testament

Testamentul prințesei Maria Cantemir

Material publicat în Revista de Istorie a Moldovei, Chișinău, 2016, nr. 1, p. 102-135

Testamentul Mariei Cantemir in Revista de Istorie a Moldovei, 2016, nr. 1 (versiunea PDF contine și fotocopiile de pe originalul testamentului)

 

Rezumat

În documentarul Testamentul prințesei Mariei Cantemir (1700-1757) autorii prezintă o scurtă biografie a fiicei marelui învățat român Dimitrie Cantemir a cărei viață s-a desfășurat  în mare parte în Rusia. Atenția principală este acordată Testamentului și Scrisorii testamentare  din  8 august 1757, lăsate de prințesă cu o lună înainte de moarte, documente care au fost descoperite la Moscova în 2009. Se analizează și se apreciază valoarea științifică a celor două acte, se resping unele mituri legate de persoana Mariei, se identifică persoanele care figurează în ele,  iar prin aceasta se întregeste în mare parte biografia prințesei. În Anexă se aduc integral cele două documente în original și traducere în limba română, precum și facsimilile acestora.

Cuvinte cheie: Dinastia Cantemir, Dinastia Cantacuzono,   moștenire, avere, mănăstire, act istoric

Summary

In the documentary Testament Princess Mary Cantemir (1700-1757) the authors present a brief biography of the great sage Romanian Cantemir daughter whose life was held largely in Russia. The main attention is paid wills and testamentary Letter of 8 August 1757 princess left a month before she`s death, documents that were discovered in Moscow in 2009. It is analyzed and assessed the scientific value of the two acts, repel myths the person of Mary, identify persons appearing in them, and thereby largely completes biography of Princess. Fully enclosed bring two documents in original and translation into Romanian and facsimile thereof.

Keywords: Cantemir Dynasty, Cantacuzono, Bantâș, inheritance, property, monastery, historic act

Continue reading „Testamentul prințesei Maria Cantemir”

Fost-au acestu Stefan Voda… (nuvelă)

Cu vreo 10 ani în urmă un fost regizor de la „Moldova-film” stabilit cu traiul în Statele Unite ale Americii mi-a propus să scriu un scenariu aşa cum ma-şi pricepe eu mai bine la un film artistic despre o mare personalitate din istoria noastră. La rândul său, el se obliga să găsească bani pentru realizarea unui asemenea film de lung metraj. Am convenit să scriu un text despre Ştefan cel Mare, ori pe atunci se împlineau 500 ani de la trecerea în nemurire a celebrului voievod al Ţării Moldovei. Propunerea i-a plăcut şi în scurtă vreme m-am apucat de treabă. Peste 4 luni nuvela era gata. Am prezentat-o şi după vreo două zile, mi-a

Fost-au acestu Sefan Vodăspus că i-a plăcut mult, dar va trebui câte ceva de adaptat la condiţiile de filmare pe teren, precum şi tradusă în limba engleză, căci filmul urma să fie turnat la vreun studiou din SUA. După aceea, am mai întreţinut legătura pe internet, trimiţându-mi un timp mesaje încurajatoare precum că proiectul nostru poate să aibă sorţi de izbândă. După care corespondenţa noastră s-a întrerupt. Peste 10 ani recitind scenariul am găsit că mai rămâne destul de interesant şi poate fi lecturat cu vădită curiozitate de un anumit cerc de oameni care se interesează de viaţa şi faptele glorioase ale marelui voievod. Bineînţeles, nuvela în cauză reprezintă o ficţiune artistică, dar care are la temelie repere istorice reale în ceea ce priveşte epoca şi evenimentele principale, anumite figuri istorice ş.a. Pe ici-colo am presărat intenţionat textul cu sintagme din documente istorice, din operele unor cronicari şi scriitori clasici (Grigore Ureche, Ion Neculce, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu ş.a.) şi din folclorul românesc. Totodată, pentru a imprima dialogurilor un colorit istoric am recurs la noţiuni, expresii şi cuvinte cu iz de epocă. Fără a avea veleităţi de scritor sau scenarist rog cititorul să parcurgă cu o anumită doză de indulgenţă cele citite şi să nu le ia drept veritabilă realitate istorică.

Nuvela_Fost-au Stefan

Cetatea Orheiului în domnia lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 29 Iulie, 2004

Oraşul Orhei are o veche şi bogată istorie. Meleagurile orheiene au fost populate din cele mai vechi timpuri. În această zonă geografică arheologii descoperă la tot pasul  bogate vestigii din diferite epoci, din antichitate până în plin evul mediu.  Vechiul ţinut al Orheiului împodobit cu codrii deşi, coline, râuri şi râuleţe, cu soluri fertile a oferit oamenilor condiţii prielnice de viaţă. În antichitate şi evul mediu timpuriu acest spaţiu a făcut parte din aria geografică de romanizare şi formare a poporului român.

Orhei – vatră de istorie

Este de mult cunoscut că oraşul Orhei de astăzi, a avut în trecut o altă vatră mai veche, care  în împrejurări grele cu aproape cinci secole în urmă a fost părăsită. Populaţia băştinaşă a abandonat vechea urbe de pe Răut, găsind loc potrivit pentru o nouă aşezare cu aceeaşi denumire Orhei cu 15-18 km mai la Est pe malul aceleiaşi ape curgătoare. Vatra veche părăsită în primele decenii ale sec. al XVI-lea a intrat în istorie cu numele de Orheiul Vechi, iar noua aşezare, apărută ceva mai înainte de mijlocul sec. al XVI-lea a fost denumită Orhei.

În vatra Orheiului Vechi în urma săpăturilor arheologii au identificat o aşezare umană şi chiar o veche cetate de lemn şi pământ, care a existat în secolele XII-XIII, fiind distrusă în urma invaziei tătaro-mongole din anii 1241- 1242.

Se mai cunoaşte că în aceeaşi vatră au construit fortificaţii şi chiar un întreg oraş de tip oriental tătaro-mongolii în ultima perioadă a stăpânirii lor. Prin anii 60 -70 ai sec. al XIV-lea acest oraş se stinge drept urmare a izgonirii şi retragerii  tătaro-mongolilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru. În scurtă vreme în vatra acestui oraş a început să se aşeze din nou cu traiul populaţia băştinaşă. Localitatea deveni în curând  dominantă sub aspect economic asupra împrejurimilor. Pe timpul domniei lui Petri I Muşat (1374-1391)  extinderea teritorială a Ţării Moldovei prin includerea spaţiului dintre Prut şi Nistru în componenţa acestui stat a favorizat evident dezvoltarea sub toate aspectele a Orheiului. Încă din ultimele decenii ale sec. al XIV-lea şi primele decenii ale sec. al XV-lea, Orheiul deveni destul de atractiv din punct de vedere economic-comercial şi a producţiei meşteşugăreşti. În această perioadă aşezarea deveni loc de popas şi eventual loc de schimb de mărfuri dintre negustorii care urmau calea de-a lungul văii Nistrului din zona Mării Baltice şi Poloniei spre Marea Neagră şi cale întoarsă, de-a lungul Drumului comercial moldovenesc. Această împrejurare a stimulat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, ducând la apariţia unor pături negustoreşti şi meşteşugăreşti în partea locului. Stabilitatea politică asigurată mai ales pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun a favorizat transformarea vechii localităţi de pe Răut în aşezare urbană. Se pare, deja în deceniile trei-patru ale sec. al XV-lea Orheiul devenise târg.

În baza numeroaselor vestigii arheologice existenţa târgului Orhei este atestată încă din deceniul 3-4 ai sec. al XV-lea, fiind vorba în primul rând despre descoperirea unui număr mare de monede bătute în epoca lui Alexandru cel Bun, precum şi a unui număr important de monede străine.

După cum se admite vechea cetate de piatră înălţată de tătaro-mongoli, deşi suferise mult, a servit totuşi şi moldovenilor ca centru de apărare, ba poate, chiar şi ca sediu al dregătorilor care administrau târgul şi ţinuturile din jurul oraşului.

Sub flamura lui Ştefan cel Mare

Războaiele fratricide din anii 30 – 50 ai sec. al XV-lea au frânat în mare măsură procesele economice care fuseseră impulsionate cu multă putere în epoca lui Alexandru cel Bun. În schimb, odată cu urcarea în scaunul  Ţării Moldovei a lui Ştefan cel Mare, Orheiul începe să-şi recapete vitalitatea de altă dată. Ia amploare viaţa urbană, se dezvoltă meşteşugurile şi comerţul, deşi târgul continua să aibă un accentuat aspect rural prin ocupaţiile agrare  a unei mari părţi a populaţiei din partea locului. Precum se ştie, în politica sa de consolidare a capacităţii de apărare a Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie întăririi liniei de apărare de-a lungul Nistrului, construind noi cetăţi sau reconstruind şi consolidând cetăţile mai vechi, dintre care făcea parte şi cea a Orheiului.

În anii 60 ai sec. al XV-lea a fost înălţată citadela Orheiului – centru de apărare a hotarelor de răsărit ale ţării împotriva invaziilor tătare. Prădalnicele  năvăliri ale tătarilor din vara anului 1469 l-au determinat pe Ştefan să întreprindă măsuri în vederea consolidării capacităţii de apărare a ţării de-a lungul Nistrului declanşind importante lucrări în vederea edificării unei citadele întărite la Orhei.  Despre aceasta ne mărturisesc atât săpăturile arheologice, în cadrul cărora au fost descoperite temelia citadelei, cât şi documentele timpului. Astfel, în hrisovul lui Ştefan cel Mare din 1 aprilie 1470 este pomenit  pentru prima dată un pârcălab, adică un comandant militar  a cetăţii Orhei, care după cum se obişnuia pe acele timpuri, îndeplinea şi funcţii administrative ale ţinutului. Acesta era Radu Gangur, fiul „Ganguroaiei celei bătrâne”, un boier din partea locului.

Prin construirea unei cetăţi de pământ şi lemn la Orhei, Ştefan cel Mare urmărea scopul de a închide o poartă larg deschisă dinspre părţile tătăreşti pe linia dintre Hotin şi Cetatea Albă. Totodată, prin aceasta, voievodul căuta să-şi consolideze poziţiile în această parte a ţării prin dregători instalaţi de el, care să se ocupe mai eficient de apărarea şi administrarea acestor ţinuturi. Până a ajunge la nominalizarea şi pe cât permit izvoarele istorice să dezvăluim activitatea acestor dregători de la Orhei (ceea ce vom face într-o secvenţă viitoare), trebuie să arătăm, că   Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie acestui târg şi acestei cetăţi ca centru de apărare şi de exercitare a puterii sale (judiciare, administrative şi fiscale) în acest ţinut. Drept dovadă în această privinţă poate servi faptul, că în această funcţie până la sfârşitul domniei sale Ştefan cel Mare a numit reprezentanţi ai marii boierimi dregătoare moldovene, persoane dintre cele mai devotate voievodului, cum ar fi Radu Gangur, pan Galeş, Vlaicul, Grozea Micotici, Ivanco şi Alexa. După cum au arătat cercetările, vechiul târg al Orheiului a ajuns la mare înflorire în ultimele decenii ale sec. al XV-lea.

Cetatea Orheiului

Relicvele descoperite arată că urmele existente pe peninsula joasă formată de apele Răutului la 15 km. est de actualul oraş Orhei, permit de a emite ipoteza că cetatea Orheiului (Orheiul Vechi) s-ar fi găsit acolo, între satele Trebujeni şi Butuceni, într-o poziţie prielnică apărării. Peninsula era traversată de un val de zidărie şi două de pământ, care închideau limba de pământ spre uscat din celelalte trei părţi, adâncimea albiei Răutului şi configuraţia râpoasă a malului înalt puneau cetatea la adăpost de atac.

Fortificaţiile Orheiului constau din construcţii din lemn, pământ şi piatră. În partea dinspre apus – cel mai vulnerabil loc al “peninsulei” au fost construite două linii de apărare. Prima linie consta dintr-un perete de lemn (gard) din bârne groase aşezate orizontal, susţinute din ambele părţi de rânduri de stâlpi. La anumită distanţă în partea dinspre oraş a peretelui au fost înălţate turnuri circulare din bârne înfipte vertical în pământ. În partea de sus a turnurilor erau amplasate platforme de observaţie şi de luptă. În faţa acestui perete, în calea duşmanului mai era un obstacol – un şanţ adânc.

În timpul unui asediu tătarii au incendiat peretele din lemn. Pe locul lui a fost ridicat un val de pământ, care avea la temelia lui nişte construcţii dreptunghiulare din bârne, iar în faţa lor era săpat un alt şanţ, dar mai îngust.

Linia a doua de apărare era mai aproape de oraş – la 200 metri spre răsărit de prima şi consta dintr-un terasament din bolovani de calcar acoperit cu un strat de pământ bătut. Pentru a pătrunde în oraş inamicul trebuia să învingă aceste  două linii de fortificaţii.

La marginea vetrei oraşului, duşmanul se lovea de un alt obstacol: pe malul stâncos al Răutului  se  înălţa citadela de piatră, temelia căreia se păstrează până în zilele noastre. Ea constituia, centrul principal de rezistenţă în sistemul de apărare al Orheiului, cuprinzând la temelie un dreptunghi de circa zece mii metri pătraţi. Pereţii citadelei erau zidiţi din blocuri de piatră, întărite cu mortar de var. La colţuri citadela era străjuită de turnuri cilindrice. Turnuri semicilindrice au fost înălţate lângă pereţii dinspre apus, sud şi răsărit. Peretele nordic – din partea malului abrupt al Răutului era sprijinit de două întărituri masive de piatră – contraforturi. Intrarea în citadelă era dinspre sud. Deasupra ei se înălţa un turn, ambele părţi ale porţii erau străjuite de doi piloni.

După cum constată cercetătorii monumentului, specificul arhitecturii citadelei de la Orhei scot la iveală multe aspecte asemănătoare ale cetăţii “Oraşului Nou” de lângă Roman. Asemănarea e atât de evidentă, încât nu este exclus că la înălţarea ambelor cetăţi să fi luat parte aceiaşi meşteri zidari. Dintre edificiile mai importante din cadrul cetăţii din această epocă arheologii disting aşa-numitul palat al pârcălabului, destinaţia căruia rămâne enigmatică, precum şi o biserică cu un cimitir în preajmă, ateliere meşteşugăreşti ş. a.

Orheiul sub  loviturile tătarilor şi turcilor

În pofida tuturor măsurilor luate de Ştefan cel Mare în vederea consolidării capacităţii de apărare a cetăţii Orheiului, în 1499 în urma unei noi incursiuni a tătarilor, atât târgul, cât şi cetatea Orheiului a suferit distrugeri  mari. Deşi, citadela a rămas în mâinile moldovenilor, se pare apărătorii ei nu au mai fost în stare să-i readucă capacitatea de apărare de până la această dată. Cu atât mai mult că în august-septembrie 1513 o nouă invazie a tătarilor a provocat alte grele pierderi cetăţii. Aceste incursiuni de jaf ale tătarilor au fost urmate de altele, în anii de domnie a lui Ştefăniţă (1517-1527), care  au afectat şi mai mult cetatea, târgul şi ţinutul Orheiului, provocându-le mari pagube şi ruină. Urmări şi mai dezastruoase pentru întreg ţinutul Orheiului, a cetăţii şi târgului în special a avut campania militară a oastei otomane sub conducerea lui Soliman Magnificul în vara anului 1538. Ba mai mult, în urma acestei acţiuni asupra Orheiului atârna pericolul transformării în cetate turco-tătară ca una din măsurile consolidării otomanilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru a Ţării Moldovei. Devastarea târgului Orhei cu începere din 1499  i-a determinat se vede pe mulţi locuitori ai urbei să-şi găsească un trai mai liniştit în altă parte. Fenomenul strămutării populaţiei din vatra Orheiului Vechi s-a accentuat mai cu seamă după 1538-1540, fenomen, care în scurtă vreme a dus la apariţia unei noi localităţi cu acelaşi nume Orhei pe altă vatră, în care este situat Orheiul de astăzi.

Documentele mărturisesc, că ulterior pe vremea celei de a doua domnii a  lui Petru Rareş, adică după 1541, pe locul vechii cetăţi a Orheiului a fost înălţată o nouă cetate de piatră, care ulterior a fost folosită de unii domni moldoveni în vederea restabilirii capacităţii de apărare a Ţării Moldovei. Cât priveşte vechiul târg, el fusese părăsit cu desăvârşire. Cu începere din anii 50-60 ai sec. al XVI-lea izvoarele istorice încep tot mai frecvent să ne ofere informaţii despre apariţia unui nou târg într-o nouă vatră, care în aceeaşi perioadă s-a impus ulterior şi ca centru administrativ al ţinutului Orhei.

Ştefan cel Mare, an de mărire şi glorie: de la Baia la Lipnic

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 22 Iulie, 2004

După bătălia de la Baia în decembrie 1467 Ştefan cu ai săi îl urmări pe Matia Corvin prin trecători până în culmile Carpaţilor, Dar nu riscă pe timp de iarnă să-şi continue epopeia fiindcă zăpezile proaspăt căzute făceau drumurile foarte anevoioase şi pline de riscuri. Un gând continua permanent să-l roadă pe voievod: cum de s-a întâmplat  să-i scape din încercuire la Baia regele şi Petru Aron? Pe timp de iarnă, ţinând cale spre Suceava şi trecând prin târgurile şi ţinuturile devastate de oastea străină inima i se strângea de durere şi mânie cumplită, stârnindu-i o aprigă sete de răzbunare, şi atunci Ştefan rosti: „dinte pentru dinte !”

Atacul în secuime

Deşi era primăvara în toi, regele Matia mai continua să zacă pe patul de suferinţă,  căci vârfurile de săgeţi din spate i-au provocat răni adânci şi dureri infernale pentru multă vreme. Iscoadele şi negustorii care mergeau spre bogatele oraşe transilvănene Sibiu, Braşov, Cluj ş.a. i-au adus voievodului la cunoştinţă informaţii precum că principale trecători peste Carpaţi sunt fără pază deosebită din partea ungurească. Atunci Ştefan adunând în grabă o seamă de oaste de pe la cetăţile de sub munte, dar şi de la ţinuturi lovi pe neaşteptate în „scaunele” secuieşti de peste Carpaţi, fără să întâmpine vreo rezistenţă serioasă. Campania a fost încredinţată celui de-al doilea spătar Filip Pop, care isprăvi întru totul  porunca voievodului. Iar un cronicar, martor la evenimentele de atunci a scris la „Letopiseţul Moldovenesc”: „… după războiul lui Ştefan vodă ce făcusă la Bae cu Mateiaşu craiul, s-au rădicatu Ştefan vodă cu toată puterea sa, vrând să-şi răscumpere strâmbătatea sa ce-i făcusă ungurii, cându venise la Bae, s-au dus şi el la Ardeal, de multă pradă şi robie şi ardere au făcut în Ţara Săcuiască, neavându cine-i sta împotrivă şi cu pace s-au întorsu, fără nici o zminteală.” Cu toate acestea atât în campania de iarnă după victoria de la Baia, cât şi în incursiunea din Transilvania, Petru Aron aşa şi nu a fost prins. Aceasta îl făcea pe Ştefan să tresară şi să deie semne de nelinişte când îşi amintea că rivalul său se mai ascunde undeva prin marele oraşe ale Transilvaniei.

Pe două fronturi diplomatice

Deoarece, negustorii braşoveni sosiţi la Suceava cu o întreagă caravană de mărfuri între care şi arme, pentru cetăţile Moldovei, aduse la cunoştinţă voievodului că Petru Aron se află la Braşov. Dacă văzu că nu putu nicidecum să-l prindă pe fostul voievod, Ştefan cel Mare a pus la cale o nouă stratagemă. Conform acesteia, un grup de mari boierii din Sfatul domnesc a lui Ştefan între care Stanciul, Vlaicul, Goian, Isaia cumnatul său, Toma logofătul şi alţii, chipurile sunt foarte nemulţumiţi de atitudinea voievodului faţă de ei şi de aceea îl roagă pe Petru Aron să se întoarcă în ţară că ei îi vor asigura susţinerea şi reînscăunarea.  Această „rugăminte” a fost formulată într-o scrisoare  din 10 iulie 1468, iar  misiunea a fost dusă la îndeplinire de Ilie Stravici, diac în cancelaria domnească a lui Ştefan, care îşi camufla acţiunea prin aceea că are de procurat hârtie de la vestitele mori de hârtie  braşovene. Ajungând la Braşov, diacul înfăţişându-se la Petru i-a înmânat scrisoarea şi pentru mai multă convingere, îi mărturisi fostului voievod că în caz de izbândă, se vrea în scaunul de mare logofăt. Scrisoarea şi-a făcut efectul. Petru Aron s-a  lăsat ademenit şi, după câteva luni de gândire, a pătruns în Moldova cu puţinii săi oameni.  Căzut în capcană, acesta a fost dus la Ştefan.  Judecata domnească fu scurtă, dar  cu o  sentinţă pe măsura păcatului comis cu ani în urmă la Reuseni (vezi secvenţa din 26 februarie a.c.), retezându-i-se capul   la Orbic în ţinutul Neamţului.

Pe de altă parte, înţelegând foarte bine că ostilităţile cu Ţara Ungurească nu se vor încheia aici, Ştefan a trimis soli în Ţara Leşească, pentru a îmbuna inima regelui Cazimir. Ambiţiosul crai aştepta de multă vreme ca Ştefan, domnul Ţării Moldovei să-i depună personal jurământ de vasalitate şi credinţă. Părea că altă vreme mai potrivită  pentru  asemenea „ţăremonie” nici că poate fi găsită, deoarece voievodul moldovean se vedea ameninţat   nu numai de regele maghiar, dar şi de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, căruia Chilia îi mai stăruia în memorie. Ştefan însă găsi o mie şi una de pricini ca să nu să se înfăţişeze personal în faşa regelui polon. Voievodul a hotărât ca în această misiune diplomatică, în care trebuia să-l asigure pe regele polon de fidelitate şi credinţă va merge logofătul Toma. Înţelegând importanţa misiunii, Ştefan a dictat personal conţinutul scrisorii, care urma să fie înmânată craiului în semn că renovează actul de omagiu şi credinţă din 1462. În acest document istoric întocmit la 28 iulie 1468 domnul Ţării Moldovei arăta printre altele: „mărturisim şi facem cunoştinţă prin această luminată şi dreaptă şi cu dragoste scrisă carte a noastră … că am făgăduit şi făgăduim … cu toată ţara noastră a  Moldovei … domnului şi stăpânului  nostru preluminatului şi premilostivului Cazimir, craiu al Poloniei … că vom fi domniilor lor pe veci supuşi  credincioşi, cum au fost şi cei dinaintea noastră … aşa vom fi şi noi şi copiii noştri şi toţi supuşii noştri, în vecii vecilor”. Spre sfârşitul verii misiunea lui Toma logofătul ajunse la Cracovia, capitala de atunci a Ţării Leşeşti, unde se închină şi transmise personal regelui Cazimir scrisoarea din partea lui Ştefan. Dintru început, se putea citi cu uşurinţă pe faţa regelui dispreţ şi multă înfumurare faţă de solii moldoveni, dar pe măsură ce logofătul dezvăluia conţinutul omagiului un zâmbit plăcut îi lumină chipul Alteţei Sale, încât Toma logofătul înţelese că regele rămase întru totul satisfăcut de conţinutul documentului. De faţă cu sfetnicii şi înalţii săi castelani (nobilimea superioară poloneză), chiar atunci,  Cazimir a dat poruncă ca printr-o epistolă crăiască să-i transmită domnului Ţării Moldovei ferma promisiune că nu va mai ocroti în ţara sa pe nici un pretendent la scaunul Moldovei. Misiunea diplomatică a lui Toma logofătul reuşi întru totul.

La Nistru,  la mărgioară

Între timp veşti bune sosiră şi de la Putna. Stareţul Iosaf le transmitea printr-un preot peregrin, atât voievodului, cât şi lui chir Teoctist, mitropolitul că lucrările  de construcţie, cu ajutorul lui Dumnezeu, se apropie de sfârşit şi ar fi bine ca sfinţirea sfântului lăcaş să se facă pe când toată creştinătatea prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, adică la sfârşitul lunii august şi, prin urmare, ar fi minunat ca mănăstirea să poarte de acum înainte acest hram. Propunerea fu acceptată de Ştefan, cu atât mai mult că dorea şi el, ca în acele zile să fie pomenită cu deosebită evlavie maica sa Maria-Oltea.

Pe neaşteptate  un olăcar (un mesager, poştaş de urgentă) aduse de la Hotin, de la   Vlaicul, pârcălabul cetăţii o veste de loc îmbucurătoare. Puhoaie mari de tătărime se împlântase adânc în voievodatele de mează-zi ale Poloniei, prădând, robind şi  arzând multe oraşe şi sate şi că are mari temeri că la cale întoarsă aceştea să  treacă Nistru. Îngrijorarea Vlaicului i se transmise voievodului, căci cunoştea foarte bine experienţa şi intuiţia de oştean a unchiului său. În mare grabă dădu poruncă să fie întărite şi păzite cu mare grijă hotarul dinspre Ţara Leşască, iar în cetăţile Hmeliov, Ţeţina şi Hotin să fie trimise întăriri… Sub vălul nopţii Ştefan ieşi din Suceava cu o oaste adunată în Ţara de Sus, luând şleahul (drumul) vechi al Hotinului  se îndreptă spre Nistru. Neştiind cu siguranţă din care parte pot intra tătarii în Moldova hotărî să-şi instaleze tabăra  în Dumbrava cu arbori seculari de la Lipinţi, nu departe de Nistru. Au fost luat toate măsurile de securitate, instalate posturi de pază, trimise iscoade în toate părţile, ţinând legătura permanent cu cei din Hotin. Ştefan a interzis sub ameninţare straşnică  ca oştenii săi să nu iasă din ascunzişul pădurii.

Era pe la mijlocul lui august când tătarii Hoardei de Aur trecură Nistrul mai jos de Hotin arzând, prădând şi făcând robi pe bieţii creştini. Reluând informaţii din vechile cronici ale ţării şi din cele leşeşti, vestitul nostru cronicar Grigore Ureche va scrie despre acest război: „… i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, august 20, şi dându război vitejeşte, i-au răsipit şi multă moarte şi perire au făcut întrânşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul” (adică tot ce au prădat). Iar istoricul Alexandru Gonţa, care  a studiat cu mare atenţie cele întâmplate în vara anului 1469 a dus istorisirea până la capăt: de rând cu alţi captivi luaţi de Ştefan în această bătălie se dovedi a fi şi fiul hanului Mamak al Hoardei de Aur. Pornind de la obiceiul pământului, adică vechiul drept nescris românesc Ştefan cel Mare a oferit captivilor săi ospitalitate. Dar îngânfatul han Mamak mândru de prădăciunile făcute în Ţara Leşască şi Lituania şi auzind de cele întâmplate la Ţara Moldovei, a trimis la Suceava o solie de 100 de oameni, pentru a-l cere pe fiul său. „Fără să discute şi să ofere în schimb restituirea captivilor moldoveni luaţi  a cerut cu ameninţări pe fiul hanului şi pe ceilalţi prizonieri tătari. Răspunsul lui Ştefan cel Mare a fost promt. A dat ordin ca fiul hanului Mamak să fie despicat în patru, ucişi toţi prinşii şi să fie traşi în ţeapă 99 dintre soli, lăsând numai unul, căruia i s-au tăiat nasul şi urechile şi trimis îndărăt să spună ce a văzut” la vestitul voievod Ştefan cel Mare.

Duma pârcălab, vărul lui Ştefan cel Mare

În războiul contra tătarilor s-a manifestat din plin un tânăr oştean şi comandant pre nume Duma. Acesta era  vărul lui Ştefan, fiul lui Vlaicul. Mai mult ca probabil, Duma  era cam de aceeaşi vârstă cu Ştefan cel Mare şi atinsese către această vreme  deplina maturitate a bărbăţiei. Aducându-i laude pentru vitejia de care a dat dovadă  tânărul Duma în războiul de la Lipinţi Ştefan cel Mare l-a ridicat pe vărul său în rang de pârcălab şi  l-a trimis drept ajutor de nădejde tatălui său Vlaicul la Hotin, fapt, despre care va scrie în cartea sa domnească din 20 octombrie 1469. De aici încolo pan Vlaicul, în calitate de pârcălab, de staroste  de Hotin, de membru al sfatului  domnesc îl are aproape permanent alături pe fiul său Duma.  Această misiune a lui Duma la Hotin s-a dovedit a fi  prima din şirul înaltelor sale dregătorii.  Până la sfârşitul vieţii (1502) vărul Duma a făcut o strălucită carieră politică şi militară, ajungând  nu numai mare comandant de oşti, dar şi prim sfetnic a lui Ştefan cel Mare.

Războiul cu Matia Corvin, cele două misiuni diplomatice, precum şi victoria repurtată asupra tătarilor lângă Dumbrava de la Lipnic  au făcut să crească mult autoritatea lui Ştefan cel Mare  atât în Ţara Moldovei, cât şi departe de hotarele ei.

Ştefan cel Mare: ”La Putna zidire facem …”

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 15 Iulie, 2004

O vizită precipitată la Pobrata

Deşi părea că vechea ctitorie domnească de la mănăstirea Pobrata va deveni lăcaşul de închinăciune a lui Ştefan cel Mare (vezi secvenţa din 10 iunie a.c.”Prima ctitoria a lui Ştefan cel Mare”) au survenit nişte schimbări cu totul neaşteptate în biserica sa proaspăt zidită. Zăpezile şi ploile abundente de pe valea Pobratei făcură ravagii. Acestea nu numai că au făcut să se reverse toate pâraiele din preajmă aducând pagube plugarilor şi păstorilor, ci  şi au dus la creşterea nivelului apelor subterane făcând să  ţâşnească apa chiar de sub temeliile bisericii de piatră de la Pobrata. În curând au început şi alunecările de teren făcând să apară fisuri grave chiar în pereţii biserici noi zidite, iar pe la Sf. Gheorghe  alunecările au făcut să cadă o parte din gardul de piatră a mănăstirii. Cum numai au trecut sărbătorile de Paşti voievodul împreună cu câţiva posadnici (un fel de ingineri în ale construcţiilor de cetăţi, ziduri de apărare, fortificaţii) şi meşteri zidari au făcut o vizită la mănăstire, luând cunoştinţă la faţa locului de cele întâmplate. Atât egumenul cât şi ceilalţi călugări erau cuprinşi de nelinişte, îgenunchiaţi zi şi noapte în faţa sfintelor icoane. Dându-se cu părerea posadnicii deşi au constat că alunecările s-au oprit, nu exclud faptul, ba chiar ei se aşteaptă ca în alte primăveri sau toamne cu ploi abundente acestea să se repete şi să provoace prăbuşirea construcţiei de la Pobrata. Cerând binecuvântare şi luându-şi rămas bun de la egumenul Pobratei Ştefan cu ai săi plecă din nou spre Suceava. Atât pentru voievod cât şi pentru sfetnicii săi deveni clar că de aici în colo lăcaşul său de la mănăstirea Pobrata este în pericol de surpare şi prin urmare nu poate fi vorba de a continua construcţiile în această zonă. De aceea în scurtă vreme vestitul domn hotărî să pornească o nouă ctitorie în care să aducă laudă lui Dumnezeu, dar şi să fie de veşnică amintire şi pomenire pentru sine şi pentru ai săi.

În căutarea unui loc de zidire

În vara anului 1465 într-o frumoasă dimineaţă cu soare voievodul cu mult calabalâc înconjurat de sfetnici, aprozi şi alte slugi de la curte ieşiră din Suceava îndreptându-se  spre munţi. Peste două zile de călătorie cu popas de zi şi de noapte voievodul cu ai săi ajunse pe valea Putnei, o apă curgătoare ce străbătea lin şi frumos pădurile de brazi din împrejurimi. Aici  Ştefan avu ocazia să întâlnească în cale mai multe sihăstrii cu rugători singuratici, pentru care cerul era acoperiş, iar poamele, ciupercile şi mierea albinelor sălbatice  le serveau drept alimente. Într-un sfârşit dădu poruncă de a face un nou popas la un loc mai deschis. În timp ce se pregăteau bucatele voievodul însoţit de câţiva oşteni şi aprozi cercetă împrejurimile. Locul i se păru încântător. Brazii înalţi şi drepţi, aerul curat, apa cristalină a Putnei, ierburile şi poamele ce creşteau din abundenţă, mulţimea de fiare sălbatice ce mişunau în pădurile din apropiere i-au adus multă încântare tânărului voievod. Toate acestea îl făcură să creadă că un loc mai potrivit pentru zidirea unui nou lăcaş de rugăciune nici că poate fi găsit în altă parte.

După apusul soarelui, cum numai  părinţii sihaştri din împrejurimi „şi-au istovit” ruga, iar boierii s-au mai odihnit, voievodul hotărâ să-i adune pe toţi pentru a pune la cale zidirea unei noi mănăstiri. În ziua următoare tabăra voievodală fu pusă în mişcare încă din zori. Cu toate că nimeni dintre cei care se aflau în preajma voievodului nu înţelegeau  cu adevărat ce se întâmplă, dar  prezenţa câtorva preoţi şi sihaştri cu sfinte icoane şi cruci în mâini trebuiau să prevestească că pe acel loc se va sluji sub cerul liber sfânta Liturghie după care voievodul urma să anunţe ceva deosebit de important. Cum numai se încheie slujba, voievodul urcat pe o moviliţă din preajmă, se adresă celor adunaţi: „Prea cuvioşi părinţi şi voi boieri dumneavoastră, şi voi slugi credincioase, am străbătut această cale pentru a căuta loc de Sfântă mănăstire. Împreună cu domniile voastre să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne aducă gând curat, sănătate şi putere să vedem când mai curând zidurile mănăstirii înălţate, iar vlădica Teoctist va căuta să aducă din toată ţara aici rugători dintre cei mai evlavioşi.”

Iar cum scrie la letopiseţ …

„Ştefan vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan vodă, dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde a ajuns săgeata acolo a făcut pristolul, în altar. Şi este mult loc unde au tras până în mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras,  pe vâtaful de copii şi pe doi copii din casă. Deci unde au căzut săgeata vătafului de copii au făcut poarta, iar unde a căzut  săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Stefan vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel ce se cheamă Sion ce este lângă mănăstire…  Şi aşa au fost făcut mănăstirea …” .

La Putna zidire facem …

Pregătirile pentru începerea construcţiei au durat un timp. Au fost căutaţi meşteri zidari, au fost adunate cele necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a noii construcţii. De aceea, după cum arată cronicele înălţarea mănăstirii cu hramul „Presfintei Născătoare de Dumnezeu” , care în scurtă vreme va fi numită „Putna” după numele râului  din apropiere începu la 10 iulie  1466. Deşi  voievodul dorea ca noua mănăstire să fie construită cât mai curând posibil lucrările înaintau destul de încet. Locurile fiind încă prea puţin îmblate, carele trase de boi cu materialele de construcţii necesare ajungeau cu greu la destinaţie.  Cu atât mai mult că se dorea ca în afară de biserică aici să fie înălţate toate cele necesare ca mănăstirea să-şi desfăşoare din plin activitatea: clopotniţă, trapezătie, chilii, construcţii gospodăreşti şi bineînţeles casă domnească, pentru voievod şi familia sa (urmele acestor vechi construcţii au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice). În paralele după cum conveni cu chir Teoctist, mitropolitul ţării, Ştefan dădu poruncă să fie aduşi cât mai curând la Putna călugări de la  mănăstirea Neamţ, dintre cei mai evlavioşi şi mai cu carte în frunte cu egumenul Ioasaf.  Toţi aceşti călugări urmau să pregătească toate cele necesare pentru zugrăvirea şi împodobirea noii mănăstiri cu toate cele necesare. De aceea odată cu înălţarea mănăstirii au început să-şi desfăşoare activitatea primele ateliere de iconografie, broderie, ceramică, de sculptură în lemn şi piatră. Deşi unele cărţi de slujbă voievodul le comandase pe cheltuiala sa  la cei mai buni caligrafi de la mănăstirea Neamţ, sub îndrumarea lui Ioasaf începuse să activeze o nouă scriptorie şi la Putna.

Cuviosul Nicodim

Cu deosebită tragere de inimă se apleca asupra foii de pergament un tânăr monah pre nume Nicodim, care zugrăvea slovele atât de frumos şi de îngrijit încât odată pe când Ştefan cel Mare era în trecere să vadă cum decurg lucrările de construcţie la noua mănăstire, intră şi în atelierul de copiere a cărţilor, unde tocmai Nicodim caligrafia textul unei sfinte Evanghelii. Lucrul tânărului monah îi plăcu într-atât de mult voievodului încât hotărâ numaidecât că în viitor îi va comanda mai multe cărţi pentru a le lăsa spre pomenire pe la mănăstirile şi bisericile din ţară. La drept vorbind, deşi monahul stătea mai mult cu ochii asupra cărţii sau în pământ a reuşit pentru câteva clipe să-şi arunce sfios privirea asupra „ţarului” Ştefan, care produsese asupra monahului o adâncă impresie. Acest chim tânăr şi luminos de voievod îi va rămâne pentru totdeauna în memorie. Câţiva ani mai târziu, deşi aflat mereu în rugăciune şi în treburi cărturăreşti l-a văzut pentru a doua oară pe Ştefan, când Măria Sa era din nou în trecere pe la Putna, împreună cu Maria doamna de Mangop. Mare îi fu mirarea stareţului Ioasaf când află dorinţa voievodului de al vedea pe Nicodim. Întrevederea celor doi fu de scurtă durată. Ştefan vroia ca monahul să copieze cât mai frumos un „Tetraevangheliar”, pe care dorea să-l aducă în dar mănăstirii Humor. Deosebită i-a fost bucuriea, dar şi surpriza când pe una din filele acestui „Tetraevangheliar” voieovdul Ţării Moldovei, un an mai tîrziu, descoperi zugrăvit chipul său. Această miniatură va deveni renumită prin faptul că va duce chipul voievodului peste secole până în zilele noastre.

Daruri împărăteşti

În scurtă vreme după punerea pietrei de temelie Ştefan cel Mare cumpără cu 200 de zloţi tătăreşti (monedă de aur în circulaţie largă pe atunci în Ţara Moldovei) şi dăruieşte mănăstirii Putna  satul Vicovul de Sus, iar în 1468 dăruieşte satul Maneuţi. Către 1469 a fost finisată copierea celor „12 Minee”, a altor cărţi de slujbă bisericească. În acelaşi an a fost terminată şi dăruită mănăstirii Putna din partea domnului ţării un „Epitrahil” brodat cu fir de aur şi argint. Pe măsură ce se apropia de sfârşit construirea mănăstirii Ştefan cel Mare vizita tot mai frecvent sfântul lăcaş de la Putna. De fiecare dată Măria Sa venea cu bogate daruri, astfel, în aprilie dăruieşte o cadelniţă executată din argint aurit, care se presupune, a fost folosită de mitropolitul Teoctist la sfinţirea bisericii acestei mănăstiri, în luna mai voievodul dăruieşte o vie mare de  nouă fălci (o falce – veche  măsură de suprafaţă de pământ = cu 14.322 m2 ) la Cotnari, lângă Hârlău.

Deşi mănăstirea a fost finisată în 1469 ea a fost sfinţită cu un an mai târziu din cauza că Ştefan cu oastea sa trebuia să ţină piept la Nistru unei mari invazii tătare. După cum se ştie lupta hotărâtoare se  dădu la Lipnic, unde oastea moldovenească a repurtat o strălucită victorie. După o scurtă odihnă în cetatea de scaun Ştefan cel Mate însoţit de mitropolitul  Teoctist, de stareţul Ioasaf şi preoţi în număr de 64 au săvârşit sfinţirea mănăstirii Putna la 3 septembrie 1470.

Aşa a fost înălţată, cea mai falnică şi cea mai vestită ctitorie a lui Ştefan cel Mare – mănăstirea Putna, care a rămas în grija voievodului  şi a urmaşilor săi pentru mulţi ani înainte. Fiind înzestrată de voievod cu averi imense, cu toate cele necesare pentru diversele ei activităţi în scurtă vreme mănăstirea Putna deveni nu numai un important lăcaş de închinare şi rugăciune, dar şi un mare focar de cultură şi spiritualitate. De aceea, pe deplin îndreptăţit Mihai Eminescu a definit mănăstirea Putna drept „Ierusalimul neamului nostru”…

Anul 6975 „de la facerea lumii” în viaţa lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 8 Iulie, 2004

 

Plecarea în lumea celor drepţi a lui Manoil Grecul, primului sfetnic a lui Ştefan cel Mare, părea să fie firească, având în vedere vârsta destul de înaintată a acestuia. Lipsa înţeleptului sfetnic voievodul o simţea la tot pasul. Cu toate acestea, el spera că treptat va găsi o altă persoană care să-l înlocuiască pe sfătosul grec. Oricum, până la urmă, moartea  panului Manoil s-a dovedit a fi începutul unui şir de evenimente şi întâmplări deosebit de triste şi neplăcute pentru voievod, de care el nici nu bănuia, pe întreg parcursul anului 6975 „de la facerea lumii”, adică 1467 de la Naşterea Mântuitorului Isus Hristos. Nori grei se adunau peste Carpaţi. Regele Matia Corvin aduna şi instruia oaste vrând nu numai  să recupereze Chilia, dar şi să-l aducă din nou în scaunul de la Suceava pe Petru Aron, care se oploşise la curtea ungurească. La-s bine că şi Ştefan nu stătea cu mâinile în sân. Prin iscoadele şi oamenii săi de nădejde încerca la tot pasul să-i aducă surprize nici pe departe plăcute regelui Matia. Profitând de orice ocazie favorabilă domnul Moldovei susţinea şi stimula mişcările autonomiste a păturilor privilegiate transilvănene.

Vacanţă la mănăstirea Neamţ

Între timp, dând curs unei invitaţii mai vechi domnul împreună cu  tânăra doamnă Eudochia şi cei doi copilaşi, Alexandru şi Elena, însoţiţi de câţiva boieri şi lume de curte au întâmpinat sărbătorea de Boboteaza la Sfânta mănăstire Neamţ. Pregătirile se făcuse din timp, astfel, că voievodul simţi că e înconjurat de atenţia şi grija din partea frăţiei de la acest lăcaş. Oricum, ceremonia de sărbătoare, Sfânta Liturghie, Sfinţirea apei şi timpul frumos, care se instalase de câteva zile, aduse multă bucurie în sufletul voievodului şi a mulţimii adunate cu prilejul sărbătorilor. Cu toate că se credea că voievodul a părăsit cetatea de scaun doar spre a se bucura cu ai săi de frumuseţile iernii şi ale sărbătorilor, Ştefan avea şi alte gânduri legate de mănăstirea Neamţ.  Precum se ştie, în vara anului trecut (1466) începuse construcţia mănăstirii Putna şi  noul lăcaş avea nevoie nu numai de  înjghebarea unei frăţii monahale, dar şi de înzestrarea ei cu toate cele necesare. De aceea, conveni ca cel mai bun caligraf de la Neamţ ieromonahul Ioanichie, care învăţase carte slavonească de la Gavriil Uric (mare cărturar şi renumit caligraf şi miniaturist din prima jumătate ai sec. al XV-lea)  să înceapă în scurtă vreme copierea tuturor 12 Minee, a altor cărţi bisericeşti necesare pentru slujba bisericească pentru noua sa ctitorie. Pentru a înlesni activitatea cărturarului Ştefan a venit la mănăstirea Neamţ cu bogate daruri şi a poruncit marelui logofăt Dobrul ca să fie cumpărate toate cele necesare pentru copierea cărţilor (hârtie, pergament, cerneluri fel de fel). Isprăvind toate acestea voievodul se întoarse în pace şi linişte la curtea sa din Suceava.

Noi griji la cetatea de scaun

Cu toate că tânărul voievod spera că va fi în stare de aici în colo să-i acorde mai multă atenţie tinerei doamne şi copiilor săi, pentru care avea o afecţiune deosebită, înscriindu-i de cele mai multe ori la rugăciuni de sănătate în pomelnicele bisericilor şi mănăstirilor, dar şi în cărţile domneşti, când se prilejea o danie, o întăritură a unei proprietăţi din partea voievodului. Veştile care veneau de peste Carpaţi îi tulburară liniştea.  După calculele voievodului după topirea zăpezilor,  regele ungar trebuia să-şi pună în mişcare oastea. Pentru orice eventualitate, dădu poruncă să fie întărite cetăţile de sub Carpaţi, să fie pusă strajă la trecătorile de munte, să se facă achiziţii de arme ş.a. Dar trecu primăvara şi vara cu bucuriile lor, cu roade din „bivşug”, cu grâne şi poame în destul, încât părea că şi ţăranul şi boierul aveau multe prilejuri de bucurie.

Doar tânărului voievod nu avea parte de deplină tihnă, căci în ultima vreme o surprindea mereu pe Eudochia doamna cuprinsă de nelinişte şi tristeţe. Ceva neînţeles îi măcina trupul ei tânăr şi frumos. Licorile şi băuturile din ierburile pe care i le prepara vraciul  nu erau de nici un folos. Dar tocmai atunci veni vestea că Maria Corvin trecu munţii în Moldova. Nu avu altă alegere decât să lase doamna bolnavă în grija slugilor credincioase de la curte şi a vraciului şi să părăsească în grabă cetatea de scaun,  pentru a prelua comanda oştirii.

„Războiul ce au făcut Ştefan vodă cu Mateiaş crai ungurescu” 

Spre sfârşitul toamnei când se aştepta ca în curând  zăpezile vor troieni cărările de munte Maria Corvin hotărî să lovească. Însoţit de o mare oaste (aici informaţiile martorilor oculari diferă, precum se ştie, frica are ochi mari, numărul oştenilor estimându-se între 20 şi 40 mii de oameni). Deja la 15 noiembrie 1467 oastea regală  pătrundea în Moldova prin valea Oituzului, cucerind târgurile Trotuş, Roman şi Bacău căruia le-a dat foc, jefuind pe de-asupra şi tot ţinutul Neamţului. Ştefan chibzui cu migală cum să-l ea pe inamic prin surprindere. Deocamdată se mulţumea cu aceea ca prin hărţuieli şi lovituri neaşteptate să provoace duşmanului cât mai multe pierderi.

Implicat în aceste acţiuni de mare tensiune Ştefan primi încă o lovitură deosebit de grea. Din Suceava îi veni vestea că se stinse din viaţă tânăra şi frumoasa doamnă. O lacrimă amară se scurse pe obrazul voievodului, oprindu-se în mustaţa sa ca spicul grâului în pârg. După o noapte grea plină de durere şi frământări sufleteşti domnul Ţării Moldovei a fost pus în faţa faptului de a luă pentru sine una dintre cele mai aspre hotărâri, din câte încercase până atunci: nu va părăsi oastea, dând poruncile necesare, pentru ca Eudochia doamna, care îi dăruise doi feţi frumoşi să fie înmormântată cu toate onorurile în lipsa lui.

Ultimul drum la „Sfeti Gheorghe”
Precum se ştie, în viaţă totu-i schimbător şi nimic nu-i veşnic sub Soare. În acest timp, boala se agravă cumplit şi tânăra doamnă în floarea vârstei plecă dintre cei vii. Nu se ştie din care pricină, fie că ţara era în mare primejdie, fie că pisarul a uitat să scrie la letopiseţ, nici într-o cronică şi nici într-un pomelnic nu a fost scris cu exactitate unde şi-a găsit somnul de veci Eudochia doamna. Deşi, precum am arătat mai sus iubite cititorule,  Ştefan  era angajat în lupte cu Matia  Corvin lipsind din capitală, la sigur că Eudochia a fost înmormântată domneşte cu multă jale şi durere în suflet, iar vlădica Teoctist, mitropolitul Ţării Moldovei, trebuia să fi avut grijă ca totul să fie oficiat după canoanele bisericii. Întors din război Ştefan a aşezat pe mormântul doamnei o lespede funerară, fragmentele căreia au fost descoperite recent.

Mult mai târziu au încercat istoricii să stabilească unde a fost înmormântată prima soţie a lui Ştefan cel Mare. Mai multă vreme s-a crezut că locul odihnei de veci este la mănăstirea Probota,unde erau înmormântaţi şi părinţii lui Ştefan cel Mare,  însă în lumina ultimelor descoperiri arheologice, dar şi a unor izvoare scrise s-a stabilit că Eudochia  a fost înmormântată în biserica domnească cu hramul Sfântul Gheorghe din Suceava, adică în aceiaşi biserică Mirăuţi, unde cu 4 ani în urmă s-au cununat cei doi tineri de viţă nobilă.

Încercând să disece zgârcitele informaţii din epocă, unii istorici admit că Eudochia de Kiev mai născu pe atunci în 1467 lui Ştefan un fiu pe nume Petru (care din nefericire nu a ajuns la maturitate stingându-se în 1479 ). Nu excludem faptul că cneaghina de Kiev a decedat fie chiar în timpul când îl aducea pe lume pe acest fiu sau în scurtă vreme după aceasta, drept urmare în urma unei complicaţii legate de naşterea copilului.

Din nefericire nu s-a păstrat chipul zugrăvit din timpul vieţii al Eudochiei doamna,  căci portretul votiv de la biserica Sf. Nicolae domnesc din Iaşi, pictat la începutul sec. al XVI-lea, atribuit primei soţii a lui Ştefan cel Mare s-a dovedit a nu corespunde realităţii.

S-au scurs alţi câţiva ani după acest eveniment tragic, în care Ştefan trebuia să lase în grija rugătorilor pomenirea soţiei sale, numele ei fiind înscris în pomelnicele mănăstirii Bistriţa şi a bisericii domneşti din Suceava unde în scurtă vreme Ştefan făcu şi danii bogate întru pomenirea Eudochiei şi a rudelor ei de la Kiev.

Atacul de noapte de la Baia

În paralele cu tragicul eveniment de la Suceava regele maghiar înainta în marş forţat spre oraşul Baia, căutând că intre în luptă cu toate forţele, dar Ştefan deşi avea adunată oaste destulă, avându-i în preajmă pe cei mai încercaţi dintre pârcălabii săi, pe unchiul Vlaicul, pe vărul său Duma şi cumnatul domnului Isaia, pe Stanciul cel Mare, Goian de Hotin, vornicul Crasnâş, Zbierea de Cetatea Albă, şi alţi mari boieri cu oaste adunată de pe la ţinuturi, continua să se retragă. Era deja luna decembrie când Matia cu ai săi intra în Baia. Aici el spera să-şi înprospăteze forţele şi să pornească în marş forţat spre Suceava. Dar nu a fost să se realizeze acest plan al regeleui, căci în noaptea întunecoasă de 14 spre 15 decembrie  Ştefan încercuind şi dând foc  din toate părţile oraşului Baia, dădu lovitura hotărâtoare. În tabăra inamicului se produse-se o mare învălmăşală, îşi făcuse efectul nu numai focul dar şi vinurile din beciurile orăşenilor. Fiind avertizat doar cu foarte puţin timp înainte despre atacul voievodului moldovean Matia a înţeles că a nimerit într-o capcană din care îi va fi foarte greu să scape cu viaţă. Lupte crâncene se dădeau pe uliţele strâmte ale oraşului în flăcări. Punându-şi în acţiune până şi garda personală, Matia hotărî să contraatace în partea de mează-zi a vechii reşedinţe voievodale, provocând o spărtură în valurile de oşteni a lui Ştefan, părăsind în goana calului oraşul incendiat, căutând salvare în sânul Carpaţilor. În goană după el moldovenii trimiteau roiuri de săgeţi asupra fugarilor. Cai şi oşteni cădeau de-a valma. Cu un şuierat înfiorător, una după alta, trei săgeţi sa-u înfipt în spatele regelui. Cu mult necaz şi suferinţă semeţul crai unguresc trecu cu greu peste Carpaţi …

Se vede dintr-o baladă alcătuită pe atunci au ajuns până la noi şi rândurile:

Vai de ungurul semeţ,

Ce lupta cu-n brăduleţ …

În scurtă vreme vestea despre înfrângerea regelui ungar a făcut înconjurul Europei. Aducând laudă lui Dumnezeu Ştefan s-a întors cu mare „pohvală” în cetatea de scaun, când deja trecuse sărbătorile de Crăciun.

Vlaicul pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 1 Iulie, 2004

Dacă vei încerca, iubite cititorule, să parcurgi din nou secvenţele anterioare, vei observa că în mai multe din ele a licărit pe ici-colo şi numele unui alt mare demnitar de stat din epoca lui Ştefan cel Mare – Vlaicul pârcălab. Cu alte ocazii, am arătat că Vlaicul era fratele mai mic al mamei lui Ştefan cel Mare, adică îi venea unchi drept. Acest om s-a aflat  în preajma lui Ştefan încă de pe când acesta era copil, însoţindu-l în pribegie şi ajutându-l cu toată puterea minţii şi a braţului să obţină scaunul domnesc. Din aprilie 1457 şi până la sfârşitul vieţii (în vara anului 1484), Vlaicul l-a slujit cu credinţă pe nepotul său.

În secvenţa de faţă vom încerca să prezentăm unele dintre cele mai importante activităţi ale lui Vlaicul sub Ştefan cel Mare.

Pârcălab de Cetatea Albă
În scurtă vreme după ce puse stăpânire pe scaunul domnesc, tânărul Ştefan se văzu nevoit să facă faţă unor mari dificultăţi de ordin intern şi extern. Dintre cele mai puternice cetăţi ale Moldovei, Hotinul şi Chilia se aflau sub stăpânire străină, dar şi Cetatea Albă era în primejdie de a fi cucerită de către otomani. Cu atât mai mult că şi marele centru comercial de la limanul Nistrului părea că iese de sub controlul voievozilor de la Suceava, mai marii acestuia încercând să-şi hotărască problemele de sine stătător. De aceea, era foarte important ca Cetatea Albă să fie pusă sub ascultarea directă a lui Ştefan. O candidatură mai potrivită în funcţia de pârcălab al acestei cetăţi decât unchiul Vlaicul nici că se găsea pe atunci. Deja în vara anului 1457, pan Vlaicul, în fruntea unui detaşament de călăraşi porni în goană spre Cetatea Albă, preluând conducerea cetăţii şi a urbei cu acelaşi nume. Nu zăbavă au început a sosi la Suceava de la Cetatea Albă olăcari cu veşti bune de la unchiul Vlaicul.

Deşi Ştefan credea la început că îl trimite pe Vlaicul la cetatea de pe malul mării doar pe câteva luni, şederea acestuia a trebuit să dureze mai mulţi ani, până prin 1465, când Ştefan a pus stăpânire pe cealaltă cetate importantă de la Marea Neagră şi Dunăre – Chilia. Pe lângă aceea că Vlaicul s-a ocupat  mult în aceşti ani de repararea şi consolidarea Cetăţii Albe, de administrarea vămii şi a oraşului, se pare că acesta trebuia să supravegheze şi ţărmul mării până la gurile Dunării şi să acumuleze informaţii despre toate mişcările ce aveau loc în Crimeea, la Chilia şi chiar în sudul Dunării, fiindu-i de mare folos în această privinţă voievodului. Se pare, rolul lui Vlaicul în cea de-a doua campanie a lui Ştefan la Chilia a fost deosebit de util, astfel încât numai după încheierea cu succes a acestei operaţiuni, Ştefan îl rechemă pe unchiul său la Suceava.

M-am pornit la Chişinău…

Fie în drum spre Cetatea Albă, fie la cale întoarsă, Vlaicul pârcălab şi însoţitorii săi, călătoria fiindu-le destul de obositoare, erau nevoiţi să facă popasuri în locuri ştiute de drumeţi de multă vreme. De cele mai multe ori treceau Jijia şi Prutul pe la Posadnici, apoi o luau de-a lungul Prutului, orientându-se după soare şi lună, după fântâni şi izvoare străvechi, după stejari bătrâni, informându-se şi de la păstorii întâlniţi în cale, ca apoi să se îndrepte spre miază-zi – răsărit, ţinându-se de  malurile pâraielor care curgeau, revărsându-se în Bâc, iar de acolo în Nistru. Fie într-o zi geroasă de iarnă, fie într-una cu mult soare în toiul verii, Vlaicul hotărî să facă popas lângă o selişte din preajma Bâcului, unde a fost întâmpinat cu toată cinstea şi căldura de către oamenii din partea locului. Gospodarii seliştei se dovediră a fi Toader, fratele acestuia (documentul domnesc este rupt, numele lui neputând fi citit) şi un oarecare Fedorel. Cu ocazia popasului înaltului demnitar domnesc, stăpânii au pregătit un ospăţ dintre cele popeşti, la masă servindu-se cârlani prăjiţi pe jăratic, din „setcile” de la gura Bâcului  au fost aduşi carpi şi moruni proaspeţi, iar legume şi fructe erau din abundenţă la ţăranii din preajma seliştei. Din vorbă în vorbă, stând la sfat cu  cei din partea locului, Vlaicul află că această selişte se numeşte din vechime Chişinău  şi că nu departe de aici se află o fântână  cu apă rece şi cristalină, numită Albişoara. Drept dovadă, îndată se dădu poruncă de a aduce o cofă de apă pentru ca drumeţii să se răcorească. Dar până la urmă au gustat şi dintr-un vin rubiniu adus la masă de Fedorel, ca apoi şi pan Vlaicul să desfacă un clondir cu vin „evropienesc” pe care-l avea de la un negustor bogat din Veneţia, care fusese în trecere prin Cetatea Albă.  După toate acestea, pan Vlaicul privi cu multă uimire şi satisfacţie în jur. Îi plăcu mult seliştea Chişinăului. Mai ales îi căzură tronc la inimă stejarii seculari, salciile bătrâne de pe malul Bâcului, fântâna Albişoara, şi cerul înstelat, liniştea profundă ce domnea în jur. Şi ce-i veni boierului să le propună stăpânilor din partea locului că este gata să dea orice sumă pentru a cumpăra această selişte. Până la urmă bătură palma. Cei trei primiră de la Vlaicul 120 de arginţi tătăreşti şi târgul fu făcut pe loc. Şi era anul 6974 de la facerea lumii şi 1466 de la naşterea lui Hristos. Aşa intră Chişinăul în stăpânirea lui Vlaicul, pârcălab de Cetatea Albă.

De aici încolo, după ce Vlaicul încetă din viaţă şi până în 1576, Chişinăul a rămas permanent să fie stăpânit şi gospodărit cu multă chibzuinţă de către urmaşii săi. Dintr-o mică şi pitorească selişte, în această perioadă satul Chişinău a crescut mereu, întinzându-se tot mai mult, formând noi ulicioare cu gospodării ţărăneşti, astfel încât pe la 1576, când o stră-strănepoată de-a lui Vlaicul, Vasutca, vinde moşia Chişinăului cu o sumă considerabilă pe acele timpuri de 500 galbeni tătăreşti (monedă valoroasă de aur aflată în circulaţie în Ţara Moldovei pe acele timpuri). Din această retrospectivă, credem că nu trebuie considerat gratuit faptul că una din străzile principale ale Chişinăului de astăzi poartă numele lui Vlaicul pârcălab.

De la Cetatea Albă la Hotin

După ce îşi îndeplini cu cinste datoria de la Cetatea Albă faţă de domnul său, Vlaicul revine la Suceava unde s-a aflat în preajma voievodului aproape doi ani. Nu rareori în această perioadă Vlaicul îl însoţea pe Ştefan voievod, care era interesat de lucrările noii mănăstiri Putna. Dar iată că într-o bună zi, înaltul demnitar a fost rugat de voievod (Ştefan avea un fel aparte de a se adresa unchiului său) de a rămâne după şedinţa Sfatului domnesc, pentru o vorbă anume. Până la urmă, Vlaicul avea să afle că voievodul are nevoie de o persoană de mare încredere pe care să o trimită la Hotin, căci, după câte i se părea, pârcălabul de atunci prea legase „prieteşug cu străinii”, dar şi venitul vamei din partea locului începu să scadă treptat. „Ei bine, unchiule Vlaicul, spuse în final voievodul, o mai mare încredere decât în matale nu pot afla la nimeni. Rogu-te, unchiule, îţi pregătesc carte şi pleacă cât mai curând la Hotin. Ştiu bine, te îngrijorează soarta unicului tău fiu şi a vărului meu Duma, căruia în aceşti ani i-ai dăruit prea puţine clipe, dar, dacă găseşti de cuviinţă, fie pe voia matale, îl poţi lua la cetate, fiindcă este de acum bărbat în toată firea, oştean viteaz şi încercat şi, dacă vrei, îl ridic şi pe el în rang de pârcălab de Hotin”. Vorba voievodului fu atât de blândă şi îngăduitoare, încât pan Vlaicul acceptă fără ezitare propunerea. Astfel, Vlaicul şi fiul său Duma deveniră, prin 1467, pârcălabi de Hotin.

Vremile erau învolburate, fiindcă se auzea că dinspre Soare-Răsare dau târcoale tătarii Hoardei de Aur, iar dinspre Soare-Apune tot mai mult îşi dădea arama pe faţă Matia Corvin, craiul Ungariei, care nu a putut să-i ierte lui Ştefan pierderea Chiliei.

Chiar în anul plecării la Hotin, mai spre toamnă, celor doi pârcălabi le-a fost adusă poruncă de la domnie să se pregătească de război. Spre sfârşitul toamnei au venit veşti şi mai sumbre – asupra Ţării Moldovei dădu năvală, cu o oaste mare, Matia Corvin. Vlaicul şi fiul său Duma au adunat în scurtă vreme oaste din părţile Hotinului, pornind spre Suceava, iar de acolo, împreună cu alte detaşamente în frunte cu  Ştefan, au plecat în întâmpinarea oştii ungureşti. După cum se ştie, lupta hotărâtoare s-a dat la Baia, în decembrie 1467, bătălie din care oastea lui Ştefan a ieşit învingătoare (eveniment la care ne vom opri într-o secvenţă aparte).

Istoricul basarabean Alexandru Gonţa, care s-a ocupat în detaliu de cercetarea acestei campanii militare a lui Ştefan cel Mare, arată că una dintre grupările principale ale oştii moldoveneşti, în lupta de la Baia, s-a aflat sub comanda lui Vlaicul pârcălab. Fiind rănit grav, regele Matia a ieşit cu mare dificultate din încercuire şi, pe timp de iarnă, a străbătut cu greu Carpaţii, fiind urmărit şi hărţuit permanent de detaşamentele de avangardă ale lui Ştefan cel Mare.

După slujba de pomenire a celor căzuţi în luptă şi a ospăţului dat de Ştefan cel Mare pentru vitejii săi în acest război, pan Vlaicul plecă din nou spre Hotin, unde, peste aproape doi ani, primi din nou poruncă de la voievod să taie calea unei mari  grupări de oaste tătărească, care intrase să prade Ţara Moldovei. Cu eforturi conjugate, Ştefan, împreună cu unchiul său Vlaicul, dădu bătălia hotărâtoare pe Nistru, la Lipinţi (nu departe de actuala localitate Lipnic), în care au căzut în luptă sau în captivitate multă tătărime, între care şi fiul hanului Mamac. În aceeaşi dregătorie, dar şi de mare comandant  şi sfetnic al lui Ştefan cel Mare, pan Vlaicul a participat şi la alte mari campanii militare ale voievodului său, acoperindu-se de glorie în marile bătălii de la Vaslui şi Valea Albă, împotriva invadatorilor otomani, în anii 1475-1476.

În timpul aflării la Hotin, Vlaicul a participat la consolidarea cetăţii, la reglementarea numeroaselor litigii de graniţă cu Polonia, a rezistat asediului cumplit al cetăţii Hotin în timpul campaniei otomane din 1476. În aşa fel, pârcălăbia lui Vlaicul la Hotin a trecut sub semnul unor mari primejdii, dar  şi al victoriilor obţinute asupra duşmanilor Ţării Moldovei.

Ultima misiune – pârcălab de Orhei

În condiţiile deosebit de grele ale ameninţărilor permanente din partea otomanilor şi a tătarilor din Crimeea, la 1 februarie 1481, pan Vlaicul este numit pârcălab de Orhei, cetate importantă, renovată de către Ştefan cel Mare prin 1470, când aceasta se afla sub diriguirea primul pârcălab, Radu Gangur. Anume pe timpul acestor pârcălabi, la Orhei se întreprind importante măsuri de ridicare a capacităţii de apărare a cetăţii. În această perioadă, cetatea Orhei a fost înzestrată pentru prima dată cu piese de artilerie. Drept mărturie ne servesc cele două tunuri de bronz descoperite în vara anului 1999 de expediţia arheologică de la Orheiul Vechi condusă de Gheorghe Postică.

În perioada interbelică a secolului XX, cunoscutul istoric basarabean Paul Mihail a intrat în posesia unui rarisim obiect de luptă din epoca lui Ştefan cel Mare – un buzdugan al unui pârcălab de Orhei, pe care nu este exclus să-l fi mânuit chiar Vlaicul.

În rang de prim sfetnic al lui Ştefan cel Mare

În ultima perioadă a vieţii sale (1479-1484), ajuns la o vârstă destul de înaintată, iar pe deasupra înarmat cu o bogată experienţă politică şi militară, înţeleptul şi mult devotatul boier Vlaicul a fost onorat de Ştefan cel Mare, fiind aşezat pe cel mai înalt scaun în Sfatul domnesc. Ultima menţiune a lui Vlaicul în izvoarele vremii este cea din 29 mai 1484, pe când continua să rămână în rang de prim sfetnic domnesc şi pârcălab de Orhei. În vara anului 1484, fie în cetatea Orheiului, fie în luptele grele pentru Chilia şi Cetatea Albă, a încetat din viaţă unchiul şi fratele mamei lui Ştefan cel Mare – pârcălabul Vlaicul.

O fi fost înmormântat vestitul boier de către Ştefan cel Mare, cu toate onorurile cuvenite, la vreo mănăstire sau biserică domnească, una din ctitoriile voievodului, sau poate a fost aşezat alături de sora sa Maria-Oltea, care plecase în lumea celor drepţi în 1465 şi era înmormântată la mănăstirea Pobrata? Sau poate că pârcălabul Vlaicul, ca un viteaz oştean, a fost înhumat în pământul ţării din ultima sa reşedinţă – cetatea Orheiului, care avea o mică bisericuţă, unde venea să se închine înainte de atâtea bătălii şi misiuni importante? Sau poate a căzut în luptele de la Chilia şi Cetatea Albă, amestecându-se pe acele meleaguri cu ţărâna patriei, pentru care compatrioţii săi au vărsat atâta sânge…

Primul sfetnic al lui Ştefan cel Mare – Manoil Grecul

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 17,24 Iunie, 2004

Iarnă grea la Suceava

Iarna anului 1466-1467 veni peste Ţara Moldovei pe neaşteptate. După câteva zile călduţe spre sfârşitul lui noiembrie se zburli timpul şi peste noapte vântul aduse o zăpadă măruntă, umedă şi lipicioasă. Întreaga Suceavă fu acoperită de albul imaculat al zăpezii. În scurtă vreme se instală o iarnă geroasă. Cu toate acestea viaţa clocotea din plin în bătrâna Suceavă. Trecură frumos cu hăituri, urături şi semănături Crăciunul şi Sf. Vasile. Numai la o casă destul de arătoasă din apropierea palatului domnesc domnea o aşteptare grea. Toţi cei ai casei vorbeau în şoaptă, înţelegându-se mai mult din priviri. Aici zăcea pe patul de moarte un mare şi înţelept boier pre nume Manoil. Cine era acest Manoil şi din ce cauză chiar Măria sa voievodul Ştefan îi făcea vizite fie pentru a-l încuraja, fie  pentru a-i cere sfatul într-o chestiune ce nu  suferea amânare? Ba încă şi pe vraciul său îl trimise vodă de câteva ori, poate găseşte vreun leac, care i-ar potoli suferinţele lui Manoil. Bătrânul demnitar fu îngropat cu mare cinste şi pohvală într-o zi însorită şi geroasă, la câteva zile după Bobotează.

Boier de viţă bizantină

Pentru început, iubite cititorule, dacă a-i dori să ştii cine era acest Manoil şi ce îl făcea pe marele voievod să-i poarte atâta cinste acestuia, ar trebui cel puţin să răsfoim împreună volumele unde sunt adunate unul câte unul documentele emise de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare. Aceste hrisoave scrise cu slovă chirilică pe hârtie sau pe pergament, de fiecare dată aduc numele tuturor membrilor Sfatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, care sunt înşiruiţi într-o anumită ordine, deloc întâmplătoare. Aici vei afla numele unor vestiţi boieri şi demnitari, mari vornici şi mari logofeţi, vistiernici şi spătari, comişi şi pârcălabi şi atâţia alţii.  Prin aceasta vroiam să vă aducem la cunoştinţă  că, în primii zece ani de domnie a lui Ştefan, de fiecare dată  (cu excepţia a câteva luni din 1457), primul în rândurile marilor demnitari şi sfetnici domneşti ai voievodului a fost acest bătrân boier Manoil, numit în izvoarele vremii „pan”  Manoil Grecul, Manoil Protopopovici, Manoil cel Mare, Manuil, Mănăilă. De unde venea Manoil şi ce l-a făcut pe Ştefan cel Mare să-l ridice pe acest om la un rang boieresc atât de înalt? Oricât de zgârcite în informaţii nu ar părea documentele şi cronicile din prima jumătate a sec. al XV-lea, dar acestea, atât cele ale ţării, cât şi cele străine, conţin destul de multe date şi referinţe cu privire la viaţa şi activitatea lui Manoil.

Trebuie să recunoaştem  că această personalitate marcantă din sec. al XV-lea ne-a atras atenţia de mai multă vreme, făcându-ne să irosim multe forţe pentru a-i căuta rădăcinile şi a-i urmări activitatea pe parcursul vieţii sale. În cele din urmă am reuşit să constatăm că Manoil se trăgea dintr-o familie de greci stabiliţi în Ţara Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care se refugiase în Moldova din Imperiul Bizantin pe cale  de dispariţie sub loviturile otomanilor.  Tatăl lui Manoil (nu am reuşit să identificăm numele) era preot şi ajunsese la rangul de protopop într-unul din ţinuturile Ţării Moldovei. În anumite împrejurări protopopul ajunsese o persoană de încredere la curtea domnească a lui Alexandru cel Bun şi a fiilor acestuia Iliaş şi Ştefan. Deoarece era o persoană cu multă ştiinţă de carte grecească şi slavonească, protopopul a fost însărcinat cu importante misiuni diplomatice şi bisericeşti în străinătate, făcând parte din delegaţia Moldovei la conciliile de la Florenţa şi Constanţ, întruniri, care urmăreau scopul unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, care din nefericire nu a fost realizată. Pe lângă toate acestea, protopopul l-a înzestrat pe fiului său Manoil nu numai cu nume împărătesc (pe atunci împărat al Bizanţului era Manuel II Paleolog (1391-1425)), dar şi cu multă ştiinţă de carte. Nu se ştie cu exactitate unde şi când s-a născut Manoil, dar calculele noastre par să ne arate că s-a născut pe la mijlocul primului deceniu al sec. al XV-lea, se prea poate chiar în Moldova, căci ajuns la maturitate el se împământenise de-a binelea, cunoştea limba ţării şi nu era considerat străin. I se spunea Manoil Grecul sau Protopopovici datorită faptului că era fiul unui protopop de neam grec.  Se pare, Manoil se cunoştea din copilărie cu fiii lui Alexandru cel Bun, fiind aproximativ de aceeaşi vârstă cu ei.  Aceştia, ajungând voievozi şi cunoscându-i calităţile, l-au atras pe Manoil în activităţile de la curtea domnească şi în scurtă vreme îl vor  include în Sfatul domnesc. Deşi pe atunci în Moldova timpurile erau deosebit de tulburi, de aici încolo, până la domnia lui Ştefan cel Mare eroul nostru va face o carieră strălucită. După cum mărturisesc izvoarele vremii, în această perioadă  îndelungată, de peste 20 de ani (1436-1457), de până la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, boierul Manoil, încadrându-se  în viaţa politică,  plină de mari frământări şi primejdii, a încercat, ca şi alţi contemporani ai săi, sentimente de mărire şi cădere, apărând sau dispărând de pe arena politică, în funcţie de voievodul care reuşea să ajungă la putere.

Slugă la doi stăpâni? 

Pentru prima dată numele acestui boier este întâlnit în cărţile domneşti ale fiilor lui Alexandru cel Bun – Ilie (Iliaş) şi Ştefan, voievozi în perioada 1436-1442, fiind  membru al Sfatului domnesc din 23 mai 1436, dată după care nu va mai dispare din analele istoriei până la 10 ianuarie 1467, când în plină domnie a lui Ştefan cel  Mare se stinge din viaţă.  Deşi cei doi fraţi Ilie şi Ştefan domneau împreună, ei au ajuns la o înţelegere  de a-şi împărţi moşia tatălui lor – Ţara Moldovei – în două părţi. Iliaş stăpânea Ţara de Sus, iar Ştefan Ţara de Jos. În asemenea condiţii pan Manoil se vede cunoştea foarte bine principiul că nu este bine să fie slugă concomitent la doi stăpâni. De aceea acceptă propunerea lui Iliaş voievod de a intra în slujba lui ca adept  fidel şi susţinător al său, precum  şi al fiilor săi – Roman şi Alexăndrel. Afirmăm aceasta, deoarece atât  timp cât  s-a aflat Ilie la tron, Manoil este  permanent printre boierii Sfatului domnesc. Voievodul, acordându-i toată încrederea, îl numi deja prin 1438 în funcţia deosebit de înaltă de pârcălab şi administrator al ţinutului Hotin, unde s-a aflat cu anumite întreruperi până în vara anului 1455.

Trebuie să spunem că pe atunci cetatea Hotinului era una dintre cele mai importante în sistemul defensiv, vamal şi economic al Ţării Moldovei.  Nu întâmplător vechea cetate era râvnită nu numai de cei doi fraţi rivali, dar şi de regele  Poloniei, Marele Duce al Lituaniei ş. a. Cu toate acestea pan Manoil a ştiut să diriguiască cu pricepere cetatea, să o apere când era în primejdie, să-i deschidă larg porţile când veneau solii cu mesaje de pace din partea vecinilor.

În anii ‘30-‘40 ai sec. al  XV-lea  în timpul războaielor fratricide pentru tronul Moldovei, în relaţiile complicate de atunci a fost implicat ca pârcălab de Hotin şi pan Manoil. La un moment dat după tragicul eveniment al orbirii lui Iliaş voievod, Marinca, soţia acestuia, îl sili pe pârcălabul hotinean Manoil să cedeze, în 1444, în mâinile lui Ioan, castelanul de Czystov, şi ale lui Petru Odrovanski, palatinul din Liov,  trei cetăţi din nordul Moldovei –  Hotin, Ţeţina şi Hmeliovul, în scopul redobândirii tronului cu ajutorul polonilor. Însă Manoil nu s-a grăbit să aducă la îndeplinire această poruncă, păstrând cetatea sub controlul său. Aceasta mai însemnă că puternica cetate a Hotinului a continuat în acele vremuri grele să rămână în stăpânirea moldovenilor. În domnia lui Ştefan al II-lea, panul Manoil a fost  în dizgraţie sau în opoziţie faţă de acest voievod, căci făcuse  parte din tabăra lui Iliaş voievod.

Situaţia se schimbă o dată cu venirea la tronul ţării, în 1447, a lui Roman voievod, fiul lui Ilie, în tabăra căruia se afla şi boierul pan Manoil, în Sfatul domnesc el figurează al doilea şi e numit “Manoil cel Mare”.   Manoil rămâne fidel lui Roman chiar şi în perioada când acesta pierde tronul în folosul unchiului său Petru. După unii istorici, Manoil s-a retras împreună cu Roman în Podolia la susţinătorul lor, regele Poloniei, păstrând, totodată, şi controlul asupra Hotinului. În împrejurări necunoscute Roman este otrăvit de nişte boieri ai săi, dar Manoil rămâne în  aceeaşi tabără a fiilor lui Iliaş, de astă dată a lui Alexăndrel, fratele mai mic a lui Roman, pe care îl susţine în tentativa sa de a dobândi tronul Ţării Moldovei  în 1449 cu sprijinul leşilor. Dealtfel,  Manoil este considerat chiar epitrop (tutore) al minorului Alexăndrel,  jucând un rol dintre cele mai importante, fie ca sfetnic, fie ca pârcălab de Hotin, deoarece ulterior în Sfatul domnesc a lui Alexăndrel vodă el ocupă poziţia a doua, rămânându-i fidel până la moartea acestuia în 1455.

În scurta  domnie, de doi ani, Bogdan voievod, tatăl lui Ştefan cel Mare, a avut numeroase ciocniri  militare cu Alexăndrel, care intra în ţară pe la Hotin cu scopul de a-şi redobândi tronul, fără să reuşească. În aceste războaie (1449-1451) pan Manoil s-a aflat în preajma lui Alexăndrel şi a participat activ la acţiunile militare în calitate de pârcălab de Hotin. În timpul când Alexăndrel se  refugiase în Polonia, căutând  sprijin din partea regelui (pe care, de altfel l-a şi obţinut) împotriva lui Bogdan, pârcălabul pan Manoil a reuşit să menţină controlul lui Alexăndrel asupra cetăţii Hotinului. Ca pârcălab de Hotin, el înlesneşte trecerea peste Nistru a unui corp de oaste de moldoveni, susţinători ai lui Alexăndrel şi a polcurilor poloneze. În această acţiune îndreptată împotriva lui Bogdan pan Manoil joacă un rol important, salvându-i pe leşi de la înfrângerea totală în lupta de la Crasna în toamna lui 1450. Pentru Manoil aceste evenimente au constituit încă un examen de fidelitate stăpânului său, soldându-se pentru el, totodată, cu acumularea unei importante experienţe militare. Până la sfârşitul scurtei sale domnii, Bogdan voievod, în ciuda victoriilor obţinute asupra rivalului său Alexăndrel, nu a reuşit să-şi impună controlul asupra cetăţii Hotin, care a rămas în mâna pârcălabului Manoil şi a voievodului pribeag.

Următoarele tentative ale lui Alexăndrel de a veni la tronul ţării, confruntându-se de astă dată cu Petru voievod, vor porni de fiecare dată dinspre Hotin, aceasta arată că relaţiile lui Manoil cu Alexăndrel erau dintre cele mai strânse şi că acest pârcălab continua să deţină controlul cetăţii. Numai după moartea lui Alexăndrel (1455), Petru Aron, în ultima sa domnie (mai 1455 – aprilie 1457), reuşeşte să-l atragă de partea sa pe influentul boier Manoil. Cu începere din vara anului 1455 acesta figurează permanent în Sfatul domnesc, până la detronarea  lui Petru  de către Ştefan cel Mare. Pentru a lichida o eventuală opoziţie de la Hotin, Petru Aron îl aduce pe Manoil în capitală, încredinţându-i al doilea scaun în Sfatul domnesc, dar lipsindu-l de rangul de pârcălab. Prin această manevră voievodul obţinu controlul asupra cetăţii Hotin. Pan Manoil, văzându-se tras pe sfoară, a acceptat cu amărăciune schimbarea, dar nu l-a iertat pe voievod, aşteptând o împrejurare favorabilă pentru a se răzbuna. Ocazia apăru la începutul  lui 1457. Se consideră că un important grup de boieri din Sfatul domnesc al lui Petru Aron, printre care şi pan Manoil, fiind în strânsă legătură cu Ştefan, încă până la intrarea acestuia în ţară, au urzit un complot împotriva celui dintâi. Drept urmare, nouă mari boieri, inclusiv Manoil, au fost  acceptaţi  imediat în Sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, care i-a instalat în scaunele cele mai înalte.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu intenţiile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai domnitorului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani? În asemenea împrejurări considerăm că Manoil a reuşit să se impună în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu  cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat, probabil, ascensiunea sa politică ulterioară.

Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut acestui mare demnitar în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte proprietăţi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

După cum a-i observat din secvenţa trecută, iubite cititorule, prin 1456 şi începutul anului 1457 înţeleptul şi experimentatul boier Manoil a fost pus în faţa faptului  de a arunca din nou zarurile. Atât pe el, cât şi pe alţi boieri din Sfatul domnesc îl dezamăgi  politica domnului Moldovei  Petru Aron de a face cedări în toate „părţile”. De acea a început cu înfrigurare căutarea unui nou domn. Aceasta a coincis cu intenţiile lui Ştefan de a lua tronul domnesc al Ţării Moldovei. Punând una lângă alta zgârcitele informaţii din acea perioadă, se observă destul de clar faptul că o grupare importantă în număr de nouă boieri în frunte cu pan Manoil îl acceptase pe Ştefan ca viitor domn încă înainte de lupta de la Doljeşti din primăvara anului 1457. De aceea  încoronarea tânărului voievod s-a făcut cu susţinerea şi îngăduinţa deplină a acestei importante grupări boiereşti. Cei drept la împărţeala dregătoriilor şi a scaunelor din Sfatul domnesc  acestora li s-a acordat toată cinstea şi încrederea.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu planurile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai voievodului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani (despre începuturile carierei politice ale lui Manoil vezi numărul precedent), inclusiv 10 ani în domnia lui Ştefan cel Mare?  În urma cercetărilor efectuate am reuşit să stabilim  că pan Manoil s-a impus în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat ascensiunea sa ca personalitate politică şi militară.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

Peregrini de la Zograf

Era pe la sfârşitul verii 1462 când în amurgul unei zile de august  bătură în poarta curţii lui pan Manoil doi bătrâni călugări. O slugă deschise în grabă întrebându-i ce doresc, crezând că sunt de la vreo mănăstire din partea locului veniţi în scopul de a strânge „jertfă”. Dar se înşelase fiindcă aceştea veniseră tocmai din Sfântul Munte Athos, dincolo de Ţarigrad (fosta capitală a Bizanţului) şi doreau numaidecât să-l vadă pe pan Manoil. În seara aceea boierul nostru era deja acasă, căci  se întoarse mai devreme de la curtea domnească. Pan Manoil îi primi şi îi ascultă cu luarea aminte. După ce s-au închinat la sfintele icoane monahii i-au destăinuit boierului rugămintea lor. După mai multe războaie şi jafuri cumplite din partea „schizmaticilor” (aşa erau numiţi catolicii de către clerul ortodox) şi a „păgânilor” (turcii otomani) Sfânta mănăstire Zograf de la Athos, după cum mărturisiră călugării, a rămas în ruină şi bejanie. De la bătrânul nostru stareţ, spuse unul dintre călugări, am aflat că vestitul voievod al Moldovei Alexandru cel Bun şi mai târziu fiul acestuia, Iliaş voievod au trimis de multe ori ajutoare la Sf. mănăstire. Acum ei aşteaptă îndurare şi de la tânărul voievod Ştefan al Moldovei. Şi au făcut drum lung până la Suceava, pentru a-l ruga pe pan Manoil, care se auzise că are mare trecere la Ştefan voievod şi că acesta ţinea mult la sfaturile bătrânul boier, să pună cuvânt pentru Sf. mănăstire Zograf ca să fie ajutată de domn. În schimb, monahii de la Zograf se vor ruga zi şi noapte pentru sănătatea şi izbânda voievodului, numai ca acesta să le acorde sprijin şi să refacă sfânta mănăstire. Pentru mai multă încredere monahii promiteau că vor trece numele voievodului la Pomelnicul cel mare al mănăstirii şi că ruga lor va ajunge la ceruri.

Până la urmă nu se ştie când şi cum i-a vorbit pan Manoil lui Ştefan despre grijile şi nevoile Sf. mănăstiri Zograf, dar din informaţiile sporadice, care au ajuns până la noi se ştie cu certitudine că în anii următori şi până la sfârşitul vieţii Ştefan a venit cu ajutoare băneşti, cărţi şi scumpe odoare bisericeşti la mănăstirea Zograf. Până astăzi s-a păstrat o carte ce cuprinde „Vieţi de sfinţi” dăruită de către marele voievod mănăstirii de la Sf. Munte Athos încă pe la 1463, apoi în diferite registre şi cărţi domneşti de danie sunt înscrise importante sume de bani, care erau donate acesteia an de an, sume cu ajutorul cărora erau plătite dările Imperiului Otoman, erau reparate biserica şi chiliile, era întreţinută bolniţa mănăstirii şi multe altele. Drept recunoştinţă  monahii de la Zograf  i-au zugrăvit chipul în biserica mare a mănăstirii alături de împăraţii binefăcători ai Bizanţului şi Bilgariei.

Familia şi averile
Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut  marelui demnitar Manoil în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte averi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele. Alţi urmaşi ai lui Manoil, fie copii sau nepoţi, nu am reuşit să-i identificăm.

Acest sat, Mănăileşti, vândut de fiice în 1493, pare să fie identificat cu cel menţionat într-un uric de danie  al lui  Ştefan cel Mare din 8 octombrie 1487, fiind localizat de unii cercetători în ţinutul Neamţ.  În baza aceluiaşi izvor din 1493 Vladimir Nicu îl localizează în raion Ungheni, Republica Moldova. Conform izvoarelor documentare din a doua jumătate a sec. al XV-lea şi perioada imediat următoare, au existat şi alte sate, locuri, purtând acelaşi nume: lângă Bacău,  “unde a fost Manoil” pe Prut ş.a. Însă legarea acestora din urmă de numele lui Manoil Grecul se complică din cauza prezenţei în această epocă şi a altor persoane cu numele Manoil: Manoil Gârbovul (1440-1445), Manoil Raiciu (1453), Manoil Şerbici (1439-1444), Manoil Iacovei (1471).

Plecarea lui pan Manoil dintre cei vii în 1467 l-a determinat pe Ştefan să revadă componenţa Sfatului domnesc şi să aducă în imediata sa apropiere pe doi mari boieri, care îi vor fi sprijin pentru mulţi ani înainte. Este vorba de pan Stanciul şi de fiul său Mârza, precum şi de unchiul Vlaicul şi fiul său Duma, personalităţi istorice remarcabile din epoca lui Ştefan cel Mare, despre care vom povesti în secvenţele viitoare.

Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 10 Iunie, 2004

 

În paralel cu numeroasele acţiuni de ordin politic intern şi extern, de ample relaţii  diplomatice, de atâtea războaie şi cetăţi zidite şi reconstruite, Ştefan cel Mare, pe parcursul îndelungatei sale domnii, s-a manifestat şi ca un bun creştin cu frică de Dumnezeu şi cu stimă faţă de  memoria părinţilor şi strămoşilor săi, a rudelor apropiate. Fie din îndemnul de a înveşnici numele acestora, dar şi al său, fie de a aduce mulţumire lui Dumnezeu, pentru norocul de a obţine atâtea victorii în războaie, şi pentru a înveşnici memoria celor căzuţi în luptele pentru independenţa ţării, voievodul a ctitorit şi a înălţat numeroase lăcaşuri de rugăciune – mănăstiri şi biserici. Cine nu ştie azi de celebrele sale ctitorii –  mănăstirea Putna, Sf. Ilie de lângă Suceava, Dobrovăţ, minunatele biserici de la mănăstirile Voroneţ, Neamţ, Căpriana, din numeroase oraşe şi sate ale Moldovei. Ştiţi voi oare care a fost prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare?

De la o mare cumpăna din copilărie la prima ctitorie

Oricât de mult nu am dori, iubite cititorule, să te ferim de emoţii negative, totuşi tema propusă în secvenţa de faţă ne obligă să ne aducem aminte din nou de tragicul sfârşit al lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, în noaptea de 14 spre 15 octombrie 1451 în satul Reuseni de lângă Suceava. După cum am arătat şi în alte secvenţe, Ştefan fiind încă copil pe atunci, împreună cu mamă-sa  au scăpat cu viaţă ca prin minune, refugiindu-se peste hotarele Ţării Moldovei. Cum s-au petrecut evenimentele în detaliu în acea noapte groaznică  nu mai spun direct nici letopiseţele, nici tradiţia populară orală. Cu toate acestea unele amănunte se pot întrezări, fiind puse alături atât documentele istorice cât şi rezultatele unor săpături arheologice. Or, acestea par să ne informeze despre faptul că în noaptea aceea blestemată,  după ce voievodul asasinat mai zăcu un timp în băltoaca de sânge, unii oameni din anturajul său, fie că li s-a permis, fie că l-au furat, la propriu, pe voievod şi l-au adus pe căi ocolite la una dintre cele mai apropiate mănăstiri unde şi fu îngropat.  După ce mai multă vreme nu s-a ştiut nimic în această privinţă, cercetările au arătat că Ştefan şi mamă-sa  ştiau unde a fost dus pentru somnul de veci  Bogdan al II-lea.  Aceasta era o aşezare monahicească numită Pobrata sau Probota, situată nu departe de Reuseni, pe Valea Siretului, fiind întâlnită în izvoarele istorice şi cu denumirea de Sf. Nicolae din Poiană, una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova, care a fost întemeiată înainte de 1391, fiind o veche ctitorie voievodală.  Precum arată un vechi document, încă străbunicul lui Ştefan cel Mare, Ştefan I (1394-1399), aici „au făcut şi biserica cea dintâi durată”, iar în 1398 acelaşi voievod dăruieşte mănăstirii şi două sate. În sec. al XV-lea Pobrata a devenit un important centru de cultură şi instruire cărturărească. Pe atunci mănăstirea avea numai construcţii modeste, inclusiv biserica, în care, după cum admit oamenii de ştiinţă, a fost înmormântat Bogdan al II-lea.

De la o vreme, dar mai frecvent după ce se tămădui rana de la picior, tot mai des putea fi văzut la mănăstirea din Poiană şi Ştefan voievod cu suita sa. După Sfânta Liturghie el se retrăgea în chilia stareţului Stahie unde asculta cu luare aminte la cele spuse de bătrânul călugăr. Se prea poate că anume acest stareţ l-a convins pe tânărul voievod că ar fi bine să înalţe la Pobrata o nouă biserică de piatră, în care să fie reînhumat tatăl său, Bogdan. După cum s-a dovedit mai târziu, prin 1463-1464, dar nu mai târziu de luna noiembrie 1465 frumoasa biserică de piatră a fost înălţată. Aceasta s-a dovedit a fi prima mare ctitorie a lui Ştefan cel Mare.  Ceea ce l-a determinat pe Ştefan să facă acest prim pas  din amplul său program cultural-ctitoricesc a fost la sigur că monahii i-au povestit că mănăstirea din Poiană s-a aflat de la bun început sub îngrijirea moşilor şi strămoşilor săi, voievozi ai Ţării Moldovei. Cu atât mai mult că aici zace şi trupul tătâne-său.

Ştefan vodă şi Pobrata

După cum convenise cu bătrânul stareţ, Ştefan vodă a înălţat noua biserică de piatră „mai la vale lângă pârâu” cu meşteri zidari şi zugravi aduşi de la Suceava sau din alte târguri. Din nefericire, această construcţie nu a ajuns până în zilele noastre, deoarece peste câteva decenii în zonă s-au produs masive alunecări de teren, care au deteriorat şi biserica nou zidită. În ultima decadă a sec. al XV-lea  meşterii zidari ai lui Ştefan au încercat să consolideze edificiul, dar un nou val de alunecări, din primele decenii ale sec. XVI-lea, au desfăcut construcţia în trei părţi. În a doua sa domnie, Petru Rareş (1541-1546) înalţă o nouă biserică de piatră la Pobrata, în care au fost strămutate şi mormintele bunicilor săi dinspre tată. Această din urmă biserică de la Pobrata a ajuns până în zilele noastre.

Săpăturile arheologice efectuate în ultimii ani în zona afectată de surpările masive de teren au scos în vileag blocurile ale bisericii edificate de către Ştefan cel Mare, dându-le acestora posibilitatea să-şi facă o reprezentare destul de clară despre aceea cum arăta iniţial prima ctitorie a voievodului. În urma săpăturilor s-a văzut că voievodul a înălţat la Pobrata o biserică de proporţii destul de impunătoare pentru acele timpuri. Arheologici au scos în vileag urme, materiale, care arată că biserica cu hramul Sf. Nicolae a lui Ştefan cel Mare de la Probota a avut şi elemente de pictură exterioară, de unde se consideră că acest fenomen al picturii murale bisericeşti, care a avut o puternică înflorire în sec. al XVI-lea, mai cu seamă în domniile lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) şi Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) îşi are originile la începuturile înfloritoarei epoci a lui Ştefan cel Mare.

După câte se pare voievodul dorea ca mănăstirea Pobrata să devină necropolă domnească unde să fie înmormântaţi nu numai părinţii şi rudele apropiate, dar poate şi el personal. Într-adevăr, săpăturile au scos la iveală gropniţa bisericii, în care au fost descoperite doar două morminte, care, se crede, aparţin lui Bogdan al II-lea şi Mariei-Oltea, care se stinge din viaţă la 4 noiembrie 1465. Ceea ce l-a determinat pe voievod să renunţe la transformarea Pobratei în gropniţă domnească au fost aceleaşi alunecări de teren, care l-au făcut pe voievod să caute în această privinţă alte variante. Începuturile zidirii mănăstirii Putna în 1466 este o dovadă cât se poate de grăitoare în această privinţă.

În scurtă vreme, Ştefan a venit la această mănăstire cu bogate danii. Astfel, în anii 1458, 1463, 1471 şi 1472, Ştefan dăruieşte mănăstirii Pobrata satele: Oniceni, Bodeşti, Tătăruşi, Iurcani, Verejani ş.a.  O bogată şi interesantă danie aceluiaşi lăcaş de rugăciune  face  Ştefan vodă şi în 1466 „pentru mântuirea sufletelor părinţilor şi moşilor şi pentru sănătatea sa şi a membrilor familiei sale”, în fiecare an  de la noi câte 10 buţi (butoaie – n. n.) de vin şi două măji (căruţe – n. n.) de peşte, o maje de morun, iar cealaltă de carp, şi jumătate de piatră (unitate de măsură a cantităţii – n.n.) de ceară de la Târgul Frumos, şi toate bărbânţele (vase speciale de lemn, putină – n,n) de miere din desetina care va fi din satele lor, ceea ce va fi de la oamenii lor de la Botne (zonă geografică a mănăstirii Căpriana – n. n.), şi iezerul de la gura Bâcului şi cu toate gârlele, şi prisaca lui David, pe Bâc, şi în dreptul gurii Bâcului, pe Nistru, să-şi facă două setci (locuri special amenajate de pescuit – n. n.)”.

 Maria-Oltea în drum spre Pobrata

Precum reiese din tradiţia populară orală la această mănăstire s-a călugărit Maria-Oltea, după ce fiul ei Ştefan a urcat în scaunul voievodal de la Suceava. Deoarece în mănăstirea Pobrata  sălăşluiau pe acea vreme doar monahi, este greu de crezut că Maria-Oltea s-a călugărit la această mănăstire. În schimb, după cum putem întrezări realităţile de atunci, atât monahii din partea locului, cât şi cei care veneau la rugăciune la Pobrata văzuseră deseori aici o evlavioasă  femeie  în strai cernit, îngrijind de mormântul lui Bogdan al II-lea sau stând în genunchi nemişcată în faţa icoanei Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Aceasta era Maria-Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, care pe la praznicele mari împărăteşti părăsea feritul ei iatac din palatul domnesc de la Suceava, luând calea spre Pobrata pentru a sta de veghe la mormântul soţului ei.

La sigur că noua biserică de piatră a Pobratei a fost finisată înainte de 4 noiembrie 1465, când se stinge din viaţă Maria-Oltea, deoarece, după cum arată ultimele investigaţii, bătrâna mamă a fost înmormântată alături de Bogdan al II-lea în gropniţa noii biserici zidite de Ştefan cel Mare. Peste o anumită  vreme  la fel ca şi altor moşi şi strămoşi ai săi, din porunca şi cheltuiala lui Ştefan iscusiţi meşteri au confecţionat şi au instalat pe mormintele părinţilor săi spre veşnică amintire frumoase lespezi de marmură.  Ulterior prin vâltoarea veacurilor din acestea au rămas doar unele fragmente descoperite în sec. al XX-lea.

Mai mult timp s-a considerat că în aceeaşi biserică de la Pobrata a fost înmormântată şi prima soţie a voievodului – Eudochia de Kiev, deoarece mănăstirea Putna abia se zidea pe atunci. Cercetările din ultima vreme au arătat că Eudochia doamna a fost aşezată spre odihna de veci în biserica domnească cu hramul Sf. Gheorghe, numită şi Mirăuţi, din Suceava.

Aşa dar, prima mănăstire care s-a învrednicit de construcţia unei biserici de piatră din partea marelui voievod a fost cea cu hramul Sf. Nicolae din Poiană, numită şi Probota Veche (Pobrata).

Despre alte ctitorii ale slăvitului voievod vom povesti în alte secvenţe.

Ani mai buni pentru Ştefan vodă

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 3 Iunie, 2004

Deşi înfrânt şi descurajat după eşecul de sub zidurile Chiliei, Ştefan vodă îşi reveni destul de repede. Rămânând în liniştea iatacului domnesc, pe când i se tămăduia rana de la picior, tânărul voievod a avut timp să mediteze pe îndelete asupra celor întâmplate. În primul rând, se văzu nevoit să recunoască că au trecut vremurile când se putea de obţinut o biruinţă cu armele şi cu meşteşugurile de pe atunci când lua scaunul domnesc. Că vezi bine, ungurul semeţ ştiu să izbească cu putere ne bănuită din bombardele şi husniţele (tunuri medievale – n. n.) de pe zidurile cetăţii. Şi boierii mai în vârstă, altă dată mai iuţi şi mai descurcăreţi, i s-au părut de astă dată nu ştiu cum mai neputincioşi, ne ştiind ce să întreprindă ca izbânda să fie de partea lor. După întoarcerea în cetatea de scaun a Sucevei şi mamă-sa Maria-Oltea mai purta mânie şi nelinişte în suflet pentru cele întâmplate, dar într-una din serile lungi de toamnă hotărî să vină cu blândeţe şi dragoste de mamă, să pună capăt supărării apărute între ei. Din vorbă în vorbă îşi aminti că la cetatea Neamţului era întemniţat un neamţ pre nume Hărman, care spusese că ştie meşteşugul armelor de foc şi că i-ar putea fi de mare folos voievodului.

Treptat, pe măsură ce  voievodul îşi revenea, li s-au mai descreţit frunţile celor din Sfatul domnesc, cu atât mai mult că olăcarii (un fel de poştaşi medievali – n. n.) trimişi cu mesaje în toate părţile veneau cu veşti bune de pace şi linişte la hotarele ţării.  Astfel încât aventura de la Chilia din 1462 nu avu urmări grave, cel puţin  pentru un timp.

Recuperarea Hotinului (1463)

Viaţa îşi urmă cursul ei firesc şi iată că în Sfatul domnesc porniră din nou discuţii şi schimb de păreri în privinţa Hotinului. Insistenţa de care au dat dovadă solii lui Ştefan, în faţa regelui leşesc Cazimir al IV-lea, aduseră veşti îmbucurătoare. Regele era gata să întoarcă cetatea sub stăpânirea lui Ştefan vodă în schimbul recunoaşterii de către domnul Moldovei a suzeranităţii faţă de coroana leşească, susţinerii cu efective a regelui în diverse acţiuni militare de mare interes pentru Ţara Leşească şi păstrării liniştii şi ordinii în zonele de graniţă ale celor două ţări.  S-a convenit fără mare zarvă diplomatică ca Hotinul să treacă sub controlul Moldovei încă în 1463. Însă preluarea reală a cetăţii mai dură un timp, încât realmente moldovenii se reinstalaseră la Hotin abia în aprilie 1464. Indiscutabil această acţiune îl încurajă mult pe tânărul voievod, dându-i încredere în forţele proprii, în capacitatea sa de a rezolva chestiuni dintre cele mai complicate pentru ţară.

Ştefan, sfătuindu-se cu Manoil, Vlaicul, cu alţi sfetnici ai săi,  găsi de cuviinţă să trimită la Hotin o persoană demnă de încredere şi se conveni că este mai nimerit a-l numi pârcălab într-acolo pe vornicul Goian. În trecut, sub alţi voievozi, acesta acumulase o vastă experienţă, aflându-se în mai multe dregătorii importante cum ar fi cea de comis, de paharnic şi de mare vornic. După câte se pare, boierul Goian avea ştiinţă de carte, cunoştea limba latinească şi leşească, atât de necesare pentru un dregător instalat într-o cetate de hotar, unde era deosebit de activă şi vama domnească. Unde mai punem că pan Goian trebuia să cunoască la faţa locului situaţia, atât din cetate, cât şi cea de la hotarul cu Ţara Leşească. Pentru cititorul nerăbdător şi doritor să afle  lucruri mai interesante, ne grăbim să arătăm că pan Goian a rămas la Hotin până în 1467, reuşind să consolideze definitiv administrarea cetăţii şi ţinutului Hotin sub stăpânirea Ţării Moldovei. Despre el se mai ştie că, în calitate de pârcălab al cetăţii Hotin, a participat la lucrările comisiei mixte moldo-polone pentru reglementarea  litigiilor de graniţă dintre cele două state şi că experienţa acumulată aici a fost deosebit de utilă şi la Chilia, unde înaltul dregător domnesc a exercitat aceeaşi funcţie de pârcălab timp de trei ani.

Voievod bun de însurătoare

Nu se ştie cât timp a trecut după acest episod din viaţa lui Ştefan cel Mare, dar  din interesele ţării voievodului i se cerea să-şi găsească mireasă şi să celebreze nuntă domnească cu o cneghină „din rude mari împărăteşti”. În primii ani de domnie a lui Ştefan, fie în Sfatul domnesc, cu participarea celor mai de seamă boieri ai ţării, fie în anturajul mamei sale Maria-Oltea, s-a discutat îndelung pe cine ar fi trebuit să ia în căsătorie voievodul,  făcându-se în cele din urmă alegerea. Până la aceasta o fi fost trimise iscoade şi solii în toate părţile pentru ca alegerea să fie cât mai reuşită.

Spre nenorocul nostru, cronicile vremii nu ne aduc prea multe informaţii când şi în ce împrejurări a cunoscut-o Ştefan pe Eudochia de Kiev, prima sa soţie şi doamnă a Ţării Moldovei. Din zgârcitele informaţii se cunoaşte că tânăra mireasă era sora cneazului sau ţarului, cum era numit în unele izvoare, Simion Olelcovici de Kiev, din Marele Ducat al Lituaniei.  Acesta era un nobil bogat, de viţă veche de cneji kieveni, de neam creştin ortodox, detaliu deosebit de important, dacă ţinem seamă că Ţara Moldovei aparţinea aceleiaşi lumi creştin-ortodoxe. Or, pe atunci, apartenenţa la o credinţă era de importanţă primordială,  nu numai pentru marea boierime din Sfatul domnesc, pentru mama voievodului – femeie deosebit de evlavioasă,  dar şi pentru toată Ţara Moldovei.

După cum „scrie la letopiseţ”, ceremonia de cununie şi nunta au fost celebrate în cetatea de scaun a ţării, la Suceava, în ziua de 5 iulie 1463. S-ar fi cununat tânăra pereche voievodală în biserica Mitropoliei, numită şi Mirăiţi, iar slujba de cununie a fost oficiată chiar de Înalt Preasfinţitul Teoctist, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, însoţit de un mare sobor de episcopi şi preoţi. Dintru început evenimentele s-au derulat, se pare, într-un chip destul de fericit pentru Ştefan voievod şi tânăra sa doamnă Eudochia, deoarece numai la zece luni după căsătorie Dumnezeu le dărui un fiu, pe care Ştefan îl numi după obicei în onoarea bunicului său Alexandru cel Bun – Alexandru. Printre altele, fie spus, în realitate Ştefan era nepotul lui „jupan Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun. La încă un an de zile după aceasta, Eudochia îi aduse pe lume voievodului o frumoasă domniţă pe care au numit-o Elena sau Olena, după obiceiul şi pronunţia rutenească.

Astfel încât Maria-Oltea, mama voievodului, trebuie să fi închis ochii pe veci mulţumită în suflet în faţa lui Dumnezeu că a avut parte în viaţa ei zbuciumată şi de bucuria de a-şi vedea fiul nu numai urcat în scaunul domnesc, dar şi căsătorit cu o frumoasă fiică de „ţar”, care i-a dăruit şi doi nepoţei drăgălaşi.

Chilia este din nou a Moldovei
După ce s-au limpezit lucrurile în privinţa cetăţii Hotinului şi relaţiile cu Ţara Leşească deveniseră destul de bune, Ştefan vodă îşi îndreptă din nou privirile asupra mult râvnitei cetăţi a Chiliei.  Artera comercială care trecea prin Chilia putea să aducă mulţi gologani în vistieria ţării, dar nu numai asta era la mijloc, căci vestita cetate mai putea  apăra dinspre Dunăre şi mare Ţara Moldovei. De astă dată, tânărul domn pregăti campania de luare a Chiliei cu mai multă precauţie şi înţelepciune. Pe de o parte, a trimis iscoadele sale pentru a stabili relaţii cu oamenii din cetate şi din oraş, ca în caz de necesitate să se poată bizui pe aceştia. Pe de altă parte, a dat poruncă unor pârcălabi de-ai săi să meargă la Braşov, Sibiu, Liov şi în alte târguri vestite, pe la marele ateliere ale meşterilor armurieri să-i pregătească în mare taină multe arme de foc, adică tunuri. De astă dată, el a înţeles prea bine că o cetate, pentru a fi luată, mai întâi trebuie „bătută” din toate părţile cu bombarde. Armele trebuiau aduse  la Suceava până la sfârşitul toamnei lui 1464. Ca să nu dea de bănuit nimănui, negustorilor străini care aduceau marfa cerută în ţară li se deschideau toate drumurile şi toate vămile, să fie liberi să-şi vândă mărfurile în Ţara Moldovei. Între timp, pârcălabi, vătafi şi căpitani strângeau şi instruiau oastea care trebuia să meargă spre Chilia. Însăşi voievodul urmărea cu mare atenţie aceste pregătiri, fiind totodată cu ochii în patru la tot ce se făcea la hotarele de sud ale ţării. Ca şi mai înainte, cetatea Chiliei se afla în mâinile unei garnizoane maghiare şi, după cum s-a dovedit mai târziu, regele Matia Corvin  nu a fost informat despre un eventual atac al lui Ştefan asupra cetăţii de la gurile Dunării. Pentru orice eventualitate, Ştefan porunci ca oamenii săi să supravegheze trecătorile  peste Carpaţi şi drumurile ce duceau prin Valahia spre Transilvania.

Ştefan vodă hotărî să lovească Chilia prin surprindere. Cum numai au trecut sfintele sărbători de Crăciun, Sfântul Vasile şi Bobotează, îşi adună  toată „puterea” şi a purces spre Chilia.

Preluând informaţii din cronici mai vechi, atât ale ţării, cât şi ale „striinilor”, Grigore Ureche scrie în cronica sa despre aceste evenimente precum că „…pogorât-au (Ştefan vodă – n. n.) cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Şi sosindu la cetate miercuri spre joi (23 ianuarie 1465 – n. n.), la miazănoapte, au înconjurat cetatea… iară vineri dins-de-dimineaţă au început a bate cetatea şi aşa toată zioa s-au hărţuit până în seară. Iară sâmbătă să închinară cei din cetate şi intră Ştefan vodă în cetatea Chiliei. Şi acolo petrecându trei zile veselindu-să, lăudându pre Dumnezeu, îmblânzia oamenii în cetate…”.

În sfârşit, visul lui Ştefan se împlinise. Chilia era din nou a Moldovei. Pentru o mai mare siguranţă a ales şi a instalat în cetate o garnizoană, în fruntea căreia l-a aşezat ca pârcălab, adică comandant militar şi diriguitor al întregii urbe, pe cumnatul său Isaia. Astfel, Ştefan vodă îşi înscrise încă un mare succes în palmaresul politicii sale de întregire şi consolidare a Ţării Moldovei. În acelaşi timp, anticipând într-un fel evenimentele, vom spune cititorului nostru că luarea Chiliei va pune începuturile unui  şir de mari conflicte cu vecinii săi puternici – Ţara Ungurească şi Imperiul Otoman. Dacă prima a căutat să-şi redobândească cetatea, apoi cea de-a doua putere ostilă Moldovei dorea să pună mâna pe Chilia şi Cetatea Albă, care erau nu numai adevărate perle comerciale, aducătoare de mari venituri, dar şi centre strategice de mare importanţă  pentru apărare sau ofensivă. Dar despre aceste rivalităţi, care s-au  declanşat cu o putere nemaiîntâlnită până atunci, iubite cititorule, îţi vom povesti în alte secvenţe.

Un letopiseţ necunoscut din epoca lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 27 Mai, 2004

 

          De câţiva ani am intrat în secolul al XXI-lea şi chiar în acest an 2004 vom comemora 500 de ani de la trecerea în nemurire a genialului voievod Ştefan cel Mare. Strălucita sa domnie a atras demult atenţia istoricilor din multe ţări ale lumii. Prin efortul lor de zeci de ani a fost descoperit şi publicat un număr considerabil de documente, anale şi letopiseţe, note de călătorie, tratate internaţionale, scrisori şi inscripţii şi multe altele, toate povestind într-un fel sau altul despre Ştefan cel Mare şi epoca sa. Zecile de tomuri, care stau pe poliţele bibliotecilor, în arhivele şi muzeele lumii sunt o dovadă de netăgăduit în această privinţă. S-ar părea, iubite cititorule, că istoricii, alţi cercetători, în cei 500 de ani câţi au trecut de la moartea voievodului au descoperit tot ce se putea despre marele voievod. La drept vorbind aşa consideră nu numai mulţi dintre cititori, dar şi mulţi specialişti, care se ocupă de cercetarea domniei lui Ştefan cel Mare.

Evrica!

După mai mulţi ani de căutări şi investigaţii în biblioteci şi arhive şi noi am crezut la fel ca şi marea majoritate că într-adevăr s-a descoperit şi se ştie totul despre Ştefan cel Mare. Într-o bună zi, însă, am primit prin intermediul abonamentului interbibliotecar o carte  editată în 1978 la Belgrad, capitala de atunci a Iugoslaviei. Acest impunător volum alcătuit de istoricii sârbi D. Bogdanovici şi D. Medacovici  cuprindea descrierea sumară a tuturor cărţilor manuscrise de la vestita mănăstire sârbească Hilandar de la Sf. Munte Athos din Grecia. Istoria lăcaşului menţionat numără circa o mie de ani de existenţă şi pe parcurs de secole aici s-au acumulat bogăţii şi rarităţi cărturăreşti enorme. Este interesant faptul că, alături de sutele de volume provenite din Serbia, Bulgaria, Imperiul Bizantin, Muntenia, Marele Cnezat al Moscovei ş.a., aici se află depozitate şi câteva zeci de cărţi – codice manuscrise – copiate în mănăstirile şi bisericile din Ţara Moldovei în secolele XV-XVIII. Drept exemple pot servi atât cartea numită „Praxiu” sau „Vieţile sfinţilor” în limba slavonă, care la 1463 a fost cumpărată de Vlaicul Pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare, cât şi o „Psaltire” din secolul XIV, pe care este o însemnare istorică privind campania otomană în Moldova din 1538; alte şase „Psaltiri” din secolul al XVI-lea; un „Octoih” din sec. XV şi altul din sec. XVI; şapte „Tetraevangheliare”  din secolele XV-XVII; alte trei cărţi „Apostol” din secolele XVI-XVII, precum şi mai multe „Sbornice” şi „Minee” copiate de mână.  De cele mai multe ori, nu se ştie cum şi când au ajuns aceste cărţi la mănăstirea athonită. Unele au putut fi aduse şi dăruite mănăstirii Hilandar de către monahi pelegrini veniţi spre a se închina la locurile sfinte de la Athos, altele  au putut fi dăruite de voievozii şi boierii moldoveni, pentru rugăciunea şi iertarea păcatelor.

Pe una din aceste căi a ajuns la Hilandar şi o modestă carte copiată pe hârtie de vreun monah din Moldova, numită de istorici „Sbornic”, deoarece ea reprezintă o culegere de mai multe scrieri religioase, cum ar fi „Despre Sf. Cruce”, „Despre icoane”, „Despre singura dreaptă credinţă a bisericii lui Isus Hristos” ş.a. Din păcate copistul nu şi-a înscris numele şi nici anul când a fost copiată cartea. Marea surpriză care ne-a făcut să exclamăm  „Evrica!”,  încă prin 1980, a fost aceea că la filele 94-95 ale acestei cărţulii era inclus un „Scurt letopiseţ moldovenesc” (Краткий молдавский летописец), care cuprinde descrierea unor evenimente istorice desfăşurate între  anii 961-1490. După mai multe încercări nereuşite, abia în primăvara anului 2004, cu ajutorul istoricilor americani Predrag Matejic şi M. Jonson, care au cercetat mulţi ani la Hilandar,  am intrat în posesia unei copii xerox a cronicii demult râvnite.

 

Ce scrie la cronică?

           Considerând  că ţi-am trezit curiozitatea, ne grăbim, iubite cititorule, să-ţi povestim  despre ceea ce este scris în acest letopiseţ. În primul rând, ţinem să arătăm că letopiseţul în cauză este destul de mic ca proporţii, dar dens în informaţii, aşa cum se obişnuia pe atunci. Este întocmit în limba slavonă, limba de cultură  pe atunci în Ţara Moldovei, având în total 33 de rânduri.   Moscovei ş.Sf.

Citindu-l cu atenţie, am constatat că este vorba de o cronică necunoscută până în prezent şi că a ajuns până la noi în forma ei originală, spre deosebire de alte scrieri similare din sec. XV, care s-au păstrat doar în copii de mai târziu.  Asemenea letopiseţe nu au mai fost descoperite încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea.

În traducere din slavoneşte titlul acestei cronici este „Arătarea anilor”.  Letopiseţul începe cu câteva date din Vechiul Testament, în baza căruia  autorul anonim  încearcă să construiască o scurtă cronologie succesivă, având drept reper figuri dintre cele mai importante ale Bibliei, după cum urmează:

„De la Avraam până la Moise sunt 444 ani.

De la Moise până la David  sunt 445 ani.

De la David până la Naşterea lui Hristos sunt  742 ani .”

Pentru a face legătură între aceste date biblice şi epoca contemporană autorului cronicii, el arată în continuare precum că de la Isus Hristos până la un oarecare Manases (din păcate, lectura acestui din urmă nume nu este sigură în textul original) sunt „1500 de ani”.

După aceste informaţii, autorul consemnează un eveniment deosebit de important pentru istoria Sfântului Munte Athos pe timpul domniei împăratului bizantin „Nichifor Foca” (Nicefor II Focas (963-969), care „a domnit 6 ani şi 6 luni. Şi că în timpul lui a început să se zidească Lavra în Sfântul Munte Athos de către Sfântul Atanasie de la Athos” (925-1003), fondatorul vieţii monahale organizate şi a Marei Lavre de la Sf. Munte Athos în a doua jumătate a sec. al X-lea, prieten şi duhovnic al împătarului bizantin Nicefor Focas).

Cronica continuă printr-o scurtă sinteză a cuceririlor otomane în peninsula Balcanică începând cu 1359, când turcii cuceresc localitatea bizantină „Calipole” (oraşul bizantin Gallipoli, situat pe peninsula cu acelaşi  nume la ieşirea  din strâmtoarea Dardanele în Marea Egee, azi Gelibolu din Turcia europeană). Din aceeaşi serie de evenimente, legate de cuceririle otomanilor în Balcani, autorul evidenţiază moartea în 1444 a „regelui Vladislav la Varna” (regele Ungariei Vladislav I Jagiello (1440-1444), căzut în lupta cu otomanii la Varna (azi oraş în Bulgaria) la 10 noiembrie 1444), căderea în 1453 a Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin (azi oraşul Istanbul din Turcia)  şi luarea  de către osmani  în 1475 a cetăţii Cafa din Crimeea, un mare centru comercial genovez la Marea Neagră.

După aceasta autorul se întoarce întrucâtva îndărăt, considerând demne de consemnat încă două evenimente importante în cucerirea Balcanilor de către osmani. Astfel, el arată că la 1454 sultanul Mehmed beg se afla în campania de cucerire a Serbiei, consemnând evenimentul cuceririi oraşului Ostroviţa, precum şi campania nereuşită din 1474 a aceluiaşi sultan contra lui Scander beg (Scander beg – aşa l-au numit turcii pe eroul luptei antiotomane al Albaniei Gheorghe Castrioti (1405? – 1468). Trimis de tatăl său  în calitate de ostatic la curtea sultanului Murat  II-lea. Educat în corpul de eniceri al sultanului. S-a manifestat ca bun şi talentat  oştean şi a primit numele de Iscander, în cinstea lui Alexandru Macedon. Din Iscander-bei a devenit Scander beg, iar mai târziu şi ţara sa Albania a fost numită de către turci Scander).

Apoi autorul îşi mută privirile asupra unor evenimente care au avut loc concomitent şi în perioada imediat următoare  în Ţara Moldovei. Astfel,  după ce consemnează campania contra lui Scander beg, autorul letopiseţului arată că în acelaşi an „s-a retras Ştefan voievodul Moldovei în ţara sa”, fiind vorba, probabil,  de acţiunile militare ale lui Ştefan cel Mare în Muntenia în cursul anului 1474,  unde, în câteva rânduri, el a încercat să instaleze voievozi fideli sie.

Un alt eveniment important reflectat în cronică este campania din 1476 a sultanului Mehmed contra lui Ştefan, voievodul Moldovei, pe care „… l-a bătut şi s-a întors” (îndărăt). În legătură cu acelaşi eveniment, cronicarul scrie despre  un mare ospăţ  dat de către sultan, se  pare, pentru oştenii săi, pe malul Dunării.

Ultimul eveniment din şirul confruntărilor moldo-otomane, consemnat în cronică, este cel din 1484 (în cronică 1483) despre „mersul  împăratul Baiazid asupra  oraşelor lui Ştefan voievodul Moldovei, asupra Chiliei  şi Cetăţii Albe, şi le-a luat”.

Cronica se încheie cu relatarea a două evenimente, de astă dată de istorie universală. În primul este vorba de moartea regelui Matia Corvin, regele Ungariei (1458-1490), iar în cel de-al doilea, care s-a produs la Constantinopol, fiind vorba de o mare explozie a unui depozit de praf de puşcă, incendiat în urma căderii unui fulger. Ambele evenimente au avut loc, precum arată cronicarul, în 1490 şi se vede că au produs o mare impresie asupra sa.

Probabil autorul anonim avea intenţia să continue cronica, deoarece a lăsat destul spaţiu alb nescris, dar din anumite cauze necunoscute nu a făcut acest lucru.

Autorul cronicii 

La sigur, autorul cronicii este vreun călugăr cărturar  dintr-una din mănăstirile Moldovei, care a fost contemporan cu Ştefan cel Mare. Faptul că nu au fost consemnate unele indicii privind iniţiativa elaborării cronicii, fie din porunca voievodului sau a unui alt demnitar, ne face să credem că autorul a întocmit-o din proprie iniţiativă, fiind de fapt o scriere neoficială cu conţinut istoric. Pornind de la conţinutul cronicii, se vede că autorul era un om cu destulă carte şi cu un interes cărturăresc larg, deşi făcea parte, evident, din tagma monahicească. Cronicarul a cules o bună parte din informaţii din surse cărturăreşti, demonstrând că este desul de informat, prezentând o panoramă deosebit de vastă a evenimentelor din epoca sa, cuprinzând informaţii din peninsula Balcanică, Ţările Române şi din Crimeea. Reieşnd din conţinutul cronicii, constatăm cu uşurinţă că în prim planul atenţiei autorului s-a aflat expansiunea otomană în Sud-Estul Europei  (sec. XIV-XV) şi în Ţara Moldovei în special (a doua jumătate a sec. XV). Deşi autorul nu arată direct, se observă lesne îngrijorarea sa în legătură cu pierderile mari suportate de lumea creştină în urma cuceririlor otomane din această perioadă. La sigur despre aceasta ne vorbeşte fraza din cronică precum că  turcii “au luat multe ţări dinspre apus şi de atunci s-a făcut sminteală şi neorânduială, pierzare prin ţările creştine”.

Astfel, letopiseţul descoperit de noi reprezintă o lucrare originală întocmită în Ţara Moldovei de către un autor anonim la hotarul secolelor XV-XVI. Acesta fiind un izvor narativ valoros din epoca lui Ştefan cel Mare trebuie să-şi ocupe locul meritat alături de cronicile slavo-române elaborate în Moldova în această epocă.

Aventura de sub zidurile Chiliei a lui Ştefan Vodă (1462)

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 20 Mai, 2004

După cum spuneam într-una din secvenţele trecute, iubite cititorule, în primii ani de domnie a lui Ştefan, atenţia principală în planul politicii externe a fost  acordată relaţiilor cu Ţara Leşească. După câţiva ani de acţiuni destul de chibzuite, în mare parte, prin străduinţa lui Manoil şi a altor boieri cu experienţă, prin solii şi prin sprijin militar, puţin câte puţin, voievodul Moldovei câştigă încrederea regelui Cazimir al IV-lea. În 1461 se ajunse până într-acolo încât pierzând poziţiile în Polonia, Petru Aron fu nevoit să se refugieze în mare taină în Ţara Ungurească, mai bine zis în Transilvania, adică mai aproape de hotarul Moldovei. Aici,  neogoitul aventurier credea că va câştiga încrederea regelui Matia Corvin şi a nobilimii din marele oraşe transilvănene. De aceea, centrul de gravitaţie a acţiunilor lui Ştefan în plan de politică externă s-a schimbat radical o dată cu precipitarea fostului domn sub aripa regelui maghiar. În acelaşi timp, se vede, vestea despre discuţiile în privinţa Chiliei de la palatul domnesc din Suceava au ajuns la urechile lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti. Acesta nu putea rămâne indiferent, deoarece posesiunile din preajma cetăţii aparţineau Munteniei. Pe lângă aceasta, voievodul muntean era în alianţă antiotomană cu regele maghiar Matia Corvin (1458-1490). Astfel, din puteri aliate, precum fuseseră anterior Ţara Ungurească sub Iancu de Hunedoara şi Ţara Românească sub Vlad Ţepeş (care l-a susţinut pe Ştefan în luarea scaunului),  au devenit puteri ostile. Prima – din cauza că l-a adăpostit pe Petru Aron, iar cealaltă – pentru că nu dorea să cedeze stăpânirile de la gurile Dunării din preajma Chiliei.  Pentru a-i da de înţeles lui Matia Corvin că dezaprobă „găzduirea rivalului său”, din porunca lui Ştefan o seamă de oaste  moldoveană efectuă o incursiune  peste munţii Carpaţi, în secuime, fapt care a fost fixat şi în  letopiseţele din epocă.

Zarurile au fost aruncate

Între timp, nici păgânii nu stăteau cu mâinile în sân. Veştile care veneau din sudul Dunării arătau că tânărul şi energicul sultan otoman obţinea biruinţă după biruinţă, transformând în paşalâc (teritorii cucerite şi transformate în provincii otomane) aproape toţi Balcanii, şi că  îşi îndreaptă privirile spre bogatele oraşe şi centre genoveze din Crimeea şi Nordul Mării Negre, printre care se numărau Cetatea Albă şi Chilia. Or, toate acestea îl mâniau şi îl tulburau adânc pe tânărul voievod moldovean.  Nu se poate să scăpăm bogatele factorii comerciale şi cetatea de la Chilia în mâinile osmanlâilor. De fiecare dată când ridica în Sfatul domnesc problema Chiliei, Ştefan era respins cu hotărâre de mulţi dintre boieri, că asemenea pas nechibzuit ar fi curată nebunie de a te pune în poară nu numai cu muntenii şi cu ungurii, dar şi cu turcii. Oricât ar fi părut de penibilă situaţia, Ştefan a fost susţinut,  după cum au arătat evenimentele de mai târziu, de unii pârcălabi (comandanţi militari) din Sfatul domnesc. Ştefan venea cu părerea că  puterile sultanului sunt dispersate în diferite regiuni, fiind angajate în lupte crâncene, iar regele ungur se instalase de puţină vreme în scaun şi nu se va  încumeta să-l înfrunte. De aceea, Ştefan cerea cu insistenţă în Sfatul domnesc să fie pregătită cât mai grabnic oastea, care să meargă spre Chilia şi că a sosit momentul potrivit pentru a da lovitura hotărâtoare. Între timp, pârcălabii săi au şi început pregătirile. Steagurile de oaste (un steag era o unitate de oaste, adunată într-un ţinut, sub comanda unui pârcălab, şi număra de la 100 şi mai mulţi oşteni, în dependenţă de mărimea ţinutului) urmau să fie adunate cât mai grabnic, deoarece iscoadele (un fel de cercetaşi ai domnului, care aveau misiuni speciale) i-au adus voievodului vestea precum că o flotă turcească de război se apropia de gurile Dunării cu intenţia de a pune stăpânire pe Chilia. De astă dată voievodul deveni şi mai neliniştit, şi mai energic, şi mai impulsiv. Era deja bărbat în toată firea, căci trecuse de 30 de ani, şi dorea cu tot dinadinsul să purceadă la acţiuni cât mai hotărâte în vederea luării cetăţii Chilia.  Nimeni şi nimic nu putea să-i stea împotrivă. Va sta personal în fruntea oştii şi va fi însoţit de pârcălabi şi boieri cu steagurile şi pâlcurile lor de oaste (pâlcuri – mici detaşamente de pedeştri).

Bineînţeles, se făcu mare zarvă la palat, vuia întreaga  Suceavă, se auzea pretutindeni zângănit de arme şi tropote de cai, veneau în goană călăraşi şi slujitori de pe la ţinuturi şi cetăţi.

Matria-Oltea, mama voievodului, nu mai fu în stare să-şi stăpânească fiul. Nu-l mai văzuse niciodată până atunci atât de înfocat, neînduplecat şi plin de hotărâre.  Ea  se văzu nevoită pentru prima dată să-l implore, căci nu mai era în stare să-i poruncească,  ca el să se oprească  şi să chibzuiască bine asupra celor ce intenţiona să înfăptuiască. „Vezi bine, îi spunea bătrâna mamă, războiul poate aduce biruinţă, dar şi înfrângere grea, şi nu ştie nimeni ce se poate întâmpla, precum spune vorba veche şi înţeleaptă, că nu aduce anul cât aduce ceasul” .

Iubitul ei fiu era grăbit, nu avea timp de voroavă. Ba mai mult, porunci ca slugile sale apropiate s-o însoţească pe buna sa mamă la cetatea Neamţului, pentru că acolo va fi în afara oricărei primejdii.

„… loviră pre Ştefan vodă cu o puşcă în gleznă la cetatea Chiliei”

Toate acestea câte le-am înşiruit până aici, iubite cititorule, au avut loc în primăvara şi la începutul verii anului 1462. În luna iunie Ştefan porni spre Chilia, unde ajunse spre sfârşitul celei de a doua decade, asediind dinspre uscat cetatea. Steagurile moldovene au întreprins mai  multe încercări de a lua cetatea, dar de fiecare dată erau respinse. Mai ales vitejii oşteni ai lui Ştefan s-au speriat de-a binelea, când de pe zidurile cetăţii au început a bate tunurile, vârând groază în moldoveni, care nu văzuseră până atunci asemenea arme, care îi împroşcau cu ghiulele pe asediatori.  Apărătorii cetăţii au respins cu succes pe asediatori, care atacau val după val.  Ştefan, care comanda şi urmărea cu atenţie asediul, îi văzu pe ai săi descurajaţi şi hotărî în mare grabă să pornească  împreună cu garda sa personală la atac, crezând că exemplul personal îi va însufleţi pe ai săi şi aceştia, încurajaţi, vor fi în stare să cucerească cetate.  În învălmăşeala care se produsese, Ştefan reuşise să se apropie destul de mult de zidurile cetăţii. Părea că în scurtă vreme scopul va fi atins. Dar tocmai în acea clipă, de pe metereze au răsunat din nou bubuituri puternice. Nori de fum şi praf s-au ridicat de-asupra cetăţii, o ploaie de săgeţi şi ghiulele i-au întâmpinat pe cei gata să pună scările de asalt.

Între timp, dinspre mare lovi cetatea şi flota turcească. Părea că apărătorii nu vor rezista. Însă artileria din cetatea şi-a făcut efectul. Mai multe ghiulele slobozite din cetate îşi atinseră ţinta, se produse mare învălmăşeală în turcime şi aceştia fură nevoiţi să bată în retragere.

Îl părăsi norocul şi pe tânărul nostru voievod, căci o ghiulea rătăcită îl lovi cu putere la gleznă, făcându-l să cadă la pământ. Voievodul îşi reveni repede, deşi rana era destul de serioasă. Vraciul îşi demonstră cu prisosinţă cunoştinţele, acordându-i ajutorul cuvenit. Între altele, fie spus, această rană îl va chinui pe Ştefan în tot restul vieţii. Din fericire, nici comandanţii, nici ostenii nu-l părăsiră pe voievod. Dimpotrivă, Ştefan văzu în ochii lor tristeţe şi compătimire însoţindu-l în drumul său de întoarcere spre Suceava.  Aceasta îl făcu pe voievod să-şi adune puterile, poruncind ca pârcălabii să se întoarcă la cetăţile încredinţate lor, iar el, înconjurat de garda personală şi oşteni de încredere, se îndreptă spre cetatea Neamţului.

Aventura tânărului voievod părea împlinită. Oastea moldoveană descurajată se văzu nevoită să se retragă de sub zidurile cetăţii.

Ştefan voievod înaintea cetăţii Neamţ

Să fi ajuns la porţile cetăţii Neamţ voievodul rănit şi descurajat pe la miez de noapte, precum spune legenda, cerând să intre în cetate. Zarva produsă de mulţimea din preajma cetăţii îi puseră în mişcare pe cei din cetate. A fost informată şi mamă-sa Maria-Oltea, care îşi grăbi pasul spre intrare. Dar nu se grăbi să poruncească deschiderea porţilor. Mai întâi a căutat să se încredinţeze dacă, într-adevăr, este fiul ei, cel care a bătut în toiul nopţii.

Tânărului voievod, care ştia că de fiecare dată, încă de mic copil, găsea mângâiere şi consolare la mamă-sa îi ceru să-i deschidă, căci este rănit şi frânt de oboseală. După ce află că Ştefan a fost înfrânt sub zidurile Chiliei, îi replică tăios că cel care-i vorbeşte nu este fiul ei, pe care îl aşteaptă cu biruinţă. Deşi inima de mamă era frântă de durere pentru fiul ei, Maria-Oltea, cu toată fiinţa, păstra proaspătă mânia faţă de fiu pentru că nu-i dăduse ascultare  când îl sfătuia să nu plece la război.

Ştefan cu ai săi plecă în sus la duhovnicul său Daniil Sihastrul, care se afla în rugăciune departe de lume. Acolo găsi consolare şi îşi tămădui rănile tânărul voievod. După ce fu încurajat şi îşi recăpătă echilibrul şi încrederea în izbândă porni spre Suceava.

Dar, iubitule cititorule, după cum spune o vorbă înţeleaptă din bătrâni, în poveste mult mai este, de aceea înarmează-te cu răbdare şi aşteaptă următoarele secvenţe.

Ştefan Vodă faţă în faţă cu marea boierime

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 29 Aprilie, 2004

Interesul deosebit de mare faţă de domnia glorioasă a lui Ştefan cel Mare i-a determinat pe mulţi istorici să-şi plece fruntea asupra hrisoavelor şi letopiseţelor din această epocă, dorind pe această cale să pătrundă în miezul adevărurilor. Dintre aceştia unii au observat pe bună dreptate că, în prima perioadă a domniei sale (1457-1462), Ştefan a avut de rezolvat o problemă deosebit de complicată de ordin intern, fiind vorba de raporturile sale cu marea boierime. În cei 25 de ani (1432-1457) de războaie şi confruntări între fiii şi nepoţii lui Alexandru cel Bun, la care s-au adăugat şi alţi pretendenţi  la tron, boierimea acumulase o mare experienţă de acomodare la aceste condiţii de-a dreptul complicate.

 Boierimea a guvernat şi va guverna această ţară…

În împrejurările când puterea şi autoritatea domnilor scăzuse catastrofal, s-a produs o mare ruptură între diferite grupări boiereşti, care căutau să tragă foloase de pe urma confruntărilor dintre pretendenţii la domnie. De aceea, atunci când tânărul Ştefan urca în scaunul domnesc, se pare că el încă nu înţelegea că boierimea l-a respins pe Petru Aron şi  l-a acceptat pe el pentru că îl doreau a fi mai mult plecat cu urechea la îndemnurile şi sfaturile boierilor. Or, aceasta însemna că rolul hotărâtor în diriguirea ţării, în stabilirea unor relaţii cu puterile vecine trebuia să-l aibă marea boierime, iar domnul să fie o marionetă ascultătoare în mâinile acesteia. De fapt, în primii ani de domnie voievodul era în asemenea situaţie când nu avea altă ieşire decât să meargă la cooperare şi cedări în relaţiile cu aceasta. La drept vorbind, boierimea, fiind la rândul ei conştientă de forţa pe care o poseda, îl ţinea mereu în şah pe tânărul voievod, dându-i de înţeles de cine depinde menţinerea sa în scaunul domnesc. În principiu, în primii ani de domnie, Ştefan a conştientizat treptat acest fapt, îndeplinind multe din „rugăminţile” boierilor. Acest lucru s-a reflectat deosebit de relevant în tratatul de la Overchelăuţi cu polonii (4 aprilie 1459), în care voievodul recunoştea toate drepturile boierilor pribegi, dacă aceştia reveneau în ţară,  dând pe această cale libertate boierilor de a se refugia sau repatria când găseau de cuviinţă, fără a fi învinuiţi de „hiclenie” (trădare) şi de a-şi păstra nestingherit averile. Pe lângă toate acestea voievodul trebuia să ştie că anume marea boierime  era aceea care a guvernat şi va guverna ţara, va ridica sau va scoate din scaun un domn.

Este deosebit de grăitor în această privinţă şi faptul că, începând cu 1459, boierii din Sfatul domnesc au decis ca tratatele internaţionale, o seamă de cărţi domneşti de vânzare–cumpărare, de transmitere prin moştenire a moşiilor şi a altor bunuri, de reconfirmare a proprietăţilor, de acordare a unor privilegii, fie mănăstirilor, fie unor categorii sociale, trebuiau confirmate nu numai prin aplicarea sau atârnarea peceţii mici sau mari a voievodului, adică a ţării, dar şi prin aplicarea sau atârnarea peceţilor personale a 5, 7 sau 9 mari boieri din Sfat.

Prin urmare, în primii ani de domnie, pe lângă aceea că Ştefan era încă destul de tânăr şi neexperimentat în intrigile politiceşti, se afla , se poate spune, permanent între două focuri. Pe de o parte atârna pericolul din partea fostului domn Petru Aron, care putea să-l atace prin surprindere, iar pe de altă parte destinul său de domn atârna de bunul plac al marii boierimi, care de asemenea putea să-l înlăture în caz dacă nu-i convenea.

Întrucât Ştefan avu dintru început norocul ca marele puteri vecine să-şi caute de treburile lor, fie ocupate în războaie, fie de problemele interne, puţin câte puţin, situaţia în ţară reveni treptat pe un făgaş paşnic, ceea ce a dat posibilitate  să crească activităţile economice, să se învioreze meşteşugurile şi negoţul.  În scurtă vreme s-au adresat către voievod negustorii din Braşov (13 martie 1458) şi din Liov (3 iulie 1460, actualul oraş Lvov din Ucraina, pe atunci mare centru meşteşugăresc şi comercial din Ţara Leşească), pentru a li se renova privilegiile comerciale de desfacere a mărfurilor în oraşele şi târgurile Ţării Moldovei, dar şi permisiuni de a tranzita  cu caravanele lor de mărfuri spre marele centre comerciale din Balcani, Crimeea şi Orientul Apropiat.   De asemenea începuseră să se limpezească relaţiile şi cu Ţara Leşească. Marii boieri, mai ales dintre cei care se aflau în vechi relaţii cu demnitari şi sfetnici ai regelui l-au sfătuit pe junele voievod ca el să răspundă la cerinţa craiului leşesc de a da o mână de ajutor în campania sa militară contra Ordinului teuton. Mai târziu cronicarii polonezi vor fixa în scrierile lor şi numele lui Ştefan al Moldovei, care l-a sprijinit pe regele Cazimir cu importante efective militare, mai ales de călărime, care au  contribuit la obţinerea unor victorii hotărâtoare. Ba mai mult, în tratatul de pace de la Torun  (19 octombrie 1460), încheiat cu Ordinul teuton, alături de regele Poloniei este înscris şi numele lui Ştefan, care reprezentase una din forţele principale participante la război.

În urma acestor evenimente tot mai mulţi boieri revin în ţară şi balanţa înclină tot mai mult spre acceptarea definitivă a lui Ştefan în scaunul ţării Moldovei, atât din partea boierimii locale, cât şi din partea regelui Cazimir şi a celor din anturajul său, ceea ce a  slăbit mult poziţia fostului domn Petru Aron.

Boierimea nouă şi Ştefan Vodă

Este interesant faptul că în aceeaşi perioadă se impun treptat în prim planul activităţii politice un şir de personalităţi noi, necunoscute, din mica boierime, care probabil l-au susţinut pe Ştefan în campania din 1457. Dintre aceştia izvoarele istorice îi atestă pe postelnicul Crasnăş, care va deveni mare vornic, comisul Boureanu, pe care Ştefan îl va ridica la rang de pârcălab de Neamţ, precum şi boierii Isaia vornicul  şi Şendrea portar de Suceava (comandant militar şi administrator). Ulterior, Ştefan s-a sprijinit mai ales pe aceştia în insistenţa sa de a se consolida în scaunul Ţării Moldovei, cu atât mai mult că Isaia şi Şendrea i-au devenit cumnaţi, căsătorindu-se cu surorile voievodului Maria şi Sora.

În aşa fel, după 1460 prin concursul unchiului său Vlaicul şi acestei boierimi noi, situaţia tânărului voievod în scaunul ţării deveni o certitudine şi el începu să câştige teren şi încredere în Sfatul domnesc. În aceşti ani 1460-1462, în palatul domnesc, în şedinţele Divanului de boieri tot mai frecvent şi mai hotărât răsuna vocea voievodului. Tot mai evident răbufneau forţa şi energiile nestăvilite ale viitorului mare erou al Ţării Moldovei. Cum adică, se indigna domnul ţării, putem sta liniştiţi şi împăcaţi când asemenea cetăţi  şi importante târguri, cum ar fi Hotinul, la miază-noapte, şi Chilia, la miază-zi, sunt stăpânite de străini, dacă până nu demult au fost trup din trupul ţării?  Dar şi vămile de la Hotin şi Chilia, câte venituri ar putea aduce ţării?

Discuţiile deveneau din ce în ce mai aprige, deoarece bătrânii boieri cereau voievodului mai multă stăpânire de sine şi cumpătare, că nu este glumă să îndrăzneşti să te pui în poară cu regele Cazimir, care stăpânea Hotinul şi cu regele Matia Corvin, care stăpânea Chilia. Unde mai pui că după cum îi informă un negustor braşovean, dar şi unele iscoade care ajunseră pe la Chilia, regele maghiar întări mult cetatea şi instală pe metereze „bombarde”, care cică varsă foc din gurile lor. În discuţii interveni bătrânul pârcălab Manoil, care tăcuse până atunci, ascultându-i cu atenţie pe toţi. „Ba eu zic, începu primul sfetnic, că-i mai nimerit să trimitem la regele Cazimir solii noştri, pentru a-i aduce la cunoştinţă că vrem pace şi înţelegere cu măritul rege, dar în schimb vrem înapoierea cetăţii Hotin. Cât priveşte Chilia, să fim cu ochii în patru, căci după cât se pare a pus ochiul pe această importantă cetate de la gurile Dunării şi „păgânul”. Ba chiar veştile care ne vin de la  marii negustori genovezi nu sunt dintre cele liniştitoare, căci sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolei, vrea  cât mai curând să pună stăpânire pe Cetatea Albă şi Chilia. De aceea ar fi mai cu nimereală să continuăm să-i dăm birul cerut, să păstrăm pacea cu turcul”.

Voievodul îi dădu dreptate înţeleptului Manoil, dar ceru cu insistenţă ca deopotrivă cu pregătirile unor solii  să se pregătească şi oaste, ca în caz dacă regii nu vor dori să cedeze să se insiste prin arme, pentru a pune stăpânire pe aceste cetăţi.

Ecoul acestor discuţii ajunse şi la urechile mumei voievodului. Aceasta, cunoscându-i iuţeala şi mânia, care punea stăpânire pe tânărul voievod, îl implora să cugete mai mult, să asculte de voroava bătrânilor boieri, căci el aşa tânăr precum este poate să dea greş, iar pasul pripit pentru un cap încoronat poate nu numai să aducă dăună mare ţării, dar şi să-l aducă la pierzanie.

Aici, stimate cititorule, ne oprim cu povestitul, pentru a reveni într-o secvenţă următoare din care vom afla mai detaliat la ce a dus această înlănţuire de discuţii aprinse la palat şi în Sfatul domnesc. Oricum,   vrem să credem că ai observat că treptat tânărul voievod se consolidează în scaun, câştigând tot mai mulţi părtaşi, iar cuvântul său se făcea auzit tot mai des în şedinţele Sfatului domnesc.

Primul Sfat domnesc al lui Ştefan cel Mare şi încă ceva…

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 22 Aprilie, 2004

După încoronare, Ştefan cu întreg alaiul de boieri, slugi domneşti, oşteni şi altă lume au pornit spre Suceava unde îl aşteptau o mulţime de treburi neamânate. Sărbătorile de Paşti au trecut în linişte, cu slujbele religioase şi cu alte festivităţi legate de Învierea Domnului. După cum înţelegea bine tânărul voievod, dar şi cum îl sfătuiră cei din preajmă, în primul rând maică-sa, apoi unchiul Vlaicul, dar şi distinşi boieri din fostul divan a lui Petru Aron, trebuia în primul rând convocat la curte  „Sfatul domnesc”, fără de care nu se rezolva nici o problemă în Ţara Moldovei de vreo sută de ani încoace. În prealabil, au fost efectuate consultări şi punere la cale cum să se procedeze, cine să fie luat în Sfat şi în ce dregătorie să fie numit. În principiu, dacă stăm şi judecăm bine s-au adunat rivalii de ieri, care trebuiau să găsească limbă comună, să pună capăt dezbinărilor şi  urii dintre grupările boiereşti, şi mai ales dintre cei din tabăra lui Ştefan, pe de o parte şi cei din tabăra lui Petru Aron, pe de altă parte.

Dintr-o secvenţă trecută ai aflat, iubite cititorule, precum că în acţiunile hotărâtoare din aprilie 1457, de partea lui Ştefan a trecut un grup important de boieri din fostul Sfat domnesc a lui Petru Aron, aceştia toţi bărbaţi cu multă experienţă de viaţă, trecuţi prin numeroase încercări şi războaie între fiii şi nepoţii lui Alexandru cel Bun timp de 25 de ani.  De aceea mai persista teama ca nu cumva să fie din nou traşi pe sfoară şi să se pomenească marginalizaţi, fără averi şi dregătorii, adică slujbe de stat. Din punctul de vedere a lui Ştefan părea că cea mai potrivită candidatură pentru a ocupa primul scaun în Sfatul domnesc era cea a unchiului său Vlaicul, bărbat încă destul de tânăr, pe care viaţa l-a învăţat multe, trecut prin războaie şi alte încercări grele, care l-au făcut focos şi îndrăzneţ. Din cealaltă grupare se evidenţia pârcălabul de Hotin Manoil, un grec cu multă carte, înţelept şi bun comandant militar (în secvenţele viitoare ne vom opri  aparte la activitatea acestor două mari figuri din domnia lui Ştefan).

Ce mai vorbă, suspiciunile şi bănuielile reciproce mai persistau, deşi tânărul Ştefan, urcat de curând în scaun, le promisese cu toată fermitatea că îi va trata în mod egal pe toţi şi că le iartă toate câte le-au făcut cu voie sau fără voie şi că a venit timpul să adune ţara după atâţia ani de risipă, vrajbă şi războaie fratricide. Până la urmă s-a convenit că în primul scaun din Sfatul domnesc să fie aşezat cel mai vârstnic dintre boieri,  Cozma al lui Şandru, după care fu aşezat  sfătosul boier pan Manoil, care în scurtă vreme s-a impus printre boierii din preajma lui Ştefan prin „voroavă” înţeleptă şi multă clarviziune, deşi făcuse parte altă dată din tabăra lui Alexăndrel, ostilă lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan. Cât priveşte unchiul Vlaicul, care era principala piesă din tabăra cu care venise Ştefan din Ţara Românească şi dădu război la Dolheşti, fu aşezat doar în al cincilea scaun din Sfat. Ba mai mult, pan Vlaicul nici nu trebuia  să se afle la curte, fiindu-i încredinţată administrarea celei mai îndepărtate, dar şi celei mai puternice cetăţi ale Ţării Moldovei, precum era pe atunci Cetatea Albă.  Ştefan, deşi încă foarte tânăr, înţelegea că trebuie să meargă la acest compromis, cu atât mai mult că pe lângă importanţa strategică ce o avea cetatea de la ţărmul Mării Negre, aceasta mai era şi un important centru comercial, care dacă ar fi fost controlat şi administrat cum trebuie putea să aducă importante venituri în vistieria ţării.  În acelaşi timp au respirat mai uşor şi ceilalţi boieri, văzându-l pe noul domn dispus să cedeze, să facă compromisuri pentru a păstra liniştea şi buna înţelegere.

Consultările au mai durat un timp, dar către luna lui august 1457 împărţeala dregătoriilor în Sfatul domnesc fu încheiată.  S-a văzut să Ştefan doreşte să consolideze puterea militară a ţării şi în acest scop vroia să se aibă în relaţii cât se poate de bune cu comandanţii principalelor cetăţi ale ţării. Astfel, în Sfatul domnesc, alături de Vlaicul, pârcălab de Cetatea Albă (pârcălab – comandant militar al unei cetăţi şi administrator al unui ţinut), au mai fost numiţi  Petru pârcălab (fără cetate), Iliaş şi Petru Ponici, pârcălabi de Suceava, şi Ciopei, pârcălab de Neamţ. Alte scaune au fost ocupate de pan Goian, căruia i-a fost încredinţată dregătoria de  vornic (mare demnitar la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne, având şi atribuţii judecătoreşti), pan Isaia, care fu înzestrat cu dregătoria de postelnic (mare boier din Sfat, cu funcţia de mareşal al curţii şi de îngrijitor al camerei de dormit a domnului), pan Stanimir, care fu împovărat cu dregătoria de vistier (care administra acumulările băneşti ale ţării), pan Zbiarea – cu cea de stolnic (dregător care purta grija mesei domneşti),  pan Tabor – cu cea de ceaşnic (demnitar ce administra viile şi pivniţele domneşti) şi pan Ion – cu cea de comis (boier de divan care avea în grija sa grajdurile domneşti). În afară de aceştia, în Sfat au mai intrat Costea Orâş, Oţel Hodco a lui Creţu, Micu Crai, Şteţco a lui Damăncuş, care stăteau pe lângă domn şi erau permanent gata să vină cu sfaturi şi propuneri în vederea diriguirii cât mai judicioase a ţării.

Dintru început, sfetnicii au convenit şi au intervenit pe lângă domn ca acesta să întocmească scrisori către boierii refugiaţi în alte ţări, dar mai ales către cei care s-au retras împreună cu Petru Aron în Ţara Leşească, prin care voievodul îi chema acasă şi le promitea că le va fi asigurată viaţa şi li se vor înapoia moşiile, în schimb aceştia trebuiau să-l recunoască şi să-l slujească pe noul domn. Asemenea scrisori au fost expediate în repetate rânduri şi au avut efectul scontat. Rând pe rând, au revenit în Moldova pan Sin (în 1458), fost pârcălab de Hotin, Lazea Pitic, Dobrul, fost pisar la Petru Aron, pe care Ştefan îl va ridica la rangul de logofăt (feful cancelariei domneşti) şi Hodco Ştibor. În 1460 au revenit pan Duma lui Brae, Stanciul, Coste a lui Dan şi Ion Bucium, cărora li se mai alăturară, în 1462, Negrilă, în 1464 – Iaţco Hudici şi în 1466 – Radu Gangur, care în scurtă vreme va fi numit pârcălab la cetatea Orheiului. Cu toată insistenţa de care a dat dovadă Ştefan, dintre marii demnitari ai lui Petru Aron nu s-au mai întors în ţară Mihu logofăt şi fraţii săi, care au rămas pentru totdeauna în Polonia.

Să fi trecut  vreun an  şi mai bine, de când fu instituit primul Sfat domnesc a lui Ştefan, că se stinse din viaţă bătrânul boier Cozma al lui Şandru, eveniment ordinar, dar care deschisese calea spre manifestare deplină lui pan Manoil. Anume el va ocupa timp de zece ani, până la 1467, când a plecat în lumea celor drepţi, rangul de prin sfetnic a lui Ştefan cel Mare.

Astfel, ţara, încetul cu încetul, a început să revină în albia firească a vieţii.

Ştefan în cursa unei aventuri amoroase

Deşi tânărul voievod manifesta mare interes pentru treburile ţării, căutând să pătrundă şi să înţeleagă tot ce se petrece în jurul său în materie de activităţi politiceşti, să urmărească şi să dezghioace firul sfaturilor venite din partea boierilor, căutând să se implice cât mai mult în problemele curente ca voievod ce era, dar şi ca bărbat în toată firea cum se dorea, mai mult decât era în realitate. Un gând tot mai frecvent îi da ghes  – amintirea celor doi ochi care-l priviră cu atâta îndrăzneală şi admiraţie când i se punea coroana domnească pe creştet în biserica de la Direptate.

La urcarea în scaun la 12 aprilie 1457, când Ştefan cel Mare avea, după unii istorici, 20-25 de ani, iar după noi abia trecuse de 15 ani, încă nu era căsătorit.  O primă femeie care apare în viaţa tânărului domn a fost o oarecare Maruşca, numele căreia a fost fixat în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, fără titlul domnesc de doamnă sau cneghină, cum se obişnuia pe atunci pentru soţiile sau fiicele domnilor ţării şi a boierilor mari. Cine a fost această Maruşcă şi ce rol a jucat ea în viaţa marelui voievod? Nu se ştie până la urmă cu exactitate dacă o fi fost ea o copilă a unui ţăran sau a unui boier de prin părţile unde s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare. Să fi apărut ea în viaţa lui Ştefan încă în copilărie, pe când alergau în toiul verii desculţ prin apa cristalină şi răcoritoare a pâraielor de munte a Trototuşului din preajma Bacăului? Sau poate a reuşit Maruşca să se strecoare prin mulţime şi să apară aproape de tot în biserica din satul Direptate, când mult prea tânărului voievod Ştefan i se punea pe creştet coroana de domn al ţării? Unde mai punem că era în Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paşti, şi zgâtia de fată nu a răbdat până la sărbători şi a îmbrăcat straiele noi pregătite anume şi a ieşit din mulţime ca să fie văzută de tânărul voievod, care tocmai urca pe cal, pentru a porni spre Suceava, să se aşeze în scaunul domnesc.  Oricum nu s-ar fi întâmplat lucrurile, dar Ştefan mai devreme sau mai târziu, până la urcarea în scaun sau în primii ani de domnie, a văzut-o pe Maruşca, fie în timpul încoronării sau în timpul slujbei în biserica Mitropoliei din Suceava, unde mergea în fiecare duminică şi  pe la sărbătorile împărăteşti. Anume această fată de la o vreme începu să-l preocupe, să-i domine gândul şi numaidecât a dorit să o vadă mereu aproape de el.

De sute de ani, cronicari şi istorici discută, fără să se ajungă definitiv la vreun răspuns cât de cât plauzibil, în privinţa acestei enigmatice jupâniţe. După unii, Maruşca a fost un episod întâmplător şi scurt de tot în viaţa tânărului voievod, chiar în primii ani de domnie,  pe când alţii consideră că Maruşca nu a ajuns să-i fie doamnă prin cununie şi căsătorie, dar i-a lăsat lui Ştefan un urmaş, cică chiar pe Alexandru, primul fiu al voievodului, pe care marele domn l-a iubit foarte mult, considerându-l mult timp ca cel mai destoinic de a-l urma în scaunul domnesc. Aceste presupuneri  au temei real, deoarece în Pomelnicul de la Bistriţa, alături de Maruşca, este înscris şi „fiul ei Alexandru”.  Cât priveşte soarta de mai departe a Maruşcăi, putem spune că, după cât se pare, ea se stinse la o vârstă destul de tânără, în împrejurări necunoscute, fiind, probabil, înmormântată la mănăstirea Bistriţa, unde a fost trecută la Pomelnic. Din această istorie, un lucru pare  cert, în primii ani de domnie a lui Ştefan, tânăra Maruşca avea un loc al ei la curtea domnească. Cu toate acestea, deşi Maruşca îi plăcea deosebit de mult tânărului voievod, marii boieri din Sfatul domnesc şi probabil maica voievodului, Maria-Oltea, nu doreau nici în ruptul capului ca iubita voievodului, care era, se pare, de obârşie modestă, nepotrivită cu rangul înalt nobiliar al domnului, să ocupe scaunul de doamnă a ţării. La drept vorbind, potrivit celor de la curte, pentru cinstea şi autoritatea ţării tânărul voievod trebuia numaidecât să-şi găsească pereche printre fiicele împăraţilor şi ţarilor de atunci. Oricum, până la urmă, Maruşca se stinse în scurtă vreme, fie răpusă de o boală grea, fie de amărăciune şi necaz, pentru că nu a fost acceptată la curtea domnească în calitate de doamnă alături de Ştefan.

Închinarea la poloni

Între timp, situaţia şi siguranţa ţării, dar şi a scaunului domnesc, precum au arătat discuţiile în Sfatul domnesc, cereau ca eforturile principale în materie de politică externă să fie concentrate la reglementarea relaţiilor cu Ţara Leşească. Şi aceasta nu numai din cauza că acolo se refugiase Petru Aron, dar şi din cauza că regele Poloniei continua să-l considere pe acesta deţinător legitim al tronului Ţării Moldovei şi era gata să-l sprijine într-o nouă acţiune contra lui Ştefan. Unde mai punem că Petru Aron, fiind ocrotit de înalţi demnitari poloni, îşi instalase tabăra la Cameniţa, adică în apropiere imediată de hotarul de nord al Moldovei, de unde putea să atace şi să ajungă în scurtă vreme la Suceava. Pe lângă aceasta, şi puternica cetate a Hotinului era în mâinile polonilor şi a lui Petru Aron. Dacă în Ţara Ungurească nu era încă urcat în scaun un nou rege, după moartea lui Iancu de Hunedoara, şi drept urmare nu putea fi vorba de stabilirea unor relaţii, apoi cât priveşte Ţara Leşească problemele trebuiau rezolvate fără amânare. În primul rând era neapărată nevoie ca noul domn al Ţării Moldovei să fie recunoscut de regele Ţării Leşeşti şi ca  Petru Aron cel puţin să fie aşezat cât mai departe de hotarele Ţării Moldovei.

În această situaţie un rol deosebit l-a jucat  Manoil Grecul, care cunoştea foarte bine nu numai situaţia din Polonia, dar şi pe mulţi înalţi demnitari polonezi, deoarece a deţinut ani de-a rândul dregătoria de pârcălab la Hotin, apoi  mult timp s-a aflat pe lângă regele polon,  ca susţinător şi epitrop al lui Alexăndrel.

Deoarece regele nu vroia nici în ruptul capului să reacţioneze la propunerile lui Ştefan, acesta din urmă fu sfătuit să intervină cu forţe considerabile în Pocuţia şi alte provincii poloneze de graniţă, determinându-l pe regele Cazimir să accepte negocierile. Acestea s-au desfăşurat la începutul lui aprilie 1459 la Overchelăuţi pe Nistru. Tratativele s-au încheiat prin semnarea unui tratat prin care partea poloneză în principiu l-a rerunoscut pe noul domn şi a acceptat să-l îndepărteze pe Petru Aron de graniţa Moldovei, iar partea moldavă recunoştea suzeranitatea regelui polon, Ştefan recunoscându-se vasal al regelui  şi făcea cedări maximale boierilor pribegi, care urmau să se repatrieze, fiindu-le întoarse moşiile şi recunoscute privilegiile de mai înainte.

Astfel, relaţiile au fost aduse pe un făgaş paşnic, voievodul Moldovei obţinu un prim rezultat în politica externă. În aceste acţiuni, în bunul lor mers, un rol important l-au jucat boierii din Sfatul domnesc al lui Ştefan.  La această etapă menţinerea voievodului în scaunul ţării  depindea încă foarte mult de marea boierime, care căuta pe toate căile să-şi  asigure averile, precum şi poziţia dominantă în rezolvarea problemelor de stat.

Ștefan cel Mare: prima acțiune militaro-politică (Miruirea şi încoronarea lui Vodă Ştefan)

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 15 Aprilie, 2004

 

Ca să fim sinceri, iubite cititorule, trebuie să-ţi mărturisim că în secvenţa precedentă am trecut special cu vederea un episod din cadrul evenimentelor care au avut loc în aprilie 1457, episod care nu este lipsit deloc de importanţă din punctul nostru de vedere. Ba dimpotrivă, după cum vom încerca să arătăm mai jos, este vorba de un eveniment esenţial ce ţine de ridicarea şi recunoaşterea de către boieri, cler, şi ţară a lui Ştefan voievod ca domn al Moldovei. Reieşind din titlul acestei secvenţe, cititorul îşi poate da seama că este vorba de miruirea şi încoronarea  lui Ştefan cel Mare.

„Pomăzuirea”

Dintru început, vom arăta că, „pomăzuirea”, cum se spunea pe acele timpuri, însemna ungerea sau miruirea de către mitropolitul ţării a voievodului în scaunul domnesc, ceea ce ar însemna binecuvântarea de către înaltul ierarh a pretendentului la tronul domnesc. Aceeaşi ceremonie includea  şi o altă procedură, nelipsită în asemenea cazuri, care consta în punerea coroanei domneşti pe fruntea celui care era înscăunat. Bineînţeles, iubite cititorule, vei întreba pe bună dreptate, ce mai poate fi şi cu această  întâmplare deoarece vei spune că „pomăzuirea” şi încoronarea lui Ştefan cel Mare trebuia să se fi produs la fel cum se făcea pe pământul Ţării Moldovei de vreo sută de ani la rând, când venea în scaun un nou domn.

Încercând   să întrevadă cum s-au derulat evenimentele în acea zi frumoasă de primăvară vestitul cronicar Grigore Ureche scria precum că „… Ştefan vodă strâns-au boiarii ţării şi mari şi mici şi altă curte mărunte dimpreună cu mitropolitul Teoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce să chiamă Direptatea şi i-au întrebatu pre toţi: iaste-le cu voietuturor să le fie domnu? Ei cu toţii au strigat într-un glas: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi deci ci toţii l-au ridicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Teoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul Ţării Moldovei şi să duse la scaunul Sucevii”.

Ne grăbim să-ţi satisfacem curiozitatea şi să spunem că, evenimentul la care ne referim a avut loc oarecum cu  totul în alt chip şi cu totul în alt loc, decât se făcea aceasta până la Ştefan cel Mare şi de cum descrie evenimentul Grigore Ureche.

Atmosferă de izbândă la Direptate

Aşa dar, să ne întoarcem imaginar  în ziua de 12 aprilie 1457, dată  care  corespundea zilei de marţi în Săptămâna Mare (înainte de Paşti) în acel an, când oastea lui Ştefan cel Mare a biruit şi a dispersat destul de repede oastea lui Petru Aron, s-au produs şi alte evenimente nici pe departe lipsite  de importanţă. Este vorba că, fie în urma  unor negocieri secrete preliminare, fie    maniera deosebit de convingătoare în care a dat lupta Ştefan cel Mare la Dolheşti, boierii din Sfatul domnesc a lui Petru Aron, se prea poate, chiar în aceeaşi zi, au trecut de partea învingătorului, acoperindu-l de urale, de aclamaţii de mărire şi slăvire, de domnie paşnică şi îndelungată. Nu se ştie cum, dar la acea mare adunare, care a avut loc în scurtă vreme după lupta hotărâtoare, cu toate că Petru Aron nu a fost prins şi reuşi totuşi să dea bir cu fugiţii, îi ieşi în mare grabă înainte noului voievod vlădica Teoctist, care fu ridicat în scaunul mitropolitan de la Suceava cu câţiva ani mai înainte chiar de cel care pierdu lupta. În tot cazul, drumul spre capitală era deschis şi nu mai putea nimeni să-i stea în cale învingătorului să meargă cu mare „pohvală” spre Suceava şi să-şi  ocupe scaunul mult râvnit de voievod al Ţării Moldovei. Cu atât mai mult că, de la Dolheşti până la Suceava nu era atât de departe. Ei bine, Ştefan nu se grăbi să  ajungă cât mai curând la Suceava însoţit de mulţimea de boieri, oşteni şi susţinători, unde, după obicei, în biserica domnească cu hramul Sf. Gheorghe, numită Mirăuţi, era oficiată slujba religioasă după care era „pomăzuit” şi încoronat noul domn, aşa după cum se ştia din veac.

 O întorsătură neaşteptată

Mult prea tânărul pe atunci Ştefan, văzându-se biruitor, luă îndată o hotărâre ieşită cu totul din comun, fie din cauza că nu prea ştia „obiceiul” ţării, ceea ce este mai puţin probabil, fie că ardea de mare nerăbdare să se vadă încoronat, fapt care ni se pare mult mai aproape de adevăr, a decis ca ceremonia de „pomăzuire” şi încoronare să aibă loc nu în capitală, nu în biserica domnească de acolo, ci în una din satul cel mai apropiat de câmpul de bătaie. Acesta s-a dovedit a fi satul Direptate, situat  la o aruncătură de băţ de Suceava. Evenimentul a produs mare impresie asupra celor prezenţi, fapt despre  care ne vorbeşte şi tradiţia orală care a ajuns, fiind transmisă din gură în gură, până în zilele noastre. În mica bisericuţă de lemn din partea locului, mitropolitul Teoctist a săvârşit Sfânta Liturghie, a rostit alte rugăciuni după obicei, apoi a trecut la săvârşirea actului de miruire şi încoronare a voievodului. După obicei, mitropolitul „cu două lumânări cadelniţându-l i-a dat să sărute crucea şi sfânta evanghelie”. Noul domn a îngenuncheat la altar în dreptul uşilor împărăteşti, şi-a rezemat capul de marginea pristolului unde „mitropolitul punându-i omoforul pe cap a citit cu glas tare rugăciunile de încoronare a împăraţilor creştini”. La rândul său, tânărul Ştefan cu o expresie gravă pentru vârsta sa, răspunse precum fusese îndrumat în grabă de cei din preajmă, precum că „nu poate să nu dea ascultare poruncii tatălui său” care încă pe la 1450 îi lăsase cuvânt că va trebui să-l urmeze în scaun după ce acesta va trece la cele veşnice. Şi că după cum a înţeles prea bine noul voievod aceasta era şi „voinţa întregii ţări, că tocmai de aceea primeşte demnitatea oferită şi va conduce pe supuşii săi cu toată dreptatea, devotamentul şi blândeţea” (după Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei). La aceste cuvinte, întreaga adunare s-a ridicat şi a însoţit pe noul domn spre ieşirea din biserică. În frunte mergea mitropolitul şi alte feţe bisericeşti.

Din lipsă de spaţiu în mica bisericuţă, la ceremonie au asistat doar cei  mai dintre cei mai apropiaţi boieri ai voievodului şi vrem să credem numaidecât  a  urmărit cu atenţie cele ce se petreceau în faţa altarului şi Maria-Oltea, mama voievodului. Lacrima scăpată de fericire şi-a şters-o în grabă cu năframa, cu speranţa că nu a fost observată de nimeni în momentul de fericire, dar şi de slăbiciune femeiască, totodată. Să fi fost soare şi frumos în ziua aceea  când ieşea Ştefan voievod cu coroana de aur strălucitoare pe cap, despre acestea nu mai scrie nici un letopiseţ, dar, iarăşi după obicei, în faţa bisericii îl aşteptau cei mulţi, care l-au  întâmpinat cu urări de sănătate şi domnie fericită întru binele ţării şi a poporului. Tot în curtea bisericii era pregătit  pentru noul domn un cal frumos, tânăr şi zburdalnic, la fel ca firea şi vârsta  noului voievod. Aproape fără să fie ajutat de cineva, elementul nelipsit la asemenea ceremonii, Ştefan încălecă iute şi porni însoţit de boieri, oşteni şi altă mulţime spre Suceava. În drum, iscoadele care ajunseseră deja în capitală l-au informat pe voievod că în oraş domneşte liniştea şi că puţinii susţinători ai lui Petru Aron şi-au luat şi ei tălpăşiţa spre Cameniţa, dincolo de Nistru.

De ce la Direptate?

Vei întreba contrariat, iubite cititorule, care a fost totuşi cauza că Ştefan, în ciuda tuturor aşteptărilor, a preferat să fie încoronat într-o modestă bisericuţă  sătească? Răspunsul pe care ţi-l putem da,  dacă nu-l intuieşti, pare să fie cu totul neaşteptat.  Intuiţia şi strădaniile noastre de mai mulţi ani asupra hrisoavelor şi analelor din epocă ne duc la gândul că Ştefan s-a grăbit atât de mult să  primească coroana domnească pentru că l-a dat de sminteală nu numai felul său de a fi iute şi „unde nu gândeai acolo îl aflai”, precum va scrie mai târziu cronicarul, dar şi simplul motiv că era încă aproape  un copil cu vârsta trecută abia de 15 ani, când porni în prima sa campanie militară în aprilie 1457. Să se fi împotrivit boierii sau mamă-sa, Maria-Oltea, încoronării în sat la Direptate, căci, vezi bine, chiar şi la urcarea în scaun trebuie respectate toate „obiceaele”, că se cade   ca noul domn să fie miruit şi încoronat la „Sfeti Gheorghe”, adică în biserica mitropolitană  Mirăuţi din Suceava. Dar până la urmă, insistenţa unui adolescent, care dorea cât mai repede să ia coroana domnească, să se vadă domn, s-a dovedit  a fi hotărâtoare. Pe ici-colo, marii boieri, până şi cei mai bătrâni, au zâmbit cu şiretenie pe sub mustăţi, cedând în faţa unui capriciu de copil. Până la urmă, ştiau ei bine că tot ei vor fi aceea care  vor stăpâni şi vor dirigui ţara după bunul lor plac, cum au făcut-o de atâtea ori când scaunul era ocupat de vreun tânăr vlăstar domnesc. Astfel, compromisul îşi găsi loc  şi în această situaţie un pic amuzantă şi, se pare, fără precedent în Ţara Moldovei, din cele câte  ţineau minte până şi cei mai vârstnici boieri.

Aşa avu loc „pomăzuirea” şi încoronarea  celui care peste puţină vreme va da de ştire  Europei că pe scaunul Ţării Moldovei a urcat un domn vrednic şi evlavios, în acelaşi timp viteaz şi foarte îndrăzneţ în diriguirea şi apărarea ţării.

Ştefan cel Mare: prima acţiune militaro-politică

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 8 Aprilie, 2004

 

După cum am arătat într-una din secvenţele precedente, după groaznica cumpănă din noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, când a fost asasinat tatăl său, Ştefan cu ai săi  s-a refugiat în Transilvania unde s-a aflat până în vara lui 1456. În iulie sau august 1456, când ruda sa apropiată Vlad Ţepeş a luat scaunul domnesc în Ţara Românească, iar Iancu de Hunedoara se stinse din viaţă, tânărul fiu de domn moldovean împreună cu mama sa şi unchiul Vlaicul au trecut  în Valahia.

Atât în Transilvania, când se afla sub aripa lui Iancu de Hunedoara, cât şi în Ţara Românească, când s-a aflat sub ocrotirea lui Vlad Ţepeş,  pe măsură ce Ştefan  se apropia de vârsta majoratului, în anturajul său, a boierilor şi a oamenilor credincioşi s-a cristalizat treptat planul unei acţiuni prin care urma să dobândească tronul ţării, să-l prindă şi să-l  pedepsească pe asasinul tatălui său, Petru Aron. Deoarece prin 1456-1457, Ştefan se apropiase sau chiar trecuse de 15 ani,  putem admite că el a participat direct la elaborarea planului prin care se urmărea scopul de a obţine scaunul domnesc al Ţării Moldovei.

Planul acţiunii

După cum a fost zămislită acţiunea şi cum s-a desfăşurat în plinătatea ei, se poate spune că a fost pregătită pe îndelete, cu minuţiozitate, luându-se în calcul atât situaţia internă a ţării, cât şi cea internaţională.

Bineînţeles, cu toate acestea, pus în acţiune, planul nu putea să prevadă totul şi prin urmare nu era lipsit de anumite riscuri; riscuri care atât pe tânărul Ştefan, cât şi pe cei care-l înconjurau puteau să-i coste chiar viaţa. După câte se pare, Ştefan şi prietenii săi  înţelegeau bine că, în plan extern, ei nu puteau miza pe sprijinul marilor puteri vecine (regatele Ungariei şi Poloniei, Imperiul  Otoman), deoarece cu puţin timp în urmă le câştigase încrederea rivalul său Petru Aron, prin tratatele de vasalitate şi tributare. De aceea, unicul său aliat de nădejde a rămas domnul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, care l-a sprijinit în plan politic şi militar.

După cum se admite în literatura istorică, pregătirile în vederea luării tronului de către Ştefan au început în timpul aflării sale în Transilvania. Probabil, tânărul voievod, la fel ca şi tatăl său, Bogdan al II, miza  sau obţinuse promisiunea de a fi susţinut în acţiunea sa de Iancu de Hunedoara, însă aflarea acestuia departe de teatrul de acţiune a lui Ştefan, precum şi moartea neaşteptată a regelui în august 1456, au spulberat speranţele pretendentului moldovean la domnie. De aceea, în scurtă vreme Ştefan cu ai săi a trebuit să se reorienteze rapid şi să caute sprijin în altă parte. Rezolvarea a venit de curând în urma obţinerii pentru a doua oară a scaunului domnesc de către Vlad Ţepeş în iulie-august 1456. Din informaţiile oferite de Letopiseţul de la Putna reiese clar că voievodul Ţării Româneşti a acceptat să-l sprijine pe Ştefan în intenţiile sale de a dobândi scaunul Ţării Moldovei. Astfel, se pare că planul  acţiunilor ulterioare ale lui Ştefan a fost definitivat pe parcursul toamnei lui 1456 până în primăvara lui 1457.

Petru Aron contra tânărului Ştefan

După toate probabilităţile Petru Aron, în anii ultimei sale domnii (25 mai 1455-12 aprilie 1457), avea unele informaţii în privinţa tânărului fiu de domn Ştefan, ca potenţial rival al său. De aceea, a întreprins şi anumite acţiuni pentru a-l neutraliza sau chiar a-l nimici pe  Ştefan,  pe când era în „Ţara Basarabilor” (Ţara Românească). Acest fapt este dedus de Nicolae Grigoraş din conţinutul salvconductului (o scrisoare oficială – n.a.) de la 12 iunie 1460, adresat de către Ştefan lui Mihu logofăt, conform căruia domnul îl asigura pe boierul pribeag în Polonia „că nu se va mai gândi niciodată la cele întâmplate  în Ţara Basarabilor sau oriunde în altă parte, în orice vreme sau în orice zile, de acele lucruri sau de orice altă duşmănie”. Analizând informaţia din acest document, N. Grigoraş admite pe bună dreptate că, din porunca lui Petru Aron, logofătul Mihu a încercat să disperseze forţele din anturajul lui Ştefan, ba poate chiar şi să-l asasineze pe acesta. Acţiunea nu i-a reuşit logofătului, dar Ştefan, fiind informat în privinţa acestor acţiuni duşmănoase din partea lui Petru Aron şi a logofătului, pentru a-l atrage de partea sa pe boierul fugar în Ţara Leşească, îi promite ferm că îl iartă şi va uita ura faţă de el pentru totdeauna. Probabil, faptul că Mihu nicidecum nu s-a lăsat înduplecat de a reveni în ţară şi de a se împăca cu Ştefan denotă faptul că acesta purta asupra sa un grav păcat faţă de tânărul fiul de domn Ştefan.

Deoarece Petru nu reuşise să-l înlăture pe Ştefan, încearcă să obţină sprijin din partea fraţilor Buceaţchi din Podolia, care ar fi trebuit să-l ajute să se menţină  la tron. Aceste acţiuni puse alături de tratatele internaţionale încheiate de Petru Aron urmau să-i asigure stabilitate la hotare şi consolidarea în scaun. De altfel, poziţia lui Pentru Aron devenea din ce în ce mai şubredă din cauza că mulţi dintre boieri erau nemulţumiţi de politica sa de cedare şi închinare în toate părţile, la nordul ţării au izbucnit tulburări şi conflicte de graniţă, iar susţinătorii viitorului domn controlau întreaga Ţară de Jos.

Faza pregătitoare a acţiunii

Pregătirile din anturajul  lui Ştefan  decurgeau în împrejurări externe  complicate, dar destul de încurajatoare în ceea ce priveşte situaţia din ţară. După cum s-au derulat ulterior evenimentele, putem presupune că gruparea boierească din anturajul lui Ştefan era deosebit de activă. În special, s-au întreprins acţiuni de a ajunge pe căi tăinuite până la Suceava, unde trebuiau convinşi să treacă de partea lui Ştefan cei mai influenţi boieri din Sfatul domnesc al lui Petru Aron, apoi trebuia de suflat ceva la ureche şi mitropolitului Teoctist. Trebuiau adunate de prin ţinuturile Ţării de Jos cete de oameni, care să-l sprijine în acţiunea sa pe Ştefan, mai trebuiau adunate mijloace necesare pentru a angaja şi mercenari, pentru arme şi provizii etc. Deşi foarte tânăr, Ştefan cu Sfatul boierilor apropiaţi a ştiut să organizeze campania sa în Moldova în aşa fel ca să-l ia prin surprindere pe rivalul său Petru Aron, eveniment care s-a produs în aprilie 1457. Rândurile celor din tabăra lui Ştefan numărau, după cum se arată „la letopiseţ” vreo şase mii de oşteni, între care boieri mari şi mici, oaste adunată şi susţinători din Ţara de Jos, mercenari şi oaste de-a lui Vlad Ţepeş.

A doua fază a acţiunii

Acţiunea s-a desfăşurat în toiul primăverii, când condiţiile climaterice au permis un marş destul de rapid spre Suceava. Istoricii, care au cercetat această campanie a lui Ştefan, au observat, pe bună dreptate, că aceasta nu se deosebea aproape cu nimic de alte acţiuni similare din partea atâtor pretendenţi de care, trebuie să spunem,  văzuse de multe ori Ţara Moldovei după moartea lui Alexandru cel Bun. Ba mai mult, nimeni nu putea să-i garanteze succesul, adică luarea scaunului, cu atât mai mult nu putea să-i întrevadă  lui Ştefan o domnie îndelungată. Oricum, în tabăra lui Ştefan s-a decis ca oastea adunată să urmeze drumul  spre capitală, să treacă prin ţinuturile din preajma Carpaţilor, de-a lungul Siretului, unde se ştia că tânărul pretendent are mulţi susţinători, iar în caz de eşec să se poată refugia în grabă peste munţi, printr-una din trecătorile luate sub control.

La rândul său, Petru Aron părea să nu fi fost luat cu totul prin surprindere, deoarece era informat într-o măsură oarecare despre intenţiile lui Ştefan, ieşindu-i înainte cu o oaste destul de numeroasă, care număra, de asemenea, vreo şase mii de oşteni. Precum arată letopiseţele moldovene, lupta hotărâtoare s-a dat lângă satul Dolheşti, pe Şomuzul Mare, pe drumul de la Paşcani, Fălticeni, spre Suceava,  în ziua de 12 aprilie 1457, cînd forţele lui Ştefan au obţinut o biruinţă hotărâtoare, silindu-l pe Petru Aron cu ai săi să se refugieze în grabă la Cameniţa, stăpânită pe atunci de poloni.

Îndată după aceasta, precum spune tradiţia, nu departe de locul bătăliei, pe un câmp numit „la Direptate” Ştefan a apărut în faţa mulţimii adunate: boieri, oşteni, clerici şi altă lume adunată din împrejurimi, fiind ales domn. Cronicele din sec. al XV-lea, ajunse până azi în redacţii mai târzii, nu vorbesc la direct despre alegerea voievodului pe câmpia Direptăţii, dar despre faptul că noul domn a dorit, probabil, să audă din partea celor adunaţi că îl recunosc drept domn şi îl vor susţine ulterior. Acest eveniment a fost considerat de către cronicarul Grigore Ureche, în sec. XVII, drept procedură de alegere a voievodului.

Ştefan şi Sfatul său domnesc

După câte se pare, chiar Ştefan sau sfetnicii săi îşi doreau încă de pe atunci când pregăteau acţiunea ca în caz de izbândă să aibă loc un dialog sincer al tuturor grupărilor boiereşti aflate în îndelungate contradicţii, să pună capăt  rivalităţilor  şi să se reunească în jurul noului domn. De aceea, în scurtă vreme, în primul Sfat de boieri al lui Ştefan cel Mare, care figurează în documentele interne emise de cancelaria sa în septembrie 1457, apar nu numai boierii din anturajul său apropiat, dar şi mulţi boieri din fostul Sfat domnesc al lui Petru Aron. Aceasta componenţă a Sfatului domnesc arată că Ştefan a reuşit să depăşească multe din conflictele interne, rivalităţile dintre diferitele grupări boiereşti şi să închege în jurul său un Sfat reprezentativ. Astfel, un al doilea pas spre consolidarea sa în scaun a prins contururi reale, profilându-se în ţară pe această cale o nouă realitate politică. Prin acest demers Ştefan a reuşit să facă grupările boiereşti mai receptive, mai tolerante una faţă de alta, oferindu-le reale posibilităţi de împăciuire şi unire a forţelor în faţa unor iminente primejdii din partea unor duşmani din afară şi în primul rând din partea Imperiului Otoman. Dar şi după aceasta noul domn nu a încetat să depună eforturi pentru a-i atrage de partea  sa şi pe alţi boierii pribegi. Pe această cale Ştefan urmărea scopul nu numai de a lichida un nucleu în jurul căruia putea să se coaguleze o nouă forţă politică duşmănoasă lui, dar şi să slăbească esenţial forţele pe care se sprijinea Petru Aron.

Pentru cititorii mai puţin iniţiaţi, vom arăta să Sfatul domnesc era o instituţie medievală pe lângă domn din care făcea parte un anumit număr de 15, 20 sau chiar 30 dintre cei mai importanţi boieri ai ţării, unii deţineau dregătorii importante la curtea domnească, pe la cetăţi şi ţinuturi. Sfatul domnesc era un organ consultativ, în şedinţele căruia se luau în dezbatere principalele probleme ale ţării. Deseori, membrii Sfatului domnesc erau numiţi şi sfetnici domneşti. Din primul Sfat domnesc al lui Ştefan cel Mare au făcut parte: „Cozma al lui Şandru, Manoil fost pârcălab de Hotin, Oană Julici, Petru pârcălab, Vlaicul pârcălab de Cetatea Albă, Costea Orâş, Goian vornic, Iliiaş şi Petru Ponici pârcălabi de Suceava, Ciopei pârcălab de Neamţ, Oţel, Hodco a lui Creţu, Micu Crai, Şteţco a lui Damăncuş, Isaia postelnic, Stanimir vistier, Zbierea stolnic, Tabor ceaşnic şi Ion comis”.

Epilog

Astfel, iubite cititorule, s-a încheiat prima acţiune militaro-politică a lui Ştefan cel Mare, prin  care el a obţinut scaunul domnesc. Autorii anonimi ai Cronicii putnene apreciau această bătălie drept „cea dintâi biruinţă” a lui Ştefan.  Campania militară a fost organizată si s-a desfăşurat în stilul altor acţiuni similare din epocă. Cu toate că izbânda în lupta hotărâtoare a fost de partea tânărului voievod, totuşi, ţinem să arătăm că în urma acestei acţiuni Ştefan nu a reuşit să îndeplinească toate sarcinile pe care şi le pusese.  Mai ales nu a reuşit să-l prindă pe rivalul şi asasinul tatălui săi, Petru Aron, care, refugiindu-se în Polonia, a continuat încă multă vreme să uneltească împotriva lui Ştefan.

„Pedepsirea” lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 1 Aprilie, 2004

În copilărie pedeapsa a suferi vei învăţa …

… a părinţilor datorie iaste, ca certându-i, pedepsindu-i,

 în învăţătura Sfintelor Scripturi a-i întemeia li se cade …

Dimitrie Cantemir, „Divanul…”

 

După cum am arătat în una din secvenţele precedente, viitorul mare voievod Ştefan s-a născut în iarna lui 1441/1442, părinţi fiindu-i Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea. Din păcate, izvoarele istorice nu ne aduc nici măcar cele mai elementare informaţii despre copilăria, precum şi mediul în care a crescut şi a fost educat viitorul mare domn. Doar tradiţia populară orală şi unele informaţii indirecte varsă o oarecare lumină asupra acestei perioade din viaţa voievodului, asupra căreia vom încerca să reflectăm în cele ce urmează.

La moşia din Borzeşti

Se consideră indiscutabil faptul că, o parte a copilăriei, Ştefan a petrecut-o pe meleagurile ţinutului Bacău, în zonele premontane ale Carpaţilor, bogate în păduri, păşuni, fâneţe şi ape curgătoare cristaline. Datorită faptului că, spre sfârşitul domniei sale, Ştefan a înălţat o biserică în această regiune, în satul Borzeşti pe râul Trotuş, se admite că, în această localitate rurală s-a născut Ştefan cel Mare. Cu atât mai mult că, în aceste ţinuturi bunicii şi părinţii lui Ştefan cel Mare au avut proprietăţi importante şi prin tradiţie aceste averi au trecut mai târziu în posesia lui Ştefan cel Mare.  Ba mai mult, se pare că aceste ţinuturi premontane erau diriguite de jupan Bogdan, bunicul lui Ştefan cel Mare, iar mai târziu aceste funcţii au fost trecute urmaşilor săi, de aceea atunci când s-a maturizat Alexandru, fiul mai mare al voievodului, i s-a încredinţat administrarea aceloraşi ţinuturi. Drept  mărturie este şi faptul că Ştefan cel Mare sau chiar Alexandru, fiul,  a înălţat la Bacău o frumoasă biserică şi o curte domnească. Anume în aceste ţinuturi va găsi cea mai largă susţinere tânărul voievod Ştefan în aprilie 1457, când a intrat în ţară pentru a smulge tronul din mâinile lui Petru Aron.

Pe aceste frumoase meleaguri, Ştefan a putut să rămână mai curând până la urcarea în scaun a tatălui său în 1449, dată după care trebuia să fi fost luat la curtea domnească din Suceava sau poate a fost lăsat în grija unul călugăr, pentru a fi instruit şi educat.  Din toamna anului 1451 au urmat ani de pribegie, fie în Transilvania, fie în Ţara Românească, unde familia sa trebuia să se ascundă de ochii iscoadelor lui Petru Aron, asasinul tatălui său. După cum vedem noi lucrurile, anume această împrejurare a determinat lipsa totală de informaţii privind copilăria lui Ştefan cel Mare în afara hotarelor Ţării Moldovei. După unii autori, pribegii moldoveni: Maria-Oltea, Vlaicul, copiii, inclusiv Ştefan, alte persoane apropiate s-au aflat timp de câţiva ani la curtea regelui Iancu de Hunedoara. Un spirit iscoditor de copil putea observa şi învăţa, în acest mediu, multe lucruri interesante.

Viteaz oştean
În tradiţia populară, în legende şi cântece bătrâneşti, copilul Ştefan este reprezentat ca fiind permanent aflat în jocuri militare cu semenii săi împărţiţi în tabere adverse. Una din aceste tabere îl avea în frunte pe Ştefan, grupul reprezentându-i pe moldoveni, apărători ai ţării, iar cealaltă pe invadatori, care  până la urmă erau învinşi. Într-o frumoasă legendă transilvăneană se spune precum că, maică-sa, adică Maria-Oltea, din leagăn îi făgăduieşte fiului ei „buzdugan împărătesc”, ceea ce ar însemna că de mic copil Ştefan a fost educat în spiritul dârzeniei ostăşeşti, de apărător al meleagului natal. Multe din calităţile moştenite de la bunicii şi părinţii săi au fost cultivate şi dezvoltate în acele condiţii aspre de  războaie şi  ciocniri sângeroase, scene pline de grozăvii. Toate acestea i-au călit braţul şi firea, i-au ascuţit mintea şi intuiţia, l-au făcut să cunoască în de aproape experienţa de luptă şi de războaie ale strămoşilor şi contemporanilor săi.  Probabil, aceste împrejurări l-au determinat pe Nicolae Iorga să-l vadă într-o lucrare romantică de tinereţe pe viitorul Ştefan cel Mare, pe când era copil, alături de tatăl său în luptele pe care le-a dus acesta contra polonilor, care au invadat ţara în 1450, mai cu seamă în lupta de la Crasna. Să fi avut pe atunci Ştefan vreo 8-9 ani, vârstă la care o minte ageră de copil vedea şi memoriza totul, ba înspăimântându-se, ba bucurându-se, alături de oştenii tatălui său. Aici a văzut viitorul voievod mulţimea de oaste moldoveană adunată de pe la ţinuturi, în mare parte fiind completată cu ţărani de la plug, ciobani de la munte şi meşteşugari din târgurile Moldovei, care au alcătuit grosul „oastei mari”, căreia i s-a datorat  biruinţa asupra oştirii invadatoare.

… şi voievod

După cum se ştie, Ştefan este menţionat pentru prima dată într-un document  emis de cancelaria domnească a tatălui său la 11 februarie 1450, adică pe când era copil. Acest act domnesc reprezintă o scrisoare prin care voievodul Ţării Moldovei, Bogdan al II-lea, îi făgăduieşte prietenie şi alianţă lui Iancu de Hunedoara, regele Ungariei. În acelaşi răvaş, Bogdan al II-lea îl aşează alături de sine pe fiul său „Ştefan voievod”, care la fel ca şi tatăl său îi jură credinţă craiului Ungariei. Pe de o parte, voievodul Moldovei îşi desemna urmaşul în scaunul domnesc şi de fapt prin aceasta îşi exprima dorinţa ca fiul său Ştefan să fie recunoscut de către rege drept urmaş legitim la tronul Ţării Moldovei. Pe de altă parte, prin această scrisoare, Bogdan al II-lea dorea să obţină recunoaşterea internaţională în scaunul domnesc a fiului său Ştefan în detrimentul altui pretendent la tron, Alexăndrel vodă, aciuat  pe atunci la curtea regelui Poloniei. Trebuie să arătăm că Bogdan al II-lea a făcut acest important pas diplomatic doar la câteva luni după urcarea sa în scaun, ceea ce arată că el dorea să consolideze nu numai poziţia sa, dar şi a urmaşului său Ştefan în scaunul de la Suceava. Este interesant faptul că, ulterior, voievodul repetă, se vede intenţionat, şi în alte documente formula „…şi credinţa iubitului meu fiu al domniei mele, Ştefan voievod” (documentul din 13 iunie 1451). Nu putem spune în ce măsură Bogdan al II-lea, încă de pe acele timpuri, îl antrena pe fiul său în treburile ţării, dar rămâne un fapt indiscutabil că avea cele mai serioase intenţii în privinţa pregătirii lui Ştefan pentru preluarea scaunului domnesc. Deşi evenimentele în continuare nu s-au derulat după scenariul şi perspectiva conturată de Bogdan al II-lea, totuşi, peste 6 ani, datorită faptului că era fiu de domn şi voievod, Ştefan a putut pretinde în modul cel mai serios la scaunul domnesc.

„Pedeapsa” lui Ştefan
O altă faţetă a unei educaţii deosebit de serioase şi temeinice în copilărie a lui Ştefan se desprinde din întreaga activitate nu numai politică şi militară, dar şi din cea ctitoricească şi culturală a celebrului voievod. Cercetările din ultima vreme arată cu prisosinţă că Ştefan cel Mare avusese parte de o instruire aleasă într-un mediu cărturăresc elevat, unde a învăţat să preţuiască cartea, precum şi necesitatea acută de a şti carte, de a scrie, de a pătrunde în înţelepciunea cuvântului scris, de a trage învăţăminte de pe urma istoriilor citite din cărţi şi de a ţine cont în modul cel mai serios de experienţa moşilor şi strămoşilor săi. Numai astfel putem explica faptul că Ştefan cel Mare avea deprinderea şi logica respectivă de a dicta diecilor săi (diac – persoană care scria acte şi scrisori oficiale în cancelaria domnească) scrisori şi răvaşe către monarhii Europei, de a formula articole întregi în tratatele internaţionale încheiate de Ţara Moldovei cu puterile vecine în timpul domniei sale. Probabil, numai din lectura Bibliei, în special a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor, precum şi  cea a „Alexandriei” şi a „Esopiei”, a altor cărţi de înţelepciune, viitorul domn a putut acumula o bogată cultură şi experienţă cărturărească din care a ştiut să tragă multe învăţăminte. Dar şi faptul că, din porunca sa, încă prin anii 70 ai sec. al XV-lea, un înţelept călugăr de la mănăstirea Neamţ sau Putna (numele căruia a rămas în anonimat) a început a scrie Letopiseţul Ţării Moldovei de la descălecatul lui Dragoş şi a întocmi cursul anilor şi a domniilor în Ţara Moldovei nu ar însemna oare că interesul lui Ştefan cel Mare pentru trecutul meleagului natal vine din orizontul său cărturăresc acumulat în copilărie şi adolescenţă?

Din izvoarele istorice de mai târziu se ştie că, domnii şi boierii Ţării Moldovei aveau în obişnuinţă să-şi  trimită odraslele la „pedeapsă”, adică spre instruire, povăţuire şi educaţie (căci acesta era sensul noţiunii de „pedeapsă” în evul mediu), pe la cele mai mari mănăstiri din ţară, ba poate şi dincolo de hotarele ei. Pe una din vechile fresce de la mănăstirea Neamţ din Nordul Moldovei este zugrăvit un copil învăţând sau citind într-o carte, care după unii istorici ar fi fost Ştefan cel Mare în copilărie. Crescând şi educându-se în atmosfera spirituală şi culturală de fiecare zi de la mănăstire, copiii de domni şi boieri creşteau în spiritul credinţei ortodoxe strămoşeşti, a fricii de Dumnezeu şi a cultului pomenirii străbunilor. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi faptul că Ştefan cel Mare ştia limba slavonă, adică limba culturii scrise şi a cărţii religioase de atunci, putem considera că viitorul voievod la sigur a învăţat carte la vreo-una din mănăstirile ţării, poate chiar la cea mai vestită pe atunci – mănăstirea Neamţ, unde activau monahi deosebit de instruiţi în frunte cu celebrul cărturar Gavriil Uric. Poate de aceea mai târziu, după ce zidi mănăstirea Putna (1466-1469), Ştefan a comandat copiştilor de la mănăstirea Neamţ întreg completul de cărţi de slujbă şi învăţătură creştină pentru vestita sa ctitorie. Toate aceste exemple ne duc la gândul că, deşi Ştefan cel Mare nu a lăsat nici o frază scrisă de el personal, la sigur ştia să scrie şi să citească, adică era o persoană instruită pentru acele timpuri.

Se spune că şi până în zilele noastre circulă la Sfântul Munte Athos legenda, conform căreia Ştefan cel Mare a fost dat spre „pedepsire” şi povăţuire la una din mănăstirile Sfântului Munte, poate chiar la Zograf. Oare nu astfel trebuie explicat gestul de ajutorare frecventă  a acestei mănăstiri, doar la câţiva ani după urcarea sa în scaun? Din aceeaşi instruire şi educaţie venită din copilărie, fie din mediul mănăstiresc, fie din cel al părinţilor săi, în special a Mariei-Oltea, s-a profilat mai târziu amplul program ctitoricesc al lui Ştefan cel Mare, prin care au fost înălţate pe întinsul Ţării Moldovei şi dincolo de hotarele ei (în Transilvania, Ţara Românească, Sfântul Munte Athos) numeroase biserici şi mănăstiri, care mai de care mai frumoase şi mai arătoase.

Dar si mulţimea de cărţi, copiate şi copertate din porunca şi cu cheltuiala sa, care au  fost dăruite bisericilor şi mănăstirilor, oare nu ne vorbeşte de marea sa dragoste faţă de înţelepciunea cărţii? Această atracţie faţă de carte putea să se formeze în casa părintească, prin cultura acumulată prin instruire şi educaţie. Deşi nu a ajuns până la noi nici o informaţie potrivit căreia Bogdan la II-lea sau Maria-Oltea să fi avut cărţi în familie, totuşi se ştie că unchiul lui Ştefan, Vlaicul pârcălab, cumpăra pe la 1463, cu 18 galbeni, un Praxiu, adică Vieţile Sfinţilor (cartea se păstrează la mănăstirea Hilandar de la Sf. Munte Athos), ceea ce pare să ne vorbească că în casa domnilor şi boierilor de atunci se găsea loc şi pentru cărţi şi lectură. Este cert faptul că, în aceeaşi cultură cărturărească a lui Ştefan cel Mare îşi are rădăcinile şi copierea (în anii 70 ai sec. XV), din porunca sa, a unei asemenea importante lucrări de învăţătură ortodoxă ca Panegiricul lui Constantin cel Mare, împăratul care a înălţat credinţa creştină la rangul de religie oficială în Imperiul Roman.

Spre „pedeapsă” la Daniil dascăl?
Suntem tentaţi să considerăm că, în fragedă copilărie, Ştefan a fost „pedepsit” chiar de viitorul său duhovnic, vestitul monah Daniil Sihastrul. Poate din copilărie vine stima profundă a lui Ştefan faţă de dascălul său, poate de atunci se trage permanenta sa dorinţă de a se sfătui cu Daniil în clipele cele mai grele ale vieţii sale? Se prea poate că, în semn de recunoştinţă pentru bătrânul călugăr, Ştefan cel Mare a înălţat la Voroneţ, în apropierea chiliei lui Daniil, o frumoasă biserică, în care la 1491 a fost înmormântat dascălul şi sfetnicul voievodului.

Aşa dar, dacă încercăm să cuprindem cu ochiul minţii întreaga activitate a  lui Ştefan cel Mare, putem deduce că vastul său orizont politic, certele sale calităţi de diplomat şi comandant militar, de ctitor a zeci de biserici şi mănăstiri, pe care le-a înzestrat cu frumoase zugrăveli şi odoare scumpe, adevărate capodopere de artă, îşi au rădăcinile nu numai în calităţile sale native, dar şi în „pedeapsa” suportată în anii copilăriei, când viitorul domn Ştefan cel Mare a fost educat şi povăţuit cu multă grijă şi severitate, înconjurat de dragostea părinţilor şi a dascălilor săi.

Vodă Ştefan s-a născut …

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente,  Chișinău, 18 Martie, 2004

După mai mulţi ani de trudă şi nevoinţă prin arhive şi biblioteci, istoricii din multe ţări ale Europei au adunat hrisov lângă hrisov, carte lângă carte, cronică lângă cronică, publicând multe volume şi sistematizând pe această cale toate sursele informative, care ţin de strălucita epocă a lui Ştefan cel Mare. Toate acestea le-au dat posibilitate specialiştilor să ne înfăţişeze un tablou destul de veridic al glorioasei domnii a lui Ştefan voievod. Până la urmă s-a văzut totuşi că aceste documente şi cronici au şi mari lipsuri. În special, s-a observat că documentele şi cronicele vremii nu conţin nici o informaţie privind data naşterii lui Ştefan cel Mare. Ba mai mult, nici un izvor istoric nu indică vârsta la care a murit Ştefan. De exemplu, Grigore Ureche arată foarte vag că tristul eveniment s-a produs pe când voievodul era „bolnav şi slabu de ani… osteneală şi  neodihnă, în 47 de ani ” de domnie, de unde se poate întrevedea că domnul muri la o vârstă destul de înaintată.

Istorici şi opinii

Lipsa datelor concrete a generat păreri diferite în literatura de specialitate. Diapazonul cronologic al opiniilor în privinţa datei naşterii lui Ştefan  cuprinde anii 1433-1439. Astfel, Nicolae Grigoraş, susţinut ulterior de alţi istorici, admitea că Ştefan s-ar fi născut prin 1433-1435.   Constantin Rezachevici crede că evenimentul în cauză a avut loc mai curând pe la 1438 şi că la data stingerii din viaţă voievodul „avea în jur de 65 de ani, poate chiar mai mult”. Leon Şimanschi şi Dumitru Agache  încearcă să precizeze data naşterii lui Ştefan, considerând-o de asemenea „în jurul anului 1438”, invocând drept argument faptul că acest an rezultă „din  atribuirea vârstei minime de 11 ani, celui care purta în 1450 titlul de „voievod”, precum şi din corelaţia care se poate face între  numărul fraţilor şi surorilor mai mici  ai lui Ştefan cel Mare (enumeraţi după Pomelnicul mănăstirii Bistriţa: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora) şi durata necesară naşterii lor”.

Calcule şi realităţi istorice

Dacă admitem că Ştefan s-a născut prin 1433-1435, către data urcării în scaun (12 aprilie 1457) el trebuia să  fi atins vârsta de  22-24 de ani. Urmând logic aceeaşi cronologie a evenimentelor, fiind cunoscut faptul că Ştefan s-a căsătorit la 5 iunie 1463 cu Eudochia de Kiev şi că primul fiu al lui Ştefan cel Mare şi al Eudochiei – Alexandru s-a născut în 1464, atunci ar fi trebuit ca Ştefan să atingă vârsta de 28-30 de ani în momentul căsătoriei şi 29-31 de ani când s-a născut Alexandru. Pornind de la faptele şi acţiunile de mai târziu ca domn al Ţării Moldovei şi cunoscând caracterul şi energia de care a dat dovadă pe întreg parcursul aflării în scaun, ni se pare incredibil ca Ştefan, ştiindu-se fiu de domn să fi amânat totuşi destul de mult (din 1451 până în 1457) urcarea în scaun, dacă admitem că el s-ar fi născut între 1433-1435. Cu atât mai mult ni se pare improbabilă, în asemenea caz, căsătoria sa la o dată deosebit de târzie pentru acele timpuri (28-30 de ani).

Dacă considerăm mai aproape de adevăr opinia conform căreia Ştefan s-ar fi născut între 1437-1439 sau chiar în 1438, cum înclină să creadă în ultima vreme mai mulţi cercetători, atunci tânărul voievod a reuşit să preia scaunul domnesc la câţiva ani după atingerea vârstei majoratului, adică la 18-20 de ani, de unde ar reieşi că s-ar fi căsătorit cu Eudochia la 24-26 de ani.

Domn al ţării la 15 ani?

Analizând cu atenţie întreg spectrul de izvoare şi circumstanţe, considerăm că  Ştefan s-a născut  mai curând prin 1441-1442 şi că în 1457, pe când  urca în scaunul domnesc, abia trecuse  de 15 ani.

Aceasta era vârsta majoratului pentru fiii de domni în Ţările Române, vârstă care dădea dreptul de a ocupa scaunul domnesc şi a dirigui ţara fără tutelă. Istoricul Emil Vârtosu  consideră că, în evul mediu, „după împlinirea vârstei de 15 ani, minorul … obţinea emanciparea” şi că „fiilor de domni li se dădea dreptul să exercite puterea”. Această vârstă a majoratului este considerată ca parte componentă a „obiceiului pământului”, adică era intrată de multă vreme în tradiţia ocupării scaunului domnesc de către fiii de domni în Ţările Române.

Vârsta majoratului în Europa medievală

Privită sub aspectul comparativ din epocă, atât  data naşterii, cât şi vârsta la care Ştefan a ocupat scaunul domnesc (precum considerăm noi la 15 ani) şi a întreprins primele sale acţiuni de anvergură, putem spune că ele sunt pe deplin comparabile şi se înscriu perfect în istoria evului mediu european.  Contemporanul lui Ştefan cel Mare, Kazimierz Jagiellonczyk (n. 1427), la vârsta de 13 ani a devenit mare duce al Lituaniei, iar la vârsta de 20 de ani  este încoronat ca rege al Poloniei. Alţi contemporani ai săi: Matia Corvin, regele Ungariei, s-a născut prin 1440-1443 şi a devenit rege în 1458, adică la vârsta de 15-18 ani; sultanul otoman Mehmed al II-lea (n.1432) nu avea decât 12 ani când urca la tronul Imperiului Otoman pentru prima dată şi 19 ani când urca pentru a doua oară în acelaşi scaun, având doar 21 de ani când cucerea Constantinopolul (1453). Aceeaşi tradiţie se constată şi în Estul Europei. Astfel, Aleksandr Nevski (n. 1220) deveni cneaz al Marelui Novgorod la vârsta de 16 ani, iar cunoscutele sale bătălii în fruntea oastei novgorodiene le dădu în 1240 şi 1242, pe când avea doar 20-22 de ani. Ivan al III-lea, mare cneaz al Moscovei (1462-1505), îl desemnează drept urmaş în scaun  la 4 februarie 1498 pe nepotul său Dimitrie, fiul Elenei „Voloşanca” (fiica lui Ştefan cel Mare), pe când acesta urma în scurtă vreme să împlinească 15 ani.

 … şi în Ţările Române

Dimitrie Cantemir arăta că Alexandru cel Bun, pe când lua scaunul domnesc, prin 1399, era „de vârstă fragedă…”, de aceea boierii se împotriveau şi socoteau „că trebuie să aleagă mai degrabă un  domnitor de ispravă şi priceput în ştiinţa războiului, decât punând la cârma ţării un  copil”,  de unde reiese că Alexandru avea pe atunci vreo 15 ani. Nepotul lui Alexandru cel  Bun, Alexăndrel vodă, avea 8-9 ani când urca pentru prima dată în scaunul domnesc. În scurtă vreme, acesta a fost detronat de Bogdan al II-lea. Regele polonez, vrând să ajungă la un compromis cu noul voievod al Moldovei, propunea ca Bogdan al II-lea să „iasă din domnie” în 1453, când protejatului său Alexăndrel urma să împlinescă vârsta majoratului de 15 ani. Vlad cel Tânăr (1510-1512) din Ţara Românească „într-al 16-lea an al vârstei şezu pe scaunul domniei”; Ştefăniţă vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare,  în aprilie 1523, când taie capul hatmanului Arbore, împlinise 15 ani, adică avea o vârstă la care, potrivit tradiţiei, putea fi considerat major şi putea lua decizii de sine stătător.  În 1568, boierii l-au ridicat domn al Ţării Moldovei pe Bogdan vodă, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, pe când acela avea 15 ani. Trecând de această vârstă, fiii de domni aveau dreptul chiar şi să se căsătorească, precum a făcut-o la 16 ani (23 octombrie 1425) fiul lui Alexandru cel Bun – Iliaş.

De la fragedă tinereţe –  la deplină maturitate

Dacă considerăm 15 ani vârsta majoratului, când tinerii fii de domni puteau să ocupe pe deplin legitim scaunul şi să exercite funcţia de domn fără tutelă, apoi, se pare, că Ştefan trebuia să fi atins într-adevăr această vârstă cu puţin timp înainte de campania din primăvara anului 1457. În asemenea împrejurare, data naşterii lui Ştefan cel Mare ar putea fi plasată în iarna anului 1441-1442. În ianuarie 1457, Ştefan trebuia să fi împlinit cel puţin 15 ani şi prima sa acţiune militaro-politică, prin care dorea obţinerea scaunului domnesc, a întreprins-o în scurtă vreme, cum numai s-au creat condiţii politice (interne şi externe) şi climaterice favorabile.

Dacă urmărim activitatea lui Ştefan  în plan politic şi militar, observăm că în primii cinci ani de domnie (1457-1462) – el aproape că nu a ieşit din Suceava şi practic nu s-a aflat în prim-planul activităţilor politice şi administrative din această perioadă. Cu totul altă realitate se profilează începând cu asediul Chiliei din 1462, când au urmat multe acţiuni ale domnului: căsătoria în 1463; readucerea cetăţii Hotinului în subordonarea Ţării Moldovei în 1464; luarea Chiliei în 1465; fondarea mănăstirii Putna în 1466; lupta de la Baia – 1467; pedepsirea trădătorilor – 1471, prinderea lui Petru Aron ş.a., în care, de astă dată, Ştefan se plasează în  fruntea acestor acţiuni de anvergură.  Cum putem explica aceste două realităţi radical diferite? Considerăm că plasarea, oarecum în umbră, a lui Ştefan cel Mare în primii cinci ani de domnie este cauzată de vârsta încă foarte tânără a voievodului (15-20 de ani). Drept urmare, experienţa de activitate politică în calitate de conducător de stat a lui Ştefan era modestă, astfel încât principalele decizii în sfatul domnesc erau luate (deşi în prezenţa şi cu participarea voievodului) de către marea boierime (Manoil Grecul, Vlaicul Pârcălab, Goian Vornicul, Hotco Ştibor, Duma Braevici ş.a.), ba poate şi de către mamă-sa Maria-Oltea. Un alt argument care pare să ne sugereze că la data urcării în scaun Ştefan era încă foarte tânăr este cunoscuta întâmplare când voievodul a fost „lovit cu tunul în gleznă la Cetatea Chiliei” (22 iunie 1462), căci doar vârsta fragedă şi lipsa experienţei militare l-a făcut pe viteazul domn să se apropie prea mult de zidurile cetăţii asediate de oastea sa. În legătură cu aceeaşi problemă luată în dezbatere, poate vărsa lumină şi cunoscuta miniatură din Tetraevangheliarul de la mănăstirea Humor, despre care am scris în secvenţa trecută,  care îl înfăţişează în 1473 pe Ştefan cel Mare „în floarea vârstei”, arătând ca un bărbat abia trecut de 30 de ani.

De ziua Sfântului Ştefan

Dacă ar fi să încercăm să precizăm luna şi ziua în care s-a născut Ştefan, apoi acestea ar putea fi chiar una din zilele de la sfârşitul lui decembrie 1441 – începutul lui ianuarie 1442. Care ar putea fi considerentele în această privinţă? Cheia răspunsului la această întrebare ne-o poate oferi chiar numele celebrului domn. Dacă admitem că a fost numit astfel de părinţii săi în onoarea unei rude apropiate (de cele mai multe ori, aceasta se făcea în tradiţia locală, copilul purta numele bunicilor), atunci acesta a putut fi unchiul Ştefan I, domn al Moldovei (1394-1399), adică fratele lui jupan Bogdan, bunicul lui Ştefan cel Mare, ceea ce este mai puţin probabil, deoarece, de regulă, copiii erau numiţi în onoarea bunicilor direcţi.

De aceea, mai curând,  Ştefan a fost numit astfel, deoarece s-a născut sau a fost botezat în ziua de Sfântul Ştefan (27 decembrie/9 ianuarie), tradiţie respectată cu pietate de clerul ortodox până în prezent de a boteza copiii cu numele sfinţilor de ziua cărora s-au născut.  Astfel, pare mai credibilă plasarea datei  naşterii marelui voievod  între Crăciun şi ziua Sf. Ştefan (25-27 decembrie 1441 – 7-9 ianuarie 1442), când a putut fi botezat, de unde i s-a dat şi numele de Ştefan. Aceste limite cronologice concordă cu data naşterii părinţilor săi, care la acel moment erau în floarea vârstei: tatăl său, Bogdan al II-lea s-a născut înainte de 1407, şi la naşterea fiului său, Ştefan, trebuia să aibă 34-35 de ani, iar mamă-sa avea aproximativ aceeaşi vârstă.  În asemenea caz, data naşterii lui Ştefan şi vârsta părinţilor săi joncţionează destul de perfect cu anii de naştere ai fraţilor şi surorilor voievodului.

Cât priveşte locul naşterii lui Ştefan cel Mare, conform tradiţiei orale, acesta a fost satul Borzeşti, din împrejurimile Bacăului, unde Ştefan a construit mai târziu şi o biserică.

Şi avea Ştefan 62 de ani şi jumătate

Cu toate că a avut o domnie îndelungată („47 ani, 2 luni şi trei săptămâni”), la 2 iulie 1504, când se stingea din viaţă, marele voievod, se pare, atinsese vârsta de circa 62 de ani şi jumătate. Dacă din acest punct de vedere îl comparăm pe Ştefan cu alţi contemporani ai săi, observăm că,  Alexandru cel Bun muri la vârsta de circa 46-47 de ani, iar copii lui Ştefan cel Mare – Alexandru, la vârsta de 32 de ani, Elena, la 40 de  ani, iar Bogdan, la 38 de ani. Regele Ungariei, Matia Corvin, se stinge din viaţă la vârsta de circa 48-51 de ani, sultanul Mehmed al II-lea moare la 49 de ani, Maximilian I de Habsburg, împăratul Austriei, la 60 de ani, iar marele cneaz al Moscovei, cuscrul lui Ştefan cel Mare, Ivan al III-lea şi Kazimierz Jagiellonczyk, rege al Poloniei – la vârsta de 65 de ani. Prin urmare, avea dreptate Grigore Ureche când arăta că, spre finele vieţii, Ştefan cel Mare  era „slăbit de ani”, adică avea o vârstă destul de înaintată pentru acele timpuri.

Aşa dar, iubite cititorule, dacă consideri cât de cât temeinice argumentele noastre, ar trebui  să construim cronologia principalelor evenimente din domnia lui Ştefan cel Mare după cum urmează: a ajuns domn la 15 ani; a încheiat tratat de pace cu regele Poloniei la 17 ani; a încercat să ia Chilia când avea 20 de ani; s-a căsătorit pentru prima dată la 21-22 de ani; primul fiu i s-a născut pe când avea  22-23 de ani; lua Chilia pe când trecea de 23 de ani; îl bătu pe Matia Corvin la Baia pe când avea 25-26 de ani, … şi va muri voievodul pe când avea 62 de ani şi jumătate.

La noi priveşte Ştefan vodă … (după o miniatură din 1473)

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente, Chișinău, 11 Martie, 2004

 

Ţi-ai pus vreo dată întrebarea, stimate cititorule, de unde cunoaştem astăzi, la cinci secole de la trecerea în nemurire a lui Ştefan cel Mare, cum arăta vestitul voievod la chip şi la port, la cuget şi statură, la felul său de a fi, în general? Până şi cel mai puţin iniţiat om în istorie ştie din vorbele bătrânului nostru cronicar Grigore Ureche precum că „fost-au acestu Ştefan vodă om nu  mare de statu … întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie însuşu să vârâea … şi raru războiu de nu biruia …”.  În schimb prea puţini ştiu că încă din timpul vieţii Ştefan cel Mare a avut parte de o bogată iconografie. Chipul său a fost zugrăvit de meşteri iconari şi zugravi, vestiţi-pictori medievali din Ţara Moldovei, lăsând posterităţii  numeroase portrete votive ale voievodului în pictura interioară a bisericilor zidite de el, precum şi în miniaturi de carte şi obiecte de cult dăruite lăcaşelor sfinte. Multe din ele nu  au ajuns până la noi, fiind distruse de vreme, de cei care au trecut prin foc şi sabie Ţara Moldovei de-a lungul secolelor. Cu toate acestea prin grija unor monahi, bibliotecari şi cercetători multe din ele au ajuns până în zilele noastre.

De la Nicodim citire

Cercetările privind epoca lui Ştefan cel Mare, care s-au declanşat cu începere din ultimele decenii ale sec. al XIX-lea au demonstrat cu prisosinţă că cea mai perfectă capodoperă a picturii şi miniaturii noastre medievale, reprezentând chipul lui Ştefan cel Mare, este cea din „Tetraevangheliarul” de la mănăstirea Humor, situată în nord-vestul Moldovei istorice. Această preţioasă carte manuscrisă, care numără 278 file de pergament  copiată la mănăstirea Putna în 1473 de către ieromonahul Nicodim la comanda lui Ştefan cel Mare şi cuprinde în afară de acele patru Evanghelii frumos caligrafiate, patru miniaturi reprezentând pe cei patru evanghelişti, precum şi o excepţională lucrare artistică cu chipul marelui voievod Ştefan cel Mare la fila 266 verso. Această frumoasă carte domnul ţării a dăruit-o în acelaşi an, când a fost copiată, mănăstirii Humor.   În inscripţia făcută de copist din numele voievodului, se arată că: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul ţar, Io Ştefan voievod domnul Ţării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim şi l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său şi al părinţilor şi al copiilor săi, egumen fiind atunci popa Gheorghe, şi s-a sfârşit în luna iunie 17, în anul 6981 (1473)”. Se admite că iniţial cartea a avut o copertă mai simplă (aspectul căreia este identic cu cel zugrăvit în miniatura cu Ştefan cel Mare), iar în noiembrie 1486 la comanda voievodului, a fost confecţionată o nouă copertă cu ferecătură din argint aurit şi pietre scumpe, copertă păstrată până astăzi.

Carte, roabă la cazaci

După ce s-a păstrat mai mulţi ani la mănăstirea Humor, ulterior cartea a avut parte de o istorie zbuciumată, o adevărată odisee, care este reflectată în inscripţii posterioare lăsate de diferiţi monahi, chiar în paginile ei. Ca prin minune cartea a fost salvată şi a ajuns până în zilele noastre într-o stare deosebit de bună. Astfel, în 1538 când sultanul otoman Soliman Magnificul a invadat Ţara Moldovei călugării de la Humor, pentru a nu o lăsa pradă jafului au trimis spre păstrare scumpa relicvă ştefaniană la cetatea Ciceiului din Transilvania, stăpânită de Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. În 1541 când Petru Rareş pleacă la Ţarigrad spre a dobândi scaunul domnesc, a luat cu si sine  şi Tetraevanghelul. Întorcându-se în ţară şi instalându-se din nou în tron, voievodul înapoiază cartea mănăstirii Humor. Dar prin cele mai grele încercări i-a fost dat să treacă acestei capodopere ”În curgerea anului 1653 (când) a venit Timuş Chmelniski, … ginerele lui Vasile Lupu … cu oştile sale,  cu cazacii  aici în Ţara Moldovenească … Şi în acest timp a prădat şi a ars bisericile şi mănăstirile, a bătut şi sfânta mănăstire Humor, cu toate odoarele foarte frumoase, podoabele şi odăjdiile ei şi nimic n-a mai rămas din averea sfintei mănăstiri. Şi s-a întâmplat sa cadă şi acest sfânt Tetraevanghel în mâinile cazacilor. Într-acesta (adică între timp), cu ajutorul lui Dumnezeu am venit noi cu oştile noastre şi cu ale lui Io Gheorghe Racoţi, maria sa prinţul Ardealului şi în toiul luptei cu cazacii îl luară oştile ungureşti de la cazaci şi ajunse acest Tetraevanghel în mâinile marelui general cu numele Kimin Ianăş (Ioan Kemeny), iar de la măria sa l-am răscumpărat Io Gheorghe Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei şi iarăşi domnia mea s-a milostivit şi a dat acest sfânt Tetraevanghel iarăşi în sfânta mănăstire mai sus scrisă, Humor … în 1657..”. După anexarea Bucovinei de către austrieci în 1775 cartea dispare din nou de la mănăstire şi este regăsită peste un secol la mitropolia din Cernăuţi de către episcopul de Huşi – Melchisedec, care a făcut în 1881 o amplă comunicare  la Academia Română, referitoare la miniatura cu portretul lui Ştefan cel Mare, generând ample discuţii. În iunie 1940 cineva salvează din nou manuscrisul, aducându-l la mănăstiea Dragomirna, unde s-a aflat până în 1957. Ulterior cartea a fost păstrată la mănăstirea Putna, iar din 1971 se află în muzeul de istorie a României din Bucureşti.

Nicodim a scris …

Ulterior, pe parcursul sec. XX  au fost puse în circulaţie un număr impunător de informaţii şi detalii, care în ultimă instanţă reproduc atmosfera istorică şi valoarea artistică a miniaturii. În special, s-a stabilit că copistul cărţii şi autorul miniaturii cu portretul votiv al lui Ştefan cel Mare este ieromonahul Nicodim de la mănăstirea Putna, personalitate cu un deosebit gust şi simţ artistic, care s-a format în mediul cărturăresc de la mănăstirea Neamţ. Acesta prin cărţile copiate, prin miniaturile, frontispiciile şi ornamentele executate ni se înfăţişază ca un pictor de prim rang, în sensul  modern al cuvântului, care a înscris unul dintre cele mai frumoase capitole din istoria stilului moldovenesc în arta plastică medievală românească. El a fost primul miniaturist, care a  introdus portretul istoric în cărţile manuscrise medievale din Ţara Moldovei. După opinia unanim recunoscută miniatura reprezintă  chipul cel mai veridic a marelui voievod din timpul vieţii.

La noi priveşte  Ştefan vodă …

Deschidem magnifica carte copiată cu 530 de ani în urmă la fila 266 verso … La fel ca şi  din celebra pânză a lui Leonardo da Vinci reprezentând-o pe neasemuita „Mona Lisa”, din miniatura Tetraevangheliarului de la Humor priveşte la noi cu ochi vii, la cei din secolul al XXI-lea, marele Ştefan … Se creează impresia că vor trece câteva clipe de tăcere şi va începe să ne vorbească din legendă, portret, icoană – voievodul. Iată-l pe Ştefan cel Mare reprezentat în postură de donator, îngenuncheat la picioarele Fecioarei, care tronează, alături de fiul ei, pe un jilţ de lemn sculptat, voievodul îi oferă lui Isus, cu amândouă mâinile, Tetraevanghelul executat din porunca sa. Portretizat la vârsta deplinei maturităţi, Ştefan are chipul rotund şi energic, ochii albaştri şi ageri, sprâncenele groase şi arcuite, nasul drept, mustaţa plină, pletele  blonde şi ondulate, fruntea înaltă  şi boltită. Poartă pe creştete o coroană măreaţă împărătească de aur, înveşmântat într-o mantie  largă şi scurtă, fără mâneci, de factură occidentală. Pe sub mantie poartă o tunică de catifea, tot roşie, cu mâneci lungi şi strâmte, strâns în talie cu un cordon negru. Cizmele sunt de asemenea roşii, iar pantalonii i se mulează pe pulpe. Fondul scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul şi de culoare verde-oliv la registrul lui Ştefan, iar vizavi de voievod, pe o suprafaţă ceva mai mare decât cea ocupată de el, pergamentul se prezintă complet alb, lăsând impresia că nu a fost pictat niciodată. Întreaga compoziţie este încadrată într-un chenar dreptunghiular, decorat cu stilizări florale roşii şi negre, parţial degradate. Acesta miniatură reprezintă primul portret votiv din seria celor care vor fi zugrăvite pe pereţii numeroaselor biserici  ctitorite de voievod.  Atât chipul lui Ştefan cât şi a Maicii Domnului este redat aproape tridimensional, cu destulă îndemânare în sugerarea volumelor şi cu un accent pe picturalitate ne întâlnit în celelalte imagini ale epocii, în care preponderent este elementul linear.

Specialişti în domeniul artei medievale Vasile Drăguţ şi Emil Turdeanu accentuând că miniaturistul era înzestrat cu un bun simţ al realităţii, prin care conferă şi imprimă chipului zugrăvit al lui Ştefan precizia modelului, o autentică frumuseţe acestei ilustraţii şi că în textura ei  se descifrează şi unele ecouri renascentiste. Această miniatură nu este cu nimic mai prejos decât capodoperele Renaşterii italiene.
Enigma spaţiului alb
O amplă discuţie în rândurile specialiştilor a trezit spaţiul alb ne zugrăvit sau deteriorat din partea dreaptă de jos a miniaturii. După unii această zonă a rămas albă chiar de la bun început, şi că autorul din anumite cauze nu a dus până la capăt miniatura, după alţii – această parte a filei a fost deteriorată prin oxidare, distrugând o parte a miniaturii. Drept argument este adus faptul că partea aurită a miniaturii, care de fapt nici nu putea fi distrusă prin oxidare, s-a păstrat foarte bine. Din fericire deteriorările nu au atins chipul lui Ştefan cel Mare, adică elementul central al miniaturii.  Ar putea pune capăt acestei discuţii o analiza radiologică şi chimică a miniaturii. Şi numai atunci vom putea  răspunde la întrebarea dacă a fost cineva zugrăvit în spaţiul alb? Să fi fost zugrăvit Alexandru, cel mai iubit fiu al voievodului sau grecoaica Maria de Mangup de viţă de împăraţi bizantini sau frumoasa Maria Voichiţa, fiica voievodului Ţării Româneşti, Radu cel Frumos. Atâtea şi atâtea întrebări, atâtea şi atâtea taine nedezvăluite, pe care istoria se prea poate nu le va cunoaşte niciodată.

O anumită discuţie  a trezit  şi problema vârstei voievodului reprezentat în miniatură. Dacă unii consideră că deja la data urcării în scaun în 1457 Ştefan avea circa 20-25 de ani, apoi în 1473 când era zugrăvit în Tetraevangheliarul de la Humor, voievodul trebuia să aibă 36-41 de ani. Unii îl văd reprezentat „în floarea vârstei”  ceea ce joncţionează cu opinia că Ştefan cel Mare pe când se copia Tetraevanghelul „ abia trecuse de vârsta de 30 de ani”.

Etern izvor de inspiraţie
Miniatura lui Nicodim cu chipul lui Ştefan cel Mate a servit drept model şi sursă de inspiraţie pentru mulţi artişti plastici sculptori şi scriitori, fie că e vorba de Mihail Sadoveanu, când scria romanele sale dedicate epocii lui Ştefan cel Mare, fie că e vorba de Alexandru Plămădeală, care a turnat în bronz în 1925 chipul marelui voievod. Dacă privim cu atenţie statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului şi o comparăm cu miniatura din Tetraevangheliarul de la Humor observăm similitudini izbitoare: voievodul destul de tânăr la chip, coroana împărătească, faţa rotundă, mustaţa, mantia, cizmele toate pornesc de la elementele redate de călugărului Nicodim de la Putna.

Maria-Oltea – mama lui Ştefan cel Mare (între legendă şi realitate istorică)

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente, Chișinău, 4 Martie, 2004

După ce am prezentat în secvenţa precedentă personalitatea lui Bogdan al II-lea voievod, tatăl lui Ştefan cel Mare, în secvenţa de faţă, stimaţi cititori, vă propunem să aducem informaţii sumare, precum şi unele reflecţii, privind personalitatea mamei voievodului, Maria-Oltea.

De la bun început, trebuie să arătăm că, dacă despre Bogdan al II-lea sunt cunoscute relativ destule informaţii privind ascendenţa, activitatea şi împrejurările sfârşitului tragic, apoi despre Maria-Oltea ştirile sunt deosebit de zgârcite, fapt care a dus la apariţia mai multor ipoteze, presupuneri privind originea, viaţa personală, familia, averile etc., pe întreg parcursul vieţii.

Până în prezent, nu s-a descoperit nici o urmă, cât de cât semnificativă, fie surse scrise, fie materiale arheologice, iconografice ş.a., care ne-ar vărsa lumină asupra familiei din care se trăgea Maria-Oltea şi locurile ei de baştină.  Odată cu valorificarea unui important lot de izvoare scrise, în primul rând, hrisoave domneşti din sec. al XV-lea, dar mai cu seamă din epoca lui Ştefan  cel Mare, s-a constat că pe mama celebrului voievod o chema Maria-Oltea. După publicarea unor frumoase legende, puse în circulaţie de către Dimitrie Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman” şi Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, au devenit cunoscute episoade privind relaţiile dintre mamă şi fiul ei, Ştefan cel Mare. Una din aceste legende îi surprinde pe cei doi în condiţiile cele mai grele din viaţa voievodului, când Ştefan suferise o grea înfrângere la Războieni.

Mai multă vreme s-a  crezut (opinia mai rămâne până astăzi în analele ştiinţifice de istorie ca una credibilă) că Bogdan al II-lea, până la urcarea în scaun, a fost refugiat, sau s-a stabilit pentru un timp, în Ţara Românească, datorită înrudirii sale cu Vlad Dracul, unde nu numai a pregătit campania de luare a tronului,  ci şi a întâlnit-o pe Maria-Oltea, viitoarea lui soţie. Ba mai mult, se considera că, primul nume – Maria – a fost luat spre sfârşitul vieţii, când s-a călugărit, iar cel de al doilea nume – Oltea – vine de la regiunea râului Olt (spaţiu geografic numit ulterior Oltenia). Astfel, unii istorici consideră că, mama lui Ştefan se trăgea din această regiune a Valahiei, cu atât mai mult că, în izvoarele scrise din această epocă, nu se întâlnesc femei cu asemenea nume. Din această căsnicie a unui moldovean de viţă nobilă, Bogdan, şi a unei frumoase valahe de origine socială mai modestă, Oltea, (din care cauză numele părinţilor ei nu se întâlnesc în documentele vremii), s-a născut viitorul domn al Ţării Moldovei – Ştefan cel Mare.

Conform altei opinii, care s-a profilat în ultimele decenii, mama lui Ştefan cel Mare ar fi, ca şi Bogdan al II-lea, de origine moldoveană. În această privinţă, se aduc dovezi deosebit de interesante, precum că, în zona geografică a Bacăului, Trotuşului şi a Borzeştilor, unde, conform tradiţiei, s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare, în sec. al XV-lea exista un sat numit „Olteni”. Ba mai mult, în regiunile de sud ale Ţării Moldovei, în ţinuturile Tecuci şi Galaţi  se atestă o zonă geografică numită, de asemenea, „Olteni”. Apariţia acestei zone, precum şi a satului mai sus numit, vine de la un proces de strămutare de populaţie, datat cu sec. al XIV-lea, din zona râului Olt în ţinuturile de sud ale Ţării Moldovei. Anume din această regiune se admite că provine familia Mariei şi al doilea ei nume – Oltea, adică originară din satul Olteni sau din această zonă geografică din sudul Moldovei. Din păcate, ambele opinii rămân  discutabile, deoarece nu s-au păstrat documentele de familie ale Mariei-Oltea şi ale fratelui ei Vlaicul, acestea arzând într-un incendiu în anul 1472.

După cum s-a văzut foarte clar din documentele şi pomelnicele mănăstireşti, Maria-Oltea, până la Bogdan, mai fusese căsătorită (iarăşi nu se cunoaşte cu cine), din care căsătorie avusese cinci copii: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, mezinul fiind Ştefan, care era al şaselea. După câte se pare, acesta era unicul ei copil cu Bogdan al II-lea.

După calculele noastre, Maria trebuia să fi fost cam de aceeaşi vârstă ca şi Bogdan, adică de vreo 35 de ani, când şi-au pus la cale căsnicia, care trebuia să fi avut loc cam prin 1440. Nu se cunoaşte din care considerente  s-a reieşit, dar se pare că, căsătoria lor nu a fost oficializată, sau cel puţin nu a fost recunoscută. De unde vine şi părerea că, Ştefan ar fi un copil bastard, de altfel, ca şi tatăl său.  De aceea, pe parcursul celor doi ani cât a domnit Bogdan al II-lea (1449-1451), dar şi după aceasta, până la moartea ei în toamna anului 1464, Maria-Oltea (fie din cauza originii sale modeste, fie că mai fusese căsătorită anterior), spre deosebire de soţiile altor voievozi moldoveni, nu a fost niciodată numită  „doamnă”, adică soţie de domn. Ba mai mult, nici pe piatra ei de mormânt, pusă de fiul ei, nu a fost onorată cu acest titlu voievodal. Nu s-a învrednicit Maria-Oltea nici de epitetul de „cneghină”, titlu pe care îl purtau soţiile marilor boieri.

Maria-Oltea a rămas, încă de tânără, pentru a doua oară văduvă. Probabil atunci, când în 1451, a fost atacat şi omorât pe neaşteptate soţul ei Bogdan, fiindu-i tăiat capul, ea a reuşit să fugă şi să salveze viaţa fiului ei Ştefan şi a celorlalţi copii ai ei, fiind nevoită să părăsească pentru un timp îndelungat (6 ani) Ţara Moldovei. Bineînţeles, pentru a nu se expune primejdiilor din partea rivalilor soţului ei, ea şi copiii ei au fost nevoiţi să-şi tăinuiască şederea, de aceea, până astăzi,  nu se ştie unde şi-au găsit refugiul. Istoricii admit numai că au putut să se refugieze cu ajutorul unor boieri şi oşteni fideli în Transilvania, la curtea regelui Iancu de Hunedoara (fiind recunoscute relaţiile de prietenie ale lui Bogdan al II-lea cu regele Ungariei) sau în Ţara Românească. Or, după cum se ştie, cel puţin din august 1456 (după moartea lui Iancu de Hunedoara), Maria-Oltea cu ai săi era în Ţara Românească, de unde, cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, viitorul domn Ştefan a întreprins în 1457 o amplă campanie militară, în urma căreia a luat scaunul domnesc al Ţării Moldovei.

Dintre rudele apropiate ale Mariei-Oltea este cunoscut doar fratele ei – Vlaicul, care, se pare, a făcut parte din sfatul domnesc a lui Bogdan al II-lea şi pe care Ştefan (cel Mare) îl va menţiona în hrisoavele sale domneşti ca „unchiul nostru Vlaicul” (căruia îi vom dedica secvenţe aparte). Presupunem că rolul mamei lui Ştefan, precum şi a fratelui ei Vlaicul, în această îndrăzneaţă acţiune, a fost deosebit de mare. Probabil,  mama sa a jucat un rol considerabil nu numai la educarea fiului, dar şi la pregătirea psihologică a acestuia, insuflându-i că el s-a născut fiu de domn şi trebuie să devină domn al ţării. Prin acţiunile ei, Maria-Oltea a apropiat, pe cât era posibil, ziua în care fiul ei va porni să-şi preia tronul. Nu este exclus că, mama sa a jucat un rol deosebit de important în organizarea şi efectuarea acţiunilor sale de politică internă şi externă, în primii ani de domnie a fiului. Consolidarea puterii lui Ştefan a făcut-o cu timpul să-l scutească treptat de tutela ei, retrăgându-se, după cum se admite,  în ultimii ani de viaţă  la mănăstire, poate chiar călugărindu-se la Pobrata. Aceasta putea să se întâmple mai curând după căsătoria lui Ştefan, din 5 iunie 1463, cu Eudochia de Kiev.

Admitem că, Ştefan, atât până la moartea tragică a tatălui său, cât mai ales după această dată, s-a aflat sub îndrumarea şi privirea aspră şi neiertătoare a mamei sale. De fapt, vrem să credem că, anume mama a fost aceea care i-a modelat şi i-a înnobilat sufletul şi inima, i-a călit caracterul viitorului voievod. Deşi Ştefan a fost singurul copil la părinţi, cu toate că era de viţă nobilă, nu a crescut un copil răsfăţat şi neinstruit, ba poate chiar a fost educat cu asprime şi dragoste tăinuită de părinţi. Cum se întâmpla de cele mai dese ori în familiile domneşti, copiii erau lăsaţi în grija mamei sau a unor călugări instruiţi, deoarece ceilalţi erau preocupaţi permanent de grijile ţării, de interesele politice, erau implicaţi în ciocniri şi războaie etc. Prin participarea în aceste activităţi, a crescut mult rolul şi autoritatea mamei, şi, drept urmare – popularitatea şi influenţa  ei, care, cu timpul, au devenit legendare. Cu atât mai mult că, după câte se pare, Ştefan a moştenit mai multe calităţi, dinte cele mai bune, în primul rând  de la maică-sa, căreia, mai mult ca probabil, nu i-a plăcut şi nici nu a vrut să cedeze în faţa cuiva, să fie răpusă, înfrântă, căci, dacă ne amintim de portretul verbal făcut voievodului de către Grigore Ureche, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”, caracterizat ca om harnic, viteaz, priceput în treburile ţării şi iute la mânie, apoi, cât ne priveşte, considerăm că toate aceste virtuţi au fost moştenite, în mare parte, de la mamă-sa, Maria-Oltea. Nu în zădar, legenda ne spune că, o dată, pe când Ştefan suferise înfrângere într-o bătălie, veni distrus, frânt de oboseală şi necaz în faţa cetăţii Neamţului pentru a cere îndurare de la maică-sa, aflată în cetate, ca să i se deschidă porţile, el auzi drept răspuns o replică tăioasă şi tulburătoare: De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu, adică ea îl recunoştea de fiu numai atunci când era viteaz şi biruitor.

În comparaţie cu mamă-sa, tatăl său era, pe semne, un om mai blajin, mai blând şi mai moale la caracter. Aceste calităţi îl făceau să fie un rău psiholog şi l-au determinat să-i creadă pe cuvânt pe cei din anturajul său, netăinuind nimic despre sine şi despre intenţiile sale.  Or, Ştefan era un om cu alte trăsături de caracter decât tatăl său, pe care le-a moştenit mai curând de la maică-sa, căreia îi erau proprii asemenea calităţi ca demnitatea (a nu se confunda cu îngâmfarea şi mulţumirea de sine), hotărârea, setea de dreptate, sângele rece, agerimea minţii, sprinteneala şi intuiţia în trebi etc. Toate aceste virtuţi ale Mariei-Oltea şi ale fiului ei Ştefan se desprind, în viziunea noastră, din tradiţia orală, perpetuată de-a lungul secolelor. Dacă examinăm cu atenţie chipul marelui voievod, zugrăvit de călugărul Nicodim, în 1473, în „Tetraevangheliarul” dăruit mănăstirii Humor, vedem că Ştefan avea faţă rotundă, ochii albaştri şi ageri, sprâncenele groase şi arcuite, nasul drept, mustaţa plină, bălai la chip, cu pletele blonde şi ondulate, fruntea înaltă şi boltită, iar în portretul verbal făcut de Grigore Ureche, voievodul apare ca „un om nu mare de statu”. Toate acestea, se pare, au fost moştenite, de asemenea, de la mama sa, deoarece nimeni dintre predecesorii săi pe linie paternă nu au avut aceste semnalmente, în special statura joasă, ieşită din comun a voievodului.

Din tradiţia orală, Maria-Oltea ne apare ca o femeie foarte înţeleaptă şi hotărâtă, venind permanent cu sfaturi şi îndrumări dintre cele mai judicioase către fiul său Ştefan, pe care, de multe ori, l-a ajutat să ia decizii extrem de importante, să se ridice de unde cădea, să găsească putere şi îndrăzneală pentru a-i învinge de duşmani. Astfel, mama lui Ştefan este prezentă, conform tradiţiei, alături de voievod până târziu. Aşa, de exemplu, se ştie foarte bine că, deşi murise pe la 1464, conform tradiţiei orale perpetuate, mama voievodului era încă vie chiar şi pe la 1476 (adică după 12 ani de la moartea ei), când, după pierderea bătăliei de la Războieni, îl întâmpinase pe Ştefan la porţile cetăţii Neamţului.

Până la urmă, nu se ştie cu adevărat dacă, după luarea scaunului domnesc de către fiul ei Ştefan, Maria-Oltea a rămas la curte sau s-a călugărit în scurtă vreme. Să fi plecat în ultimii ani de viaţă după marea sa tragedie şi durere, după pierderea soţului, la vreo mănăstire, poate chiar la aceeaşi mănăstire Probota (Pobrata), unde a şi fost înmormântată? Se ştie, totuşi, că obiceiul plecării la mănăstire în ultimii ani de viaţă era destul de frecvent întâlnit în rândurile  claselor stăpânitoare, a familiilor domneşti şi boiereşti în sec. XV-XVII. Acolo se retrăgeau soţul sau soţia rămas în viaţă, spre a-şi afla  alinare şi linişte, şi spre a-şi petrece timpul în rugăciuni întru iertarea păcatelor.

Maria-Oltea a murit la o vârstă destul de înaintată pentru acele timpuri, chiar dacă a trecut prin mari zdruncinări legate de moartea soţului ei, de pribegie şi alte dificultăţi. În spiritul vremii, a rămas fidelă soţului ei, rămânând pentru restul vieţii văduvă. Nu şi-a pierdut cumpătul după o cădere şi pierdere atât de grea,  a depus toate eforturile spre a-şi vedea visul adus la îndeplinire – aducerea în tron a fiului ei Ştefan.

Legendele despre mama lui Ştefan cel Mare au început să apară încă de pe timpul când ea mai era în viaţă. Acestea au suportat mai târziu un şir de transformări, stratificări şi modificări, contaminându-se cu alte episoade şi tradiţii orale din epocă medievală, încât pe atunci când au fost aşternute pe hârtie de marii noştri cărturari Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir sau Ioan Neculce multe detalii, episoade sau şters din memorie fiind completate cu detalii inventate de povestitorul anonim.  Se prea poate că, fiind retrasă la mănăstire, pentru cei mulţi, mama  lui Ştefan a continuat să rămână în viaţă încă multă vreme după dispariţia ei din această lume.   Pentru cei mulţi, ea continua să trăiască, să activeze, să îndrume, să încurajeze, păşind pe această cale în viaţă, nu în moarte, ci în mit, în legendă, fără să mai moară vreo dată, şi, prin urmare, să nu fie fixată nici chiar data  morţii de către vreun scrib al vremii. În realitate, moartea ei trebuia să producă o mare zdruncinare  sufletească în inima voievodului şi, prin urmare, trebuia să producă o profundă impresie de tristeţe şi mâhnire şi asupra contemporanilor.

Se ştia că, prin anii 80 ai sec. al XV-lea, Ştefan a comandat şi a pus lespezi de mormânt cu  inscripţii tuturor strămoşilor săi. Multe  din aceste  lespezi funerare au fost descoperite. Multă vreme nu era găsită piatra de mormânt a mamei lui Ştefan, ce părea pierdută pentru totdeauna. Totuşi, un fragment al acestei lespezi, confecţionată din marmură albă, a fost descoperită în 1904 în curtea mănăstirii Probota, fiind adusă încoace, anterior, de la biserica Sf. Nicolae din Poiană (Pobrata, Probota Veche), construită de către Ştefan cel Mare înainte de 4 noiembrie 1464, biserică care s-a surpat printr-o masivă alunecare de teren. Lespedea are următoarea inscripţie în limba slavonă: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Şte[fan voievod, care a murit] în anul 6973 [1464] noiembrie 4”. Cercetările au arătat cu deplină siguranţă că lespedea a fost confecţionată şi instalată din porunca lui Ştefan. Apare întrebarea de ce cronicarul anonim nu a inclus în letopiseţ datele şi inscripţia de pe mormintele părinţilor lui Ştefan, dacă a folosit atât de minuţios inscripţiile de pe mormintele altor strămoşi? Probabil, autorul anonim al cronicii lui Ştefan cel Mare era, mai curând, din mediul mănăstirii Putna şi al Episcopiei din Rădăuţi şi, de aceea, nu cunoştea informaţia de la mănăstirea Pobrata.

Cu toate că Maria-Oltea a fost uitată sau negată complet de autorii de cronici, totuşi ea a rămas în conştiinţa neamului datorită tradiţiei orale. O dată cu valorificarea moştenirii culturale a epocii lui Ştefan cel Mare, când a fost descoperit şi publicat un număr mare de documente, inscripţii, pomelnice şi pisanii, au fost cercetate numeroase monumente arhitectonice, s-a văzut clar că marele voievod nu şi-a uitat părinţii. Dimpotrivă, el a căutat pe diferite căi să le înveşnicească memoria, aşezându-le pe morminte frumoase lespezi de marmură, înscriindu-le numele în pomelnicele mănăstirilor zidite de el şi înălţând mănăstiri şi biserici în memoria lor. Considerăm că un şir de biserici şi mănăstiri cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Adormirea Maicii Domnului au fost înălţate şi întru înveşnicirea memoriei mamei sale. Într-o lucrare recentă, am încercat să demonstrăm că, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana, de altfel, cel mai vechi edificiu de piatră de la acest lăcaş sfânt, a fost construită prin 1494, fiind sfinţită chiar în ziua acestei sărbători religioase. Vrem să credem că această biserică a fost înălţată de marele voievod pentru a comemora împlinirea a 30 de ani de la moartea mamei sale, Maria-Oltea.

Din cele arătate mai sus reiese că, mama voievodului s-a născut  la o dată necunoscută (dar la sigur în primul deceniu al sec. al XV-lea, poate chiar înainte de 1407, ca şi Bogdan al II-lea, soţul ei) şi s-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1464 (şi nicidecum în 1465, cum se susţine pretutindeni în literatura istorică) la vârsta de circa 54-57 de ani.

Aşa a călcat prin viaţă şi a coborât în legendă pentru totdeauna Maria-Oltea, mama celui mai strălucit voievod al Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare.

Bogdan al II-lea

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziaru Accente,  Chișinău, 26 Februarie, 2004

Aria de cercetări în domeniul istoriei naţionale, a epocii lui Ştefan cel Mare, în special, a cuprins şi diverse aspecte ce ţin de personalitatea voievodului, de originea, familia şi părinţii, fraţii, surorile şi urmaşii săi. Toate acestea au generat elaborarea  unui  şir de studii deosebit de interesante privitoare la părinţii lui Ştefan cel Mare, fiind vorba de tatăl său Bogdan al II-lea, care a avut nenorocul de o scurtă şi  zbuciumată domnie (1449-1451), încheiată în mod deosebit  de tragic, şi despre mama sa – Oltea-Maria (? – 1465). În secvenţa de faţă ne propunem să ne oprim la câteva aspecte legate de personalitatea lui Bogdan al II-lea, în special cele ce ţin de ascendenţă, familie, domnie şi sfârşitul său nefast, urma pe care a lăsat-o acesta în istoria Ţării Moldovei. În afară de aceasta, vor fi abordate asemenea   probleme cum ar fi politica sa internă şi externă, experienţa sa militară, raporturile sale cu rivalii şi boierimea locală, precum şi cele ce ţin de atenţia deosebită pe care a acordat-o voievodul fiului său Ştefan (viitorul Ştefan cel Mare) ş.a. Secvenţa de faţă are la temelie atât diversele  izvoare care sau păstrat până în prezent, cât şi cercetările efectuate în istoriografia noastră pe parcurs de peste un secol, deoarece personalitatea lui Bogdan al II-lea, în virtutea faptului că a fost tatăl lui Ştefan cel Mare, a trezit un interes deosebit. Cunoaşterea în detaliu a scurtei domnii a lui Bogdan al II-lea este importantă nu numai prin faptul că acesta a fost tatăl marelui voievod Ştefan, dar şi prin aceea că  Ştefan cel Mare a preluat mult din experienţa tatălui său sub aspect politic, diplomatic şi militar.

În linii mari, domnia lui Bogdan al II-lea se înscrie într-o epocă de mari frământări, prin care a trecut Ţara Moldovei şi întregul neam românesc după Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Pentru Ţara Moldovei, această perioadă a fost una plină de războaie şi ciocniri sângeroase şi tragice în lupta pentru scaunul domnesc între descendenţii lui Alexandru cel Bun, războaie care nu numai că au adus mari pagube materiale şi suferinţe umane, dar au pus ţara în faţa unor deosebit de grele probleme, care purtau pericolul pierderii independenţei ţării.

Cadrul istoric            

 Domnia îndelungată a lui Alexandru cel Buna a adus cu sine consolidarea şi aşezarea temeinică a Ţării Moldovei. Ea este apreciată ca o perioadă de mari realizări în plan intern şi extern prin multiplele acţiuni şi măsuri întreprinse de Alexandru cel Bun. În această perioadă, Ţara Moldovei devine un stat prosper, un important factor  politic, economic şi comercial din Centrul şi Sud-Estul Europei.

În disonanţă totală cu această domnie se înscrie în istoria Moldovei perioada imediat următoare cuprinsă între 1432-1457, perioadă caracterizată ca epocă a războaielor fratricide între urmaşii lui Alexandru cel Bun.

Deoarece Alexandru cel Bun nu a desemnat în timpul vieţii sale un succesor la tronul Moldovei, moartea sa neaşteptată a pus ţara şi urmaşii săi în faţa unei complicate probleme: cui îi va reveni scaunul domnesc? Dintru început, evenimentele păreau să se desfăşoare într-o atmosferă paşnică fără mari contradicţii. În prim planul acţiunilor pentru tronul voievodal s-au impus fii lui Alexandru cel Bun,  Iliaş şi Ştefan. Dacă un timp, problema părea să fie rezolvată paşnic, atât în favoarea unuia sau altuia dintre cei doi fraţi, ulterior s-a convenit ca ţara să fie diriguită în mod egal de Iliaş şi Ştefan, care şi-au împărţit ţara în două. Ulterior, evenimentele au degradat în ciocniri şi chiar războaie sângeroase, care s-au încheiat tragic pentru ambii. În rivalitatea pentru scaunul domnesc apare ceva mai târziu un al treilea pretendent, Petru,  de asemenea fiu al lui Alexandru cel Bun. Apoi în lupta pentru scaunul domnesc se aventurează fii lui Iliaş, Roman şi Alexăndrel. În condiţiile când în cursă rămăsese minorul Alexăndrel, părea că războaiele fratricide se apropie de final. Dar au apărut şi alţi pretendenţi dintre care părea să se impună pentru multă vreme Bogdan al II-lea,  care dădu lovitura pe neaşteptate în toamna anului 1449, reuşind să-l izgonească pe Alexăndrel şi pe boierii care-l susţineau.

Evenimentele tragice din Moldova din această perioadă, fie la cererea pretendenţilor, fie din aspiraţiile ascunse ale puterilor vecine (Ţara Ungurească şi Ţara Leşească), au dus la amestecul frecvent al acestora în treburile Ţării Moldovei. Pe această cale, s-a ajuns la internaţionalizarea conflictului, iar Ţara Moldovei ajunge în pragul dezastrului economic şi a pierderii independenţei, fiind ameninţată de la nord de Regatul Poloniei, iar de la sud de Imperiul Otoman. Dacă la început, rivalitatea pentru scaunul domnesc  era dusă între fii legitimi şi nepoţii lui Alexandru cel Bun, apoi, către finele perioadei, în această luptă se încadrează, se pare şi fii nelegitimi, sau chiar pretendenţi cu totul străini de viţa domnească a lui Alexandru cel Bun.

O importantă figură în aceste evenimente apare în 1449 – Bogdan al II-lea. Bărbat ajuns pe atunci de multă vreme la vârsta maturităţii, şi fiind înzestrat cu destule calităţi, acumulase către această perioadă o bună experienţă de viaţă, de participare la războaie şi cu o anumită pregătire în activitatea diplomatică şi de stat.

 Ascendenţa lui Bogdan II

Dintre problemele care au trezit un viu interes din partea a numeroşi specialişti a fost şi continuă să mai fie cea a ascendenţei lui Bogdan al II-lea, adică cine i-au fost părinţii şi bunicii  săi.  În discuţie s-au inclus marii istorici A.D. Xenopol, învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu, Ioan Bogdan, Vasile Pârvan,  Dimitrie Onciul, Ion Ursu, Nicolae Iorga, C.C. Giurescu ş.a., care au reuşit să scoată la iveală un spectru larg de izvoare istorice, căutând să ajungă la adevăr. Numeroasele investigaţii au arătat că opiniile specialiştilor în materie s-au divizat. Dacă unii îl consideră pe Bogdan al II-lea fiu legitim al lui Alexandru cel Bun, alături de Iliaş, Ştefan şi Petru al II-lea, apoi alţii consideră că tatăl lui Ştefan cel Mare este fiul lui „jupan Bogdan”, frate cu Alexandru cel Bun. Despre jupan Bogdan se mai ştie că,  între 1400 şi 8 martie 1407, dată după care a dispărut din izvoarele vremii, şi de aceea se consideră că a murit  în curând în împrejurări necunoscute.  În ultimele decenii deosebit de interesante cercetări au adus în această problemă Nicolae Grigoraş, Leon Şimanschi şi Constantin Rezachevici. Se pare, că discuţia, care a durat în istoriografia românească mai mult de un secol, se apropie de un deznodământ final, deoarece odată cu apariţia de sub tipar a substanţialei sinteze a lui C. Rezachevici lucrurile par să se limpezească definitiv. Conform părerii exprimate de Nicolae Grigoraş şi C. Rezachevici, Bogdan al II-lea a fost la sigur fiul jupanului Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, opinie la care aderăm şi noi.  Ceea ce ne-a determinat să susţinem această opinie este şi faptul că, dacă Bogdan al II-lea ar fi fost cu adevărat fiul lui Alexandru cel Bun, chiar şi nelegitim  (căci şi asemenea opinie este exprimată în  literatura de specialitate) nu vedem vreo piedică serioasă, cât de cât plauzibilă, care l-ar fi determinat pe Bogdan al II-lea să se implice mult mai devreme în rivalităţile pentru scaunul domnesc al „tatălui” său, dacă ar fi fost cu adevărat fiul lui Alexandru cel Bun. Bogdan al II-lea a ajuns la decizia de a se implica direct în evenimentele politice şi militare pentru dobândirea tronului doar după ce căzuse din cursă nu numai Iliaş şi Ştefan sau Petru, indiscutabil fii legitimi ai lui Alexandru cel Bun, dar şi nepoţii acestuia – Roman şi Alexăndrel. La mijloc mai curând era faptul că, Bogdan al II-lea nu putea să rivalizeze, cât de puţin cu pretendenţii direcţi, deoarece nu era nici fiu al lui Alexandru cel Bun, şi nici frate cu Iliaş, Ştefan sau Petru. În condiţiile de atunci,  când legăturile de sânge, de paternitate şi fraternitate erau foarte bine cunoscute nu numai de marea boierime din ţară, dar şi de cercurile politice din străinătate, din Ţara Leşească de exemplu, atât unii, cât şi alţi potenţiali susţinători ai unui sau altui pretendent la scaunul domnesc, nu putea fi vorba de susţinere serioasă din partea atât a vreunei grupări boiereşti din ţară, cât şi a vreunei curţi regale vecine. Poate prin aceasta se poate explica implicarea destul de târzie a lui Bogdan al II-lea în rivalităţile pentru scaunul domnesc când, după scurgerea a 17 ani după moartea lui Alexandru cel Bun, unele realităţi se cam şterseseră din memoria celor care veneau din epoca celebrului domn moldovean, ori chiar mulţi dintre ei au dispărut prin moarte naturală sau  căzând în numeroasele lupte pentru tron. Momentul favorabil s-a ivit într-un târziu, când în cursa pentru scaunul domnesc mai rămăsese doar minorul Alexăndrel, fiul lui Iliaş, un copil de vreo 9-10 ani.

Viitorul Ştefan cel Mare, care pe la 1450-1451, să fi avut de asemenea vreo 8-9 ani, fie din gura tatălui său sau a boierilor din preajma acestuia,  să fi auzit cine îi era adevăratul bunic, deoarece dacă la începuturile domniei sale se dădea drept nepot direct a lui Alexandru cel Bun din considerente bine cunoscute, de a-şi argumenta drepturile de succesiune la domnie, apoi mai târziu, când aflarea în scaunul ţării nu mai era ameninţată de nimeni şi de nimic, el şi-a recunoscut public adevăratul bunic, prin aşezarea unei lespezi funerare pe mormântul acestuia (adică a lui „jupan Bogdan”), în 1480,  din biserica „Sfântul Nicolae” a Episcopiei din Rădăuţi (necropolă domnească unde îşi dorm somnul de veci mai mulţi voievozi moldoveni), unde poate fi văzută până în prezent. Pentru o mai bună informare a cititorului aducem în continuare inscripţia în traducere din limba slavonă: ”Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta bunicului său, Io Bogdan voievod, fratele lui Alexandru voievod, în anul 6988 (1480), luna ianuarie, 25 zile, întru veşnica lui pomenire”.

Astfel, ascendenţa lui Bogdan al II-lea şi, respectiv a lui Ştefan cel Mare, pe linie paternă, a fost pe deplin clarificată încă în domnia acestuia din urmă.  Un alt argument plauzibil, o altă împrejurare, care ne-a determinat să considerăm că tatăl lui Ştefan cel Mare nu poate fi fiul lui Alexandru cel Bun, este aceea că Bogdan al II-lea lipseşte total din izvoarele vremii, atât cele din perioada de domnie a lui Alexandru cel Bun, cât şi din perioada anarhiei totale şi a războaielor fratricide din perioada 1432-1449.

 Data naşterii lui Bogdan al II-lea

Istoricii care îl consideră pe Bogdan al II-lea fiu  al lui Alexandru cel Bun  au exprimat diferite păreri în privinţa datei naşterii sale. Dacă unii consideră că acesta s-a născut prin 1412, apoi alţii – prin 1418-1422 sau chiar mai târziu. Se pare că Bogdan al II-lea, ca fiu al lui „jupan Bogdan”, s-a născut înainte de 1407 şi la data urcării în scaunul domnesc, după 12 octombrie 1449, era trecut de 40 de ani. După opinia, destul de întemeiată, a lui C. Rezachevici, faptul că Bogdan al II-lea a fost botezat cu numele tatălui său vorbeşte despre aceea că era mai curând un fiu nelegitim a lui „jupan Bogdan”. Mama lui Bogdan al II-lea nu este cunoscută până în prezent. Lipsa totală din documente şi cronici a lui Bogdan al II-lea până la urcarea sa în scaun poate fi explicată, pe de o parte, prin aceea că, în aceşti ani, nu a deţinut nici o dregătorie cât de cât importantă, iar pe de alta – se pare, a trebuit să se retragă la vreo una din moşiile tatălui său de prin părţile Bacăului, sau chiar a fost nevoit să se refugieze împreună cu mamă-sa în Transilvania sau în Ţara Românească, pentru mai multă vreme, unde, pentru a scăpa de urmărirea verilor săi,  a fost nevoit să-şi tăinuiască identitatea.

Bogdan  al II-lea până la urcarea în tronul Moldovei

Probabil, ar fi greşit să credem că, pe întreg parcursul perioadei de până la domnie, Bogdan al II-lea s-a aflat permanent în Moldova. Afirmăm aceasta deoarece din documentele emise în domnia sa, fiind vorba de tratatele încheiate cu Iancu de Hunedoara, voievodul şi guvernatorul Ţării Ungureşti, şi scrisorile adresate lui Dietrich  Buczacki, înalt demnitar polonez, care era administrator al Cameniţei şi Podoliei, pe atunci, precum şi scrisoarea  adresată vicevoievodului Transilvaniei şi braşovenilor, George de Bykal, în care lua apărarea fraţilor Dimitrie şi Dominic de Nyioytod, se desprinde destul de uşor impresia că Bogdan al II-lea a cunoscut direct aceste persoane, ceea ce ar însemna că voievodul nostru, până la înscăunare, s-a aflat cu anumite scopuri în Transilvania şi în Ţara Leşească. Ba mai mult, după părerea cvasiunanimă a cercetătorilor viitorul domnitor, Bogdan al II-lea a declanşat acţiunile în vederea ocupării tronului de undeva de peste hotarele ţării (după unii cercetători – din Transilvania, iar după alţii –  din Ţara Românească). Aceasta ar presupune implicit că Bogdan al II-lea se afla în preajma evenimentelor peste hotare, unde a pregătit minuţios acţiunea, adunând în jurul său adepţi şi susţinători, înjghebând pe îndelete un detaşament armat format din aderenţi şi mercenari, cum se obişnuia pe atunci. Tot de peste hotare, Bogdan al II-lea a stabilit în taină legături cu anumite cercuri boiereşti din Moldova, care să-l susţină la intrarea în ţară în vederea înlesnirii ocupării scaunului domnesc.  Unii cercetători au presupus că experienţa militară şi chiar reuşitele sale în campania împotriva lui Alexăndrel, în toamna anului 1449, precum şi în războiul din 1450 contra polonilor, care au intrat în Moldova cu scopul reînscăunării lui Alexăndrel, se datorează participării sale în campaniile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara. În afară de aceasta, contactele sale cu negustorii braşoveni, orizontul său politic, de asemenea, ascund îndărătul  lor o anumită perioadă de şedere şi de activitate peste hotarele Ţării Moldovei. În acelaşi timp, din evenimentele perioadei domniei sale, se desprinde din nou impresia că Bogdan al II-lea s-a aflat şi în Moldova un timp, dar fără să intervină în rivalităţile politice, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, cât şi în perioada imediat următoare, între anii 1432-1449.

Campania din toamna 1449 şi urcarea în scaun a lui Bogdan al II-lea

Bogdan a pregătit şi a pornit în campania de dobândire a scaunului domnesc intrând în ţară în prima decadă a lui octombrie 1449. În tabăra lui Alexăndrel vodă se cunoştea  despre pregătirile lui Bogdan, căci numai astfel putem explica faptul că acesta l-a întâmpinat pe pretendent cu destulă oaste. După cum observa Mihai Costăchescu, prezenţa lui Alexăndrel vodă cu ai săi în târgurile de jos ale ţării – Roman, Iaşi, Vaslui, de unde emite cărţi domneşti, în lunile premergătoare luptei decisive, ar fi de asemenea un argument că în tabăra acestuia ajungeau semnale privitoare la pregătirile lui Bogdan. Unele informaţii scurte privind această acţiune le aflăm din Letopiseţul anonim al Moldovei (numit de Ioan Bogdan „Letopiseţul de la Bistriţa”), în care se arată precum că „În anul 6957 (1449) luna octombrie 12, a venit Bogdan voievod şi a lovit pe Alexandrel voievod la Tămăşeni, lângă târgul Romanului şi a omorât o mulţime dintre panii lui : Oancea logofăt şi Costea Andronic şi alţi mulţi au fost omorâţi”. După cum reiese din această informaţie, lupta hotărâtoare dintre forţele lui Bogdan şi cele ale lui Alexăndrel vodă s-a dat la Tămăşeni. În urma unor lupte înverşunate, cu pierderi însemnate de o parte şi de alta, a câştigat războiul Bogdan al II-lea. În scurtă vreme, el a reuşit să preia controlul asupra  capitalei Suceava şi a întregii ţări, căci deja la 2 decembrie 1449 noul voievod scrie din cetatea de scaun lui Dietrih  Buczacki, staroste de Cameniţa şi Podolia.  Dar şi după această dată,  în mâinile lui Alexăndrel şi a susţinătorilor săi, în frunte cu pârcălabul Manoil şi logofătul Mihu, continua să se afle cetatea Hotinului.

Căsătoria

Un alt episod din viaţa lui Bogdan al II-lea, care a trezit ample discuţii în ştiinţa istorică din ultimul secol, a fost cea a căsătoriei sale. Din puţinele izvoare care au ajuns până la noi se ştie că soţia sa, se pare nelegitimă, a fost Maria-Oltea. De la această femeie Bogdan al II-lea l-a avut pe unicul său fiu Ştefan, viitorul celebrul voievod Ştefan cel Mare. Nu se ştie absolut nimic când s-a închegat această familie sau relaţie dintre cei doi. Totuşi, faptul că Maria-Oltea, atât în timpul domniei lui  Bogdan al II-lea, cât şi mai târziu, fie până în 1465 când moare, fie după această dată, nu a figurat în izvoarele scrise, inclusiv şi pe piatra de mormânt, pe care a pus-o, probabil, chiar fiul ei, Ştefan cel Mare, cu titlul de „doamnă”, cum sunt numite de obicei soţiile legitime ale voievozilor moldoveni. Într-o lucrare recent publicată, am încercat să demonstrăm că Ştefan cel Mare s-a născut  la începutul anului 1442 (într-o secvenţă viitoare vom aborda şi acest aspect), de unde ar reieşi că relaţiile dintre părinţii săi s-au stabilit la o dată anterioară. Dacă despre Bogdan al II-lea nu se cunoaşte dacă a mai fost căsătorit până la aceasta sau dacă a avut şi alţi urmaşi, apoi despre Maria-Oltea (căreia îi vom dedica o secvenţă aparte) se cunoaşte că, până a-l avea pe Ştefan, fusese căsătorită (nu se cunoaşte cu cine),  căsnicie din care a avut, după cum reiese din Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, cinci copii – Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, Ştefan fiind mezinul. După moartea tragică a lui  Bogdan al II-lea, Maria-Oltea împreună cu ai săi, s-a refugiat peste hotare, unde a rămas până la urcarea în scaunul ţării a fiului ei, Ştefan, la 12 aprilie 1457.

Domnia lui Bogdan al II-lea

Consolidarea la trona lui Bogdan al II-lea, după 12 octombrie 1449, depindea în mare măsură atât de relaţiile cu boierimea, cât şi cu marele puteri vecine – Ţara Leşească şi Ţara Ungurească. Spre stabilirea anumitor relaţii cu cele două puteri vecine şi-a concentrat atenţia noul voievod. Deoarece regele Poloniei Cazimir al IV-lea era văr drept cu Alexăndrel, care se refugiase la curtea acestuia, pentru Bogdan al II-lea  era clar că nu va putea să conteze pe sprijinul coroanei poloneze. De aceea, el a căutat să intre în anumite relaţii şi chiar să câştige încrederea lui Dietrich  Buczacki, starostelui de Cameniţa şi de Podolia, provincii poloneze învecinate cu Ţara Moldovei, cu ajutorul căruia spera să-şi asigure liniştea dinspre graniţa leşească şi, poate, să redobândească Hotinul. Deja la 2 decembrie 1449. Bogdan al II-lea îi scria acestuia, din Suceava, următoarele: „… am ajuns la veşnică unire şi la creştinească dragoste şi la prietenie din inimă cu al nostru iubit părinte şi prieten, cu pan Dietrich  Buczacki din Iazlovăţ, staroste de Cameniţa şi de Podolia, … care ne va ocroti toată viaţa sa şi cu tot sfatul său, ca un adevărat părinte pe fiul său şi un frate pe fratele său şi ca orice om bun viaţa sa. Iar noi îl vom ocroti pe Dumnealui în acelaşi chip, cât timp vom fi în viaţă. Şi asemenea, iubitul nostru prieten va sta cu tot neamul său şi fraţii săi pentru noi, pe lângă iubitul nostru Domn, pe lângă Măria sa Craiul şi pe lângă panii sfatului polonez, cu toată prietenia credincioasă şi cu gândul cel bun, în orice vreme, şi va îndrepta treburile, ca iubitul nostru prieten. Şi va sta împotriva oricărui duşman al nostru şi nu va hrăni la sine, nici nu va ţinea în târgurile sale, nici în ţinutul său, pe nici un duşman al nostru, nici chiar pe Alexandru, fiul lui Iliaş, şi nici pe Doamna, Maica lui, nici pe boieri, nici slugile lor şi nici pe alt duşman al nostru, neexceptând pe nimeni. Ci pan Dietrich va sta pe lângă Măria sa Craiul, pe lângă Domnul nostru iubit, şi pe lângă panii sfatului polon, ca să îndepărteze pe Alexandru şi pe Maica lui de la graniţă şi cu toate slugile lui şi dincolo de moşie şi ţinutul său. Şi nu vor grăbi Ţării noastre şi nici neguţătorilor noştri şi nimănui altuia, care este din Ţara noastră.

Şi iubitul nostru prieten, pan Dietrich, să ne înştiinţeze de răul ce ne-ar ameninţa, ori de la cine şi din orice parte. Şi ne va feri, ca al nostru iubit prieten.

Şi noi îi vom da panului Dietrich în fiecare an câte patru sute de zloţi turceşti şi câte zece vase de vin de malmazie şi câte zece bucăţi de camhă şi cinci de cufterie (diferite ţesături – n.n.) şi câte zece de pânză.

Şi iarăşi, dacă ni s-ar întâmpla, Doamne, aceasta să n-o dai, vreo năvălire de vreo parte şi ni s-ar întâmpla şi nouă să ieşim din Ţara noastră, atunci să avem voie să ne adăpostim în moşiile lor şi cu panii noştri şi cu vistieria noastră şi caii şi cetăţile Domniei sale şi oraşele ne vor fi nouă deschise şi să locuim la Domnia sa.

Toată aceasta mai sus scrisă o vom ţinea şi  împlini, după această carte a noastră, pe cinstea noastră şi pe credinţa noastră creştinească”.

După un asemenea demers, părea că amicul polonez trebuia să facă totul pentru a menţine pacea, a contracara acţiunile lui Alexăndrel şi de a obţine recunoaşterea din partea regelui polonez. Însă pe măsură ce trecea timpul, ştirile care veneau pe diferite căi din Ţara Leşească, fie de la curtea regelui, fie din tabăra lui Alexăndrel, erau tot mai îngrijorătoare. Boierii refugiaţi, tutori ai lui Alexăndrel, precum şi mamă-sa, insistau pe lângă rege şi înalţii demnitari de la curte să recâştige scaunul domnesc al Ţării Moldovei. De aceea, o grijă permanentă a lui Bogdan al II-lea rămânea oastea, care trebuia să apere ţara şi tronul. În plan intern, una din primele acţiuni ale lui Bogdan al II-lea a fost şi asocierea la domnie a nevârstnicului său fiu Ştefan, acţiune care urmărea scopul de a menţine şi pe viitor scaunul pentru urmaşii săi. De altfel, Ştefan cel Mare, când porni la rândul său în campania pentru cucerirea tronului, unul dintre principalele argumente ale pretenţiilor sale voievodale era acela că este fiu de domn şi fusese asociat la domnie.

Pentru a fi mai sigur pe situaţie şi viitorul ţării sale, voievodul moldovean a căutat să se asigure de sprijinul şi ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care, fiind antrenat în deosebit de grele războaie contra otomanilor, avea de asemenea nevoie de aliaţi de nădejde.  Iată de ce. la 11 februarie 1450, Bogdan al II-lea adresează din târgul Romanului o amplă scrisoare  regelui Ungariei, pe care unii istorici au calificat-o drept adevărat tratat de alianţă cu Iancu de Hunedoara, iar alţii – ca o scrisoare de închinare şi vasalitate faţă de rege. Din acest interesant document desprindem următoarele: „…Noi Bogdan Voievod, domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut prin această carte … am jurat iubitului nostru părinte Ioan Huniade, guvernator al întregii crăimi ungureşti şi al altora, ca să-i  fim lui fiu cât vom trăi, iar el şi domnia sa să ne fie de asemenea nouă  părinte; şi dacă s-ar întâmpla să aibă lipsă de noi, noi să ţinem cu Măria sa, împreună cu căpitanii noştri şi cu toată oştirea şi cu tot sfatul nostru cel bun spre folosul Măriei sale,  şi să fim tuturor prietenilor Măriei sale prieteni, iar duşmanilor Măriei sale duşmani, tot aşa şi ţara domniei mele cu ţara domniei sale.  Pe lângă aceasta ţara domniei mele să fie deschisă solilor şi negustorilor   şi tuturor oamenilor buni, care slobod şi după placul lor să se bucure de toate drepturile; iar iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub puterea sa şi să ne apere de toţi duşmanii noştri, iar noi să n-avem a ne căuta unul altuia părinte mai bun nicăieri, afară de iubitul nostru părinte Ioan Huniade …

Tot aşa, dacă s-ar întâmpla …  părintelui nostru vreo strâmtoare, ţara noastră să fie deschisă Măriei sale şi averilor Măriei sale  şi să poată intra în ea după buna sa voie şi fără nici o piedică cu boierii săi şi cu toate oştile sale şi de bună voie să poată ieşi cu toţi boierii şi averile sale… Tot aşa, … dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire să ne fie slobod a intra de bună voie în ţara părintelui nostru Ioan Huniade cu toate averile noastre şi cu toţi boierii şi iarăşi slobod şi în bună voie să ieşim cu toate slugile noastre…

Aceasta pe credinţa mai sus scrisului domniei mele Bogdan voievod, pe credinţa prea iubitului meu fiu Ştefan voievod”. De altfel, acest document conţine prima menţiune documentară a lui Ştefan cel Mare, care avea pe atunci vreo 8-9 ani.

Războiul cu polonii

Sub presiunea adepţilor lui Alexăndrel problema Ţării Moldovei a fost discutată în Dieta poloneză la începutul primăverii anului 1450. Unele capete fierbinţi cereau anexarea Moldovei, râvnind la bogăţiile acesteia şi la portul comercial de la Cetatea Albă. Pornind de la primejdia care putea veni din partea otomanilor, dar şi a Ţării Ungureşti, s-a decis să se renunţe la anexare, dar să fie  pusă la dispoziţia lui Alexăndrel oaste, ca acesta să-şi redobândească scaunul voievodal, şi, pe această cale, regele „să nu mai aibă neplăceri cu domnii Moldovei  şi cu pretendenţii la tron, care se alungau, mutilau şi omorau unii pe alţii”, scria cronicarul leşesc Jan  Długosz, martor ocular al evenimentelor.

Deoarece dinspre părţile leşeşti (unde se afla rivalul său la tron) veneau veşti tot mai îngrijorătoare (amicul său Dietrich  Buczacki între timp căzu în  dizgraţia regelui şi, prin urmare, nu-l putea ajuta cu nimic pe voievodul moldovean), iar boierii refugiaţi nu se grăbeau să revină în ţară, regele rămânea neînduplecat  la semnalele venite din Moldova. Bogdan al II-lea se adresează cu o nouă scrisoare către Iancu de Hunedoara la 5 iulie 1450, de astă dată din Suceava. În acest document sunt formulate toate făgăduinţele şi angajamentele stipulate în scrisoarea din 11 februarie, citată mai sus, subliniindu-se marea dorinţă de a-l încredinţa pe rege de a fi prieteni şi de a se ajuta reciproc în clipele grele, de a-şi oferi reciproc refugiul în ţările lor, iar pe de asupra mai promite „părintelui său Ioan Huniade” că „noi să nu avem a cuceri cu spada Chilia fără de voia părintelui şi domnului nostru Ioan voievod cât vom fi în viaţă. Toate acestea… jurăm a le ţine şi împlini faţă de iubitul nostru părinte şi domn Ioan voievod…”. Aici vom aminti doar în treacăt că, în cetatea Chiliei fu instalată o garnizoană ungurească în 1448, care avea misiunea de a  proteja calea comercială ce venea din Crimeea şi Cetatea Albă, continuând spre Europa de Vest, şi de a contracara acţiunile otomane din Marea Neagră şi Dunărea de Jos.

Cu atât mai mult, chiar din iunie 1450, unităţi de oaste leşească au întreprins  deja primele acţiuni în vederea pătrunderii în Moldova. La 5 iulie, Bogdan al II-lea trimite oaste la graniţele de nord ale ţării, ca să contracareze acţiunile unităţilor de avangardă ale polonilor. Corpul principal de oaste poloneză, care urma să pornească spre Moldova,  s-a adunat la Lvov. Acestora li s-au alăturat, la Cameniţa, detaşamente de mercenari plătiţi  de Alexăndrel, în frunte cu Manoil, pârcălabul de Hotin.

Istoricul ieşean N. Grigoraş, care a cercetat cu de amănuntul această acţiune militară a polonilor contra Ţării Moldovei, arată, printre altele, că dintru început, leşii au respins unităţile moldoveneşti care apărau graniţa, făcându-i să bată în retragere. Oastea polonă, arată acelaşi cercetător, a intrat în Moldova la începutul lui august 1450 pe trei coloane, de cavalerie, infanterie grea şi lungi convoaie de care, intrând pe la Hotin. Oastea poloneză, condusă de cei mai încercaţi comandanţi Petru Odrowasz, Predydbor Koniecpolski, Teodor Buczacki ş.a., trecând Prutul pe la Fălciu, îndreptându-se spre Vaslui, unde îşi concentra forţele Bogdan vodă. Se consideră că, pentru a învinge inamicul în acest război, Bogdan al II-lea, pentru prima dată, a apelat la un număr mare de ţărani,  care, de fapt, alcătuiau grosul Oştii Mari a ţării, pe care cronicarul leşesc îi numeşte „hoţi” şi „haiduci”, dar care au luptat cu mult elan şi bărbăţie.  Aici vom aminti doar în treacăt că, Ştefan cel Mare a recurs de mai multe ori la această experienţă a tatălui său.  Între timp, moldovenii ardeau satele, otrăveau sau înfundau fântânile, aflate în calea duşmanului. Urmând o mai veche experienţă de luptă a românilor contra invadatorii străini, Bogdan al II-lea,  fiind un bun strateg şi cunoscând tactica de luptă în păduri, întindea la tot pasul curse oştii poloneze, provocându-i pierderi grele. Amânând lupta decisivă, Bogdan continua să-i hărţuiască pe polonezi şi pe adepţii lui Alexăndrel. Tot odată, domnul a mimat în câteva rânduri tratative  de pace. Între timp, oastea duşmană, superior dotată, a ajuns extenuată până la confluenţa pârâului Lipăvăţ cu râul Bârlad, unde se retrăsese Bogdan. Astfel, campania poloneză în Moldova se prelungise, intrându-se în toamnă. În tabăra lui Bogdan a ajuns vestea precum că şi polonii doreau să încheie campania, de aceea domnul moldovean a acceptat tratativele de pace, care au început la 5 septembrie. Polonii au înaintat lui Bogdan al II-lea condiţii grele. În special, ei cereau ca domnul Moldovei să cedeze tronul cum numai Alexăndrel va împlini 15 ani (evenimentul trebuia să aibă loc în 1453) şi să plătească un tribut de 7.000 galbeni (după alţii- 700.00), condiţii respinse de voievodul Moldovei.

Lupta decisivă, care s-a dat chiar a doua zi după eşecul tratativelor, a intrat în istorie ca „bătălia de la Crasna”. Bogdan se pregătise cu minuţiozitate, vrând să-i atace pe poloni prin surprindere. Din cauza trădării unui diac al său, surpriza fu parţială. Cu toate acestea, cavaleria lui Bogdan, printr-o manevră izbutită, a reuşit să atragă  escadroanele de cavalerie leşească în adâncul pedestrimii moldovene, ceea ce a determinat desfăşurarea acţiunilor de luptă în defavoarea inamicului. După aprecierea specialiştilor, ”doar revenirea, în după-amiaza aceleiaşi  zile  a corpului de oaste moldovean al pârcălabului Manoil pe câmpul de luptă, a salvat resturile armatei invadatoare  de la capitulare, oferindu-i şi posibilitatea retragerii din Moldova” (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 327). Cronicile vremii atestă căderea în luptă a multor vestiţi nobili şi comandanţi din Ţara Leşească. Victoria obţinută în acest război de proporţii şi de durată, pe o vastă arie geografică, cu participarea unui mare număr de oşteni, de o parte şi de alta,  i-a asigurat în continuare lui Bogdan deţinerea scaunului domnesc. Se consideră că rolul decisiv în acest război l-a jucat  mulţimea de ţărani chemaţi la oaste de către domn.

Se părea că, în sfârşit, după mai multe războaie interne, Ţara Moldovei şi-a găsit domnul pe care-l dorea şi aştepta de multă vreme, Bogdan al II-lea fiind un domn viteaz şi hotărât în acţiuni. Cu toate insistenţele regele Poloniei,  a refuzat să acorde sprijin militar  celor din tabăra lui Alexăndrel, care continuau să se ambiţioneze de a redobândi scaunul domnesc.  Era clar, însă, că nu se mai putea conta pe o acţiune  armată de proporţii, de aceea adepţii lui Alexăndrel au pus la cale înlăturarea lui Bogdan printr-un complot. După cum  s-a văzut ulterior, acest plan a fost susţinut şi de unele forţe interne, precum şi de Petru Aron, care după unii era fiu drept al lui Alexandru cel Bun, iar după alţii – un armean din Polonia, care se dădea drept fiu al acestuia din urmă. Crima monstruoasă a fost dusă la îndeplinire în noaptea de 15 octombrie 1451, când Bogdan al II-lea, însoţit de un mic corp de pază,   participa la o nuntă în satul Reuseni, nu departe de Suceava. Complotiştii în frunte cu Petru Aron au înşelat paza voievodului, au dat năvală pe neaşteptate şi Bodgan al II-lea a fost prins şi decapitat. Soţia sa, Maria-Oltea, fiul Ştefan şi cumnatul său Vlaicul, boier în sfatul domnesc, au reuşit să se salveze refugiindu-se, după unii istorici în Transilvania, iar după alţii – în Ţara Românească.

Până în prezent nu a fost descoperită vreo frescă de biserică sau vreo miniatură de carte cu chipul lui Bogdan al II-lea. A fost descoperită doar o jumătate din lespedea de mormânt pe care i-a aşezat-o mai târziu fiul său, Ştefan cel Mare, şi din care au rămas doar următoarele cuvinte în limba slavonă, pe care le aducem în traducere românească: ”Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan Voievod, tatăl… Octombrie 15”. Deşi istoricii au depus multe eforturi pentru a identifica locul înmormântării lui Bogdan, fiind emise mai multe ipoteze (după unii chiar la Reuseni, după alţii – Rădăuţi, sau în altă parte). Cea mai verosimilă, după opinia noastră, poate fi aceea că, după tragicul eveniment, Bogdan a fost dus şi înmormântat de cei apropiaţi în biserica de lemn a mănăstirii Pobrata (Probota), situată în apropiere de satul Reuseni. După câţiva ani de la urcarea în scaun, dar înainte de 1465, când se stinge din viaţă Maria-Oltea, Ştefan voievod înalţă la această mănăstire o nouă şi frumoasă biserică de piatră, unde a fost înmormântată mamă-sa şi, după cum se admite, au fost reînhumate (în noul lăcaş) şi osemintele tatălui său. Astfel, mănăstirea Pobrata devine prima necropolă domnească a lui Ştefan cel Mare. Ulterior, cu ocazia zidirii de către Ştefan a altor biserici şi mănăstiri, de fiecare dată, voievodul pomenea în pisaniile lor, în mod obligatoriu, numele părinţilor săi, Bogdan şi Maria-Oltea.

Spre sfârşitul domniei sale, în memoria părintelui său Bogdan al II-lea voievod, Ştefan cel Mare a început zidirea unei biserici la Reuseni, conform pisaniei bisericii chiar pe locul unde a fost decapitat tatăl său. Construcţia a fost finisată de Bogdan al III-lea voievod, fiul lui Ştefan cel Mare şi nepot al lui Bogdan al II-lea, în septembrie 1504, fiind sfinţită cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (biserica s-a păstrat până astăzi).

Până la urmă, fie prin hazardul istoriei, fie printr-un nemilos destin, lui Bogdan al II-lea nu i-a fost hărăzit să rămână prea mult în scaunul Ţării Moldovei (doar doi ani), fiind la rândul său jertfa altor pretendenţi, care au reuşit să-l decapiteze şi să pună stăpânire pe scaunul ţării. În pofida scurtei sale domnii, Bogdan al II-lea a reuşit să întreprindă o serie de acţiuni care i-au înscris numele în importante evenimente istorice, lăsând despre sine o impresie de om energic, hotărât şi priceput în treburile de diriguire şi apărare a Ţării Moldovei, calităţi care au fost moştenite de Ştefan cel Mare. Pe lângă aceasta, Bogdan al II-lea, indiferent că a fost un domn legitim sau nelegitim, a pregătit terenul şi l-a înscris în rândul viitorilor pretendenţi la scaunul domnesc pe fiul său Ştefan, care a devenit asociat la domnie la începutul anului 1450 şi care, ulterior, în 1457, nu numai că a reuşit să dobândească tronul, dar şi să-l deţină o perioadă îndelungată şi să înscrie una din cele mai glorioase pagini din istoria românilor.

Spada lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziaru Accente, Chișinău, 19 Februarie, 2004

În ultimele zile, prin intermediul mijloacelor de informare în masă a fost difuzată ştirea precum că, în curând, va fi adusă la Chişinău copia „sabiei” lui Ştefan cel Mare, care se păstrează într-un muzeu din Turcia. Dacă prin efortul cuiva au fost convinse autorităţile turceşti sau, mai simplu, conducerea muzeului din Istanbul, unde se păstrează rarisima relicvă ştefaniană, de a obţine o copie, este foarte frumos şi considerăm că, este un gest demn de apreciere, cu atât mai mult că, în Republica Moldova asemenea „odoare” din epoca lui Ştefan cel Mare aproape că lipsesc cu desăvârşire. În asemenea împrejurare, credem noi, ar fi binevenite unele precizări mai mult istorice, adică ştiinţifice chiar, privind „sabia” lui Ştefan cel Mare de la Istanbul.

În primul rând, ţinem să precizăm că, atât până la Ştefan cel Mare, cât şi după el, domnii,   boierii şi alţi înalţi demnitari ai Ţării Moldovei purtau ca armă personală nu o sabie, ci o spadă. În legătură cu aceasta, trebuie să arătăm că, deşi ambele arme erau confecţionate din oţel, între sabie şi spadă sunt deosebiri esenţiale. Dacă sabia avea lamă îngustă, de regulă cu un singur tăiş, ca formă era dreaptă sau încovoiată şi se ţinea cu o singură mână, apoi spada avea lamă lată şi dreaptă, cu două  tăişuri şi era ţinută cu două mâini, fiind mai grea.  Ba mai mult, spada domnului ţării era în grija unui înalt dregător al curţii – marele spătar, care treptat a preluat şi înalte funcţii judecătoreşti şi administrative. Într-o interpolaţie (interpolaţia este o adăugire posterioară datei elaborării unei cronici de către o altă persoană – n.n.) din a doua jumătate a sec. al XVII-lea a lui Misail Călugărul la Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, fiind caracterizate funcţiile dregătorilor de curte se arată că „spătarul mare” era „la obiceiu îmbrăcat la dzile mari cu haină scumpă domnească şi dvorbitoriu (slujeşte – n.n.) cu arme domneşti încins, (stând – n.n.) la spatele domnului”, „al doilea (spătar – n.n.) zvoreşte (duce – n.n.) când nu zvoreşte cel mare şi  el îmbrăcat cu spata (spada –n.n.) încins şi cu buzdiganul amână  (în mână – n.n.)”, precum şi la sărbătorile mai mici „iar spătarul al treilea zvoreşte peste toată vremea” , adică în fiecare zi. Această completare a lui Misail Călugărul la cronica menţionată este făcută la descrierea unor evenimente din Ţara Moldovei de la sfârşitul sec al XIV-lea, când, de fapt, se profilaseră treptat funcţiile principalelor înalţi dregători de la curtea domnească.

Prima menţiune documentară a spătarului în Ţara Moldovei datează din 24 aprilie 1434, în această funcţie fiind menţionat „pan Dieniş spătar”. În domnia lui Ştefan cel Mare, importanţa dregătoriei de spătar a crescut, acesta trecând în sfatul domnesc înaintea vistiernicului, dar după pârcălabi, dregători cu funcţii militare. Dintre spătarii lui Ştefan cel Mare, în documentele vremii, sunt menţionaţi: „pan Seacâş” (1458-1469), „pan Bodea” (1469- 1470), care se admite că a căzut pe câmpul de luptă la Valea Albă (1476),  „pan Vrânceanu” (1471-1473), „pan Mihău” (1473-1476) „pan Costea” (1478-1483), „pan Dragoş” (1483-1484), care a mai deţinut şi rangul de pârcălab de Roman şi pe cel de vornic, despre care Ştefan cel Mare într-o carte domnească din 5 februarie 1468 arăta că acesta „l-a slujit drept şi credincios”, şi ultimul care a deţinut dregătoria în domnia marelui voievod a fost „pan Clănău” (1486-1503), de altfel,  foarte apropiat marelui domn, deoarece era căsătorit cu nepoata sa Dragna, fiica Mariei, sora voievodului.

Tradiţia purtătorilor de spadă a domnului s-a păstrat până în sec. al XVIII-lea, fiind fixată şi de Dimitrie Cantemir, care, în „Descriptio Moldaviae”, arată că „spătarul cel mare, era purtător de spadă a domnului”, specificând că „îndată după domn urmează spătarul, purtând armele domnului” la marele ceremonii de la curtea domnească. Astfel, din cronicile şi documentele epocii observăm că, spada domnului ţării era unul din simbolurile puterii şi era purtată de spătar la ceremoniile de curte, la sărbători, adică nici de cum nu era o armă de luptă.

După cum reiese dintr-o informaţie din epocă, prin intermediul unor negustori genovezi, precum se admite, Ştefan cel Mare a comandat meşterilor armurieri din Genova (Italia)  o spadă „… che  volesemo cometer qui o Zenova una spada a la facione valaschesca”, adică de model valahic, ceea ce înseamnă că, în această epocă, exista un tip de spadă specific Ţărilor Române, adică şi Moldovei.  Deoarece armurierilor nu le era cunoscut asemenea tip de armă şi cum ar putea fi confecţionată, meşterul Cristofor, care acceptase comanda,  printr-o scrisoare (descoperită de Nicolae Iorga) adresată înaltului demnitar moldovean arăta că, meşterii săi, necunoscând acest tip de spadă, cere să vină cineva la faţa locului  pentru a-i informa cu privire la asemenea model: „… li maestri non sano intendas la facione de la dicta spada e che, quando serò de que la farò fare a mio modo”. Faptul că Ştefan cel Mare nu s-a mulţumit să comande spada la meşterii din Braşov sau Lvov, unde erau confecţionate de cele mai multe ori asemenea arme pentru demnitarii moldoveni, arată că domnul Moldovei dorea să aibă o spadă de o calitate deosebită, pe care o puteau asigura numai cei mai vestiţi meşteri armurieri din Italia (apropo, cuvântul românesc „spada” vine chiar de la italienescul „spada” ).

Spadele din această epocă aveau lungimea de 125-128 cm, erau cu lama dreaptă, cu două tăişuri, cu vârful în formă de triunghi sau rotunjit. Dea lungul ei, lama avea 2-3 şănţuleţe, garda în formă de cruce cu braţe drepte, înclinate spre lamă sau curbate în sens opus, terminându-se cu butoni conici, care trebuia să oprească  alunecarea  armei adversarului pe lângă braţele gărzii. Spada avea mâner  de apucat cu două mâini sau cu o mână şi jumătate, în formă de fus şi era înfăşurat cu metal scump. În vârf, spada avea un „măr” metalic în formă discoidală, unde, de regulă, se grava numele posesorului, stema ţării, blazonul personal sau se înfrumuseţa cu pietre scumpe. De aceea,  preţiosul obiect, copia căruia urmează să fie adusă şi care ar fi mai nimerit să fie transmisă spre păstrare Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, trebuie numit nu „sabia”, ci „spada lui Ştefan cel Mare”. Cu atât mai mult că,  după câte se pare, nu este vorba în cazul dat de o armă cu care voievodul chiar mergea în lupte, ci mai curând era unul din simbolurile puterii lui Ştefan, alături de coroana domnească, sceptrul domnesc şi buzduganul personal. Faptul că spada era unul din simbolurile autorităţii domneşti, a forţei militare a ţării, se vede clar  din textul tratatului de prietenie şi ajutor reciproc încheiat de Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare cu Iancu de Hunedoara „voevod, guvernator al întregii crăimi ungureşti ” la 5 iulie 1450, prin care domnul Moldovei dădea garanţii omologului său „să n-avem a cuceri cu spada Chilia fără de voia părintelui şi domnului nostru Ioan Voevod”.

La sigur că, Ştefan cel Mare a avut şi arme personale, cu care lupta în războaie. Se ştie, de exemplu, după „O samă de cuvinte” de Ion Neculce că, el avea arcul său personal. Avem în vedere legenda despre fondarea mănăstirii Putna, când voievodul a tras, împreună cu un aprod de-al său, din arc, pentru a stabili locul zidirii mănăstirii, iar în altă legendă se spune precum că Ştefan şi-a lăsat arcul chiar la această mănăstire, unde s-a păstrat mai multă vreme.

Revenind la spada din muzeul turcesc, după cum vom încerca să arătăm mai jos, aceasta reprezenta un obiect deosebit de preţios pentru acele timpuri şi, se pare, a fost confecţionat la comanda personală a voievodului. Pentru a face mai multă lumină în explicaţiile pe care la sigur le datorăm  cititorului, vom arăta numaidecât că, cu aşa-numitele „săbii” erau înarmaţi oştenii din păturile mijlocii şi de jos ale societăţii moldoveneşti, care erau chemaţi la „Oastea cea mică” sau „cea mare” în caz de primejdii sau chiar de războaie. Să ne amintim, de exemplu, episodul din romanul „Fraţii Jderi” al celebrului nostru romancier Mihail Sadoveanu, de altfel, un foarte bun cunoscător al atmosferei istorice din epoca lui Ştefan cel Mare, când tânărul Ionuţ Părnegru era trimis iscoadă (în cercetare) la turci, i se dădea povaţă ca sabia şi alte lucruri personale să le lase la Dunăre. Bineînţeles, mulţimea, adunată în aşa-numitele steaguri de oaste, în frunte cu pârcălabi de cetăţi şi de pe la ţinuturi, mai era înarmată cu ghioage ţintuite, suliţe, arcuri cu săgeţi (fierare arcaş purta o tolbă cu 16-24 săgeţi), topoare, coase, săbii ungureşti şi paloşe (de la ungurescul „pallos” sau sârbescul „palos”) ş.a. Asemenea arme erau confecţionate atât în atelierele meşteşugăreşti din oraşele Moldovei, cât şi aduse din ţările vecine. Astfel, la 3 iulie 1460, întărind privilegiul dat negustorilor din Lvov,  Ştefan cel Mare fixează vama cea mare la descărcarea în Suceava pentru „săbii ungureşti şi paloşe”.

Spada lui Ştefan cel Mare a fost identificată sau descoperită  în vechiul Muzeu Eski Serai de la Istanbul şi a fost descrisă cu destule amănunte de către istoricii români Marcu Beza, Emil  Vârtosu, Ioan Gr. Popescu, C. C. Giurescu ş.a., încă în perioada interbelică din secolul trecut, atribuind-o lui Ştefan cel Mare, ca mai târziu relicva să fie inclusă în „Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare”. Aprecieri şi descrieri utile privind asemenea arme aflăm şi în cercetările semnate de Cristian Vlădescu, Carol König, Ioan Solcanu ş.a. specialişti în domeniul istoriei artei militare. Deoarece, în virtutea împrejurărilor şi posibilităţilor cu totul limitate ale istoricilor din Chişinău, atât noi, cât şi alţi specialişti din Republica Moldova, nu am avut posibilitatea să studiem această atât de scumpă nouă tuturor relicvă istorică, rămasă de la Ştefan cel Mare, de aceea recurgem la informaţiile şi cercetările istoricilor arătaţi mai sus, precum şi la fotografiile publicate de ei, venind şi noi cu unele considerente, care se prea poate vor contribui la cunoaşterea mai bună a acestei relicve ştefaniene.

Aşa dar, astăzi, spada voievodului moldovean face parte din colecţia Muzeului Top Kapi Sarayi din Istanbul şi are următorii parametri: lama dreaptă cu două tăişuri cu lungimea de 125 cm; pe ambele feţe ale spadei, în lungul lamei, sunt făcute câte 3 şenţuleţe, cel din mijloc – mai lung, este însoţit de alte  două mai scurte, de o parte şi de alta. Spada descrisă are vârf în formă de triunghi. Mânerul armei în formă de fus, numit de specialişti, „de două mâini”, adică de apucat cu ambele mâini, este înfăşurat cu fir (sârmă) argintiu, iar după alţi istorici – cu fir de aur. Spada are gardă cu braţe drepte în formă de cruce, terminate cu butoni conici. Mânerul cu cap în formă de disc, care avea în mijloc un medalion, probabil o fi fost o piatră scumpă sau un blazon, care a căzut, iar pe marginea discului  este gravată următoarea inscripţie cu caractere slavone,  pe o faţă:”† I|an´ ŞStefan´ voevoda  g”, pe revers este continuată inscripţia: „ospodar´  zemli  Moldavskoü” (Io Ştefan voievod domn al Ţării Moldovei). Trebuie să arătăm că, toţi istoricii menţionaţi mai sus,  precum şi tradiţia istorică orală, atribuie fără rezerve această spadă lui Ştefan cel Mare. În acelaşi timp, se ştie că Ţara Moldovei a mai avut voievozi cu numele de Ştefan: Ştefan I (1394-1399); Ştefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun (1433-1447); Ştefăniţă (1517-1527); Ştefan Lăcustă (1538-1540); Ştefan, fiul lui Petru Rareş (1551-1552); Ştefan Tomşa (1563-1564) ş.a. Prin urmare, putem atribui relicva în cauză  lui Ştefan cel Mare cu anumite rezerve.  Ceea ce ne încurajează să considerăm că, spada din muzeul turcesc i-a aparţinut marelui nostru voievod este faptul că, prin anumite comparaţii şi sistematizări de arme albe din evul mediu al Ţării Moldovei, istoricii o datează cu sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea.

Cititorul mai puţin vizat trebuie să mai afle că, în acelaşi Muzeu al  Palatului Top Kapi se mai păstrează încă două spade  moldoveneşti, considerate a fi din epoca lui Ştefan cel Mare şi aparţinând unor înalţi dregători moldoveni. Aceste spade sunt asemănătoare ca formă cu spada domnească descrisă mai sus.  Lungimea uneia este de 126 cm, iar  lungimea alteia de 127 cm. Cu deosebirea că, braţele gărzii sunt uşor încovoiate, iar pe feţele discului apare bourul Moldovei şi un scut fasciat, având ca suport semiluna.

În urma săpăturilor, arheologii au mai descoperit alte spade tipice moldoveneşti la Hârlău (azi, exemplarul se află la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi), la Deleni (jud. Iaşi) şi la Cetatea Neamţului, ultimele două sunt datate cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, toate trei având lungimea de până la 125 cm, cu capul mânerului de aceeaşi formă discoidală, nedeosebindu-se cu nimic de cele menţionate mai sus.

Spade asemănătoare sunt zugrăvite şi în bisericile vestitelor mănăstiri medievale ale Moldovei – Voroneţ (1488), Bălineşti (1499), Suceviţa şi biserica Sf. Gheorghe din Suceava (sec. XVI). Alte spade au fost identificate pe o serie de broderii din aceeaşi epocă, dintre care menţionăm pe cele de pe dverele de la mănăstirea Putna (din 1485 şi 1510), dăruite de Ştefan cel Mare, şi respectiv de fiul său Bogdan al III-lea, voievod al Moldovei (1504-1517), şi cea de pe steagul de luptă a lui Ştefan cel Mare (1500), spadă ţinută de Sf. Gheorghe Purtător de Biruinţă, ocrotitorul spiritual al Ţării Moldovei, care astăzi se află la mănăstirea Zograf de la Sf. Munte Athos. O informaţie în plus, pe care ne-o aduc frescele de la bisericile numite, este aceea că spada era purtată în teacă.

Spadele moldoveneşti din această perioadă erau asemănătoare cu cele transilvănene (de exemplu, cu cea de pe lespedea de mormânt a lui Iancu de Hunedoara din Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia) şi chiar cu cele occidentale. De altfel, în izvoarele vest-europene se întâlnesc exemple când spadele erau folosite la spargerea liniei de suliţaşi şi arcaşi pedeştri în încăierările unităţilor de cavalerie şi la respingerea scărilor de asalt a cetăţilor.

Probabil, celebrul sculptor Alexandru Plămădeală, în cea mai splendidă statuie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din câte ne-a fost dat să vedem, care se află în centrul Chişinăului, a dorit să-i pună în mâini genialului voievod spada domnească. Nu o simplă sabie, ci chiar  spadă sa domnească.

Dacă ne întoarcem la spadele păstrate astăzi la Istanbul, după toate probabilităţile, acestea au ajuns la Muzeul Top Kapi Sarayi rămânând de la sultanii otomani. Presupunem că, ele s-au pomenit acolo mai curând ca trofee de război, decât ca daruri oferite demnitarilor otomani de vreun domn al Ţării Moldovei, ştiindu-se faptul că, otomanii au jefuit în mai multe rânduri Ţara Moldovei în secolele XVI-XVII, prădând şi arzând până şi palatele domneşti. La solicitarea noastră s-a interesat în această privinţă şi Excelenţa Sa Ambasadorul Republicii Moldova în Turcia, Victor Ţvircun (căruia Îi mulţumim şi pe această cale pentru răspuns), care ne-a informat că în anumite medii ştiinţifice din această ţară se crede că spada în cauză a fost dăruită sultanului otoman de Petru Rareş în cea de a doua domnie (1541-1546).

În final, trebuie să subliniem că, istoricii au observat că asemenea spade sunt incomparabil mai puţine faţă de alte tipuri de arme albe folosite în acea epocă. Aceasta ne face să conchidem că, spadele caracterizate mai sus, inclusiv şi cea atribuită lui Ştefan cel Mare, aveau mai mult un caracter simbolic, element indispensabil al demnităţii domneşti, şi era folosită în ceremonialul de curte.

200 de ani de la anexarea Basarabiei: „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că în urma tratatelor de pace de la Bucureşti, de acum două secole, au apărut toate problemele identitare ale basarabenilor.

Savantul a declarat într-un interviu pentru „Adevărul” că şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, Moscova a promovat în regiunea anexată o politică similară cu cea rasistă din Africa de Sud, de tip bantustane.

„Adevărul”: Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive – 1772, 1793 şi 1797 – între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă – mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Interviu complet îl puteți citi pe Historia.ro

200 de ani de la anexarea Basarabiei: „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Întemeiere Ţării Moldovei. Voievozi din sec. al XIV-lea (abordări şi interpretări noi)

Publicat după mongrafia: Mănăstirea Voroneț. Istorie.Cultură.Spiritualitate, de Andrei și Valentina Eșanu, Chișinău 2010. p.284-298

 1.      Problema întemeierii Ţării Moldovei. O abordare de principiu

 La începutul anului 2009 autorităţile Republicii Moldova au declanşat o serie de acţiuni în vederea celebrării a 650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, pretinzând că Republica Moldova este urmaşul direct, legitim, prin secole, al statului medieval Ţara Moldovei, constituit la mijlocul sec. al XIV-lea. În principiu, nu vedem nimic rău în faptul că o ţară, un oraş, un sat doreşte să-şi cunoască trecutul, primele menţiuni documentare, modul în care s-au manifestat generaţiile de predecesori pe parcursul istoriei. Vrem cu toţii să avem o conştiinţă istorică, să privim în trecut, să cunoaştem în plinătatea lor adevărurile istorice, derularea principalelor evenimente şi, bineînţeles, figurile lor centrale, eroii noştri naţionali. Din nou nu vedem nimic rău în asta, căci un popor, o naţiune lipsită de trecut, de conştiinţă de sine sunt lipsite şi de un punct de reper pentru a păşi mai sigur în viitor.

Prin emiterea decretului prezidenţial din 6 noiembrie 2007, se încearcă, se pare, să se afirme că este cunoscută o dată exactă, fiind vorba de anul 1359 a întemeierii „statului Moldovenesc”, de fapt a Ţării Moldovei – „Terra Moldaviae” sau „Zemlea Moldavskaa” după izvoarele medievale, nume cu care s-a afirmat şi a existat acest stat în istorie până la 1859.

Trebuie să arătăm, că deşi timp de secole s-au întreprins numeroase investigaţii cu privire la evenimentele derulate la est de munţii Carpaţi pe la mijlocul sec. al XIV-lea din cauza numărului extrem de limitat de izvoare scrise, fenomenul la care ne referim mai rămâne învăluit de incertitudini şi mister. Cu toate străduinţele istoricilor cu începere de la primii cronicari din sec. XV-XVII, până la cei din zilele noastre nu s-a ajuns la un numitor comun în privinţa determinării unei date atât de exacte de constituire, precum se pretinde, a întemeierii Ţării Moldovei. De aceea, anul 1359 este o dată relativă, şi chiar dacă în acest an s-au produs la est de Carpaţi anumite evenimente, ele făceau parte dintr-o înlănţuire de procese şi acţiuni de lungă durată, care s-au produs pe o arie geografică mult mai vastă în vatra vechii Dacii, atât la est cât şi la vest de Carpaţi, adică în întreg spaţiu populat de români. O asemenea dată exactă a apariţiei „statului moldovenesc” nu-l atestă nici izvoarele arheologice, nici cele scrise documentare sau narative.

Ne îngrijorează că cei care au iniţiat aceste acţiuni, pe lângă faptul că prezintă un tablou foarte deplasat şi denaturat al evenimentelor desfăşurate cu secole în urmă, încearcă să rupă aceste evenimentele din contextul general românesc al spaţiului din care arie geografică cuprinsă între Carpaţi, Nistru şi Mare Neagră făcea parte încă din cărunta antichitate, de când străbunii noştri din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic şi Balcanic s-au desprins de vasta arie de romanizare în cadrul Imperiului Roman. A urmat o îndelungată epocă de circă un mileniu (sec. IV-XIII) „de neîntreruptă trăire” a românilor, pe care D. Cantemir a definit-o în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”[1] – „secolul întunecat” şi din care, ca printr-un miracol, cum s-a exprimat clasicul istoriografiei noastre naţionale, Gheorghe Brătianu, a apărut poporul român[2]. Acelaşi D. Cantemir a exprimat aceiaşi unitate de secole a poporului român prin sintagmele: „Moldova noastră”, „Dacia noastră”, „românii noştri”, „neamul nostru”, „limba noastră românească”, „ţara noastră”, deducând „de aicea dară şi dintr-aceştia romani s-au început neamul nostru a românilor”.

După mai multe secole de „tăcere”, ca urmare a invaziilor barbare, de la huni până la mongolo-tătari, şi stăpânirii acestora în spaţiul mai sus arătat, abia în Evul Mediu timpuriu au dat semne de existenţă în istorie strămoşii noştri – românii, manifestându-se prin personalităţi, nuclee şi formaţiuni politice şi statale, militare, “dând glas” voinţei strămoşilor noştri de a ne plasa în istorie, ajungând la acele mari formaţiuni statale medievale pe care le numim Ţara Moldovei (Valahia Mică) – la est de Carpaţi şi Ţara Românească (Valahia Mare) – la sud de Carpaţi. Strămoşii noştri au încercat să se manifeste, să se impună în contextul politic internaţional destul de timpuriu, dar, precum a afirmat Grigore Ureche[3], fiind situaţi „în calea tuturor răutăţilor”, aceste împrejurări au frânat în mare parte, prezenţa şi manifestarea noastră în istorie.

În izvoarele bizantine, sud-slave, ungare, est-slave, poloneze etc. strămoşii noştri, adică românii, indiferent unde locuiau – la est, la vest sau la sud de munţii Carpaţi erau cunoscuţi prin acelaşi etnonim, dar ortografiaţi, puţin diferit, în dependenţă de limba în care erau scrise izvoarele: de exemplu slavii de răsărit ne-au numit volohi, polonezii – vlosi, grecii din Bizanţ – vlahi, ungurii – olahi, germanii – welsch, etc.

În zilele noastre, în anumite cercuri, încălcându-se unele adevăruri, se încearcă a se afirma că ceea ce s-a produs ca evenimente, manifestări politice şi militare pe la mijlocul sec. al XIV-lea ţine exclusiv de istoria Moldovei şi că aceasta nu are nimic comun cu restul lumii româneşti, făcându-se legătură cu Republica Moldova de astăzi ca moştenitoare directă a statului medieval moldovenesc. Precum se ştie, Carpaţii nu au fost niciodată un zid berlinez care să răzleţească ori să separe românii de pe ambele versante ale munţilor. Documentele istorice arată că în procesul de apariţie a Ţării Moldovei erau implicaţi deopotrivă voievozii, căpeteniile militare şi mulţimile de oameni, de români atât de o parte, cât şi de alta a Carpaţilor. Ţara Moldovei s-a format iniţial pe valea râului Moldova (de unde se trage şi numele ţării) unde erau situate oraşele Baia, numit „Civitas de Moldaviae” şi Siret. În afirmarea ei în plan internaţional un rol important l-au jucat voievozii de dincolo de Carpaţi din Maramureş.

Populaţia din spaţiul actual al Republicii Moldova, al Basarabiei deşi era pe la mijlocul sec. al XIV-lea în componenţa Hoardei de Aur, îşi păstra-se şi treptat îşi consolida vechile structuri autohtone, obiceiurile şi tradiţiile de autoadministrare şi justiţie, ca şi în restul lumii româneşti. În acest spaţiu se înregistrau un şir de procese, pe care le-am putea caracteriza printr-o metaforă: şi sub gheaţă râul curge. Deşi aici domina stăpânirea mongolo-tătară cu structurile ei de bir, pe care le impunea populaţiei băştinaşe, erau prezente şi structurile vechi româneşti ale populaţiei autohtone, continuitatea cărora a demonstrat-o atât predecesorul nostru, bunul arheolog Ion Hâncu[4], cât şi colegul nostru Gheorghe Postică[5]. Cercetările lor au arătat că după retragerea structurilor de stat şi militare romane, populaţia romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de aşezări preponderent rurale, continuând să-şi ducă modestul trai, plătind tribut numeroşilor invadatori şi stăpânitori barbari, sute de ani la rând până în sec. al XIV-lea.

Izvoarele scrise de mai târziu (din sec. XV- XVI) atestă structuri ce au precedat apariţia statului medieval Ţara Moldovei, poate chiar nişte nuclee statale, atât la vest, cât şi la est de râul Prut. Drept exemplu, pot servi aşa numitele „republici” medievale Vrancea, Câmpulung Moldovenesc şi Tigheciul, precum şi mai multe „ţări”, între care şi cea a Bolohovenilor. Ba chiar şi ţinuturile (structuri administrativ-teritoriale în care era împărţită mai târziu Ţara Moldovei) cunoscute după izvoarele ulterioare, aveau la origini structuri administrative locale, un fel de mici „ţări” cu specificul lor, care la o anumită etapă istorică au fost înglobate treptat în Ţara Moldovei. Procesul de unificare a avut două centre, care s-au profilat, până la urmă, în ceea ce s-a numit în evul mediu Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Treptat, Ţara de Sus a ajuns să se impună, extinzându-şi autoritatea până la Nistru şi la „Marea cea Mare”, pe la mijlocul anilor ’70-’80 ai sec. al XIV-lea, în timpul lui Petru Muşat, când a avut loc extinderea teritorială. După cum consideră istoricii, Ţara Moldovei a ajuns atunci în limitele şi hotarele sale istorice fireşti.

Evenimentele de la mijlocul sec. al XIV-lea s-au aflat în centrul atenţiei marilor noştri istorici şi cronicari medievali, atât cei de până la Grigore Ureche (în cronicile slavo-române[6]), cât şi cei de după el – Miron Costin (cu celebra lucrare „De neamul moldovenilor”[7], în care a demonstrat originea latină şi unitatea poporului român); Dimitrie Cantemir (cu „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, şi „Descrierea de odinioară şi de astăzi a Moldovei” ş.a.). Cronicile noastre medievale arată că interesul faţă de problema „începăturii”, „de unde a început Ţara Moldovei” – s-a trezit relativ târziu. Primele letopiseţe în Ţara Moldovei au început să se scrie pe timpul lui Ştefan cel Mare, deja când acesta se consolidase la tron, prin anii ’80-’90 ai sec. al XV-lea şi reflectau doar perioada sa de domnie. În ceea ce ţine de perioada de până la urcarea sa în scaunul domnesc, existau doar nişte pomelnice mănăstireşti şi însemnări cronicăreşti, nişte liste cu nume de voievozi, care trebuiau să demonstreze legitimitatea succesiunii la tron, un fel de arborele genealogic al unui anumit voievod, care trebuia să confirme prezenţa în scaunul voievodal.

În cronicile slavo-române, întocmite în Ţara Moldovei în sec. XV-XVI, tradiţia istorică coboară până la un Dragoş voievod, a cărui vânătoare de bouri în teritoriul devenit ulterior Ţara Moldovei este descrisă doar printr-un singur rând „În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit 2 ani[8]. Specialiştii au încins o discuţie interesantă în jurul acestui Dragoş, venit din Maramureş. Au fost identificate câteva persoane cu acelaşi nume – Dragoş[9], voievozi de Maramureş: Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti; Dragoş din Bedeu; Dragoş din Câmpulung de pe Tisa etc. Desigur, acest aspect al problemei nu constituie obiectul discuţiei de astăzi, dar trebuie să ştim că toate cronicile noastre medievale se sprijină pe tradiţia istorică, care duce spre un Dragoş voievod, vânător de bour venit din Maramureş şi întemeietor al Ţării Moldovei. Când s-a produs întemeierea ţării nu se ştie cu exactitate: după unii istorici evenimentul s-a produs înainte, iar după alţii după 1359. De asemenea, nu se ştie cu exactitate dacă acel Dragoş întemeietorul era din spaţiul istoric la Moldovei, adică conducător al voievodatului cristalizat pe valea râului Moldova sau un Dragoş voievod, dintre cei arătaţi mai sus, din Maramureş.

Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat la mijlocul sec. al XIV-lea avea rădăcini mai vechi şi reprezenta o evoluţie firească, o realizare a unor procese îndelungate care au avut loc în lumea românească şi care, în urma cuceririlor maghiare în Transilvania, pe parcurs de secole, a condus la anihilarea voievodatelor ce au opus rezistenţă expansiunii maghiare în spaţiul intracarpatic, începând din sec. al IX-lea – ale lui Gelu, Glad, Menumorut – dar s-au menţinut nişte focare de voievodate, care se opuneau voinţei regilor Ungariei şi care au încercat să se manifeste din plin, impunându-şi voinţa în alt mediu românesc, la Est şi la Sud de Carpaţi, unde ulterior au apărut şi s-au consolidat Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Aceste realităţi istorice din cauza numărului limitat de izvoare au fost văzute şi abordate în mod diferit.

Dimitrie Cantemir, de exemplu, arată că, atunci când au venit barbarii şi au năvălit în spaţiul nostru, romanii, adică românii s-au retras la vest de Carpaţi, în Maramureş. Când s-au creat condiţii favorabile, romanii, sau românii, cum se exprimă el, au revenit din Maramureş şi au repopulat aceleaşi meleaguri pe care le-au stăpânit din vechime. Acelaşi autor, văzând şi cunoscând unitatea românilor afirma că românii de la est şi de la sud de Carpaţi sunt din aceeaşi tulpină, mai spunea, că Radu Negru vodă, cel care a descălecat Ţara Românească[10] la sud de Carpaţi, şi Dragoş, cel care a venit în Ţara Moldovei, sunt, de fapt, urmaşii unui anume Bogdan voievod, care la rândul său descindea din „Ioan [Asan al II-lea, ţarul Ţaratului Româno-Bulgar de la sud de Dunăre[11]] domn al tuturor românilor[12], care, în anumite condiţii istorice, s-a refugiat din Balcani în Maramureş.

Oricum, problema întemeierii celor două ţări româneşti, şi a Moldovei în special, rămâne în discuţie. În condiţiile de azi, trebuie să ne apropiem cu mare grijă şi atenţie de trecutul nostru şi să încercăm să vedem lucrurile obiectiv, fără ură şi părtinire, şi să arătăm că, de fapt, nici strămoşii noştri în domeniul istoriografiei, nici Grigore Ureche, nici Miron Costin, nici Constantin Stolnicul Cantacuzino şi nici Dimitrie Cantemir nu au greşit, când arătau că în acest spaţiu larg, de la Tisa şi până dincolo de Nistru, şi până la Marea Neagră, şi până în Balcani s-a format unul şi acelaşi popor, urmaşii direcţi ai romanilor, care au fost chiar şi cetăţeni romani, cu demnitatea de romani, care, treptat, prin secole, au ajuns să fie numiţi români. La hotarul dintre evul mediu timpuriu şi evul mediu deja dezvoltat pentru Europa occidentală, au apărut două mari state româneşti.

Această romanitate orientală s-a separat de ceilalţi romani ca urmare a invaziilor barbare, masa principală a populaţiei romanizate din acest spaţiu Carpato-Danubiano-Pontic şi de la sud de Dunăre fiind ruptă de masa principală a romanităţii occidentale, s-a individualizat treptat, căpătând trăsături etnice distincte, mai ales în urma cuceririlor ungare. Nici în sec. XIV-lea nu s-a găsit o forţă care ar fi putut să unească românii din spaţiul extra-carpatic – avem în vedere spaţiul est şi sud Carpatic – şi de aceea s-au cristalizat două mari centre de unificare a celor două ţări româneşti: Ţara Românească, poate cu o jumătate de secol înainte, şi Ţara Moldovei, puţin mai târziu. Ambele au la începuturi aceleaşi tradiţii, aceiaşi pluritate de formaţiuni şi nuclee statale din care s-au revărsat cele două ţări româneşti, şi care au existat până la mijlocul sec. al XIX-lea, când au format prin voinţă comună un singur stat. Prin actul istoric de unire a celor două Principate Române (Principatul Moldovei şi Valahiei) drepturile istorice de autoritate statală au fost transmise noului stat – România.

În condiţiile istorice cunoscute, drept urmare a anexării Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul ţarist la 1812, populaţia Basarabiei a fost lipsită de propriile structuri statale, fiind înlocuite cu cele ţariste, şi ca urmare a fost ruptă de procesul de constituire a statului Românesc Modern. În asemenea condiţii, întâmpinând mari dificultăţi, românii din Basarabia au fost puşi în faţa faptului de a-şi croi un viitor propriu, ajungând la mişcarea de eliberare naţională mai ales în primele decenii ale sec. al XX-lea. În condiţiile Primului Război Mondial această mişcare a culminat cu proclamarea Sfatului Ţării, a Republicii Democratice Moldoveneşti cu ruperea de Imperiul ţarist şi unirea cu România, act proclamat la 27 martie 1918.

 2.      Considerente privitoare la consolidarea Ţării Moldovei în a doua jum. sec. al XIV-lea

Epoca romană şi postromană au lăsat în urmă în spaţiul Carpato-Danubian-Nord-Pontic transformări economice, politice şi culturale radicale, care au dus la formarea în acest teritoriu a unui nou etnos distinct în întreaga aria de civilizaţie romană – poporul român. Prin tot ce a urmat în această parte a Europei, supusă pe parcurs de circa un mileniu, unor numeroase invazii din partea seminţiilor nomade şi migratoare au avut drept urmare sfâşierea acestui masiv etnic, care s-a pomenit de mai multe ori sub numeroşi cuceritori. Trecut pin aceste valuri istorice, spaţiul mai sus arătat, a fost de multe ori croit şi răscroit din punct de vedere politic, între cei care au stăpânit rând pe rând în aceste teritorii, dar a rămas în mare parte unitar din punct de vedere etnic. Această situaţie s-a perpetuat pe parcurs de multe secole şi dacă dominaţia străină a frânat mult dezvoltarea potenţialului său sub toate aspectele, apoi către secolele XIII-XIV aceiaşi populaţie fiind atrasă tot mai mult în diferite acţiuni de ordin politic, militar şi fiscal a stăpânitorilor, a dus la afirmarea deplină a băştinaşilor, care prin reprezentanţii lor de seamă şi-au vădit prezenţa, impunându-se plenar pe arena istorică a Europei în secolele următoare.

Evenimentele s-au precipitat mai ales cu începere din ultimele decenii al sec. al XIII- primele decenii ale sec. XIV-lea, când devin tot mai frecvente ciocnirile militare dintre Regatul Ungariei şi Hoarda de Aur pe linia lor de tangenţă – Munţii Carpaţi, pe de o parte şi dintre Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei cu aceiaşi Hoardă de Aur în arealul Rusiei Mici şi Podoliei, pe de altă parte. Trebuie să subliniem că, în aceste rivalităţi militaro-politice cele trei, puteri creştine erau în plină ascensiune şi expansiune teritorială, apoi Hoarda de Aur, care de altfel, stăpânea în mare parte spaţiul Carpato-Nistrean, în care s-a constituit Ţara Moldovei era în evident declin. În aceiaşi perioadă hanii tătaro-mongoli căutând să-şi menţină dominaţia în Nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos efectuau nu rare ori raiduri militare şi de jaf în Vestul Carpaţilor, teritoriul stăpânit de regalitatea ungară, punând-o pe aceasta din urmă să-şi apere stăpânirile, dar şi să efectueze la rândul ei campanii de răspuns, care mai aveau şi scopul nu numai de a stăvili invaziile mongole, dar şi de-ai respinge din Estul Carpaţilor şi chiar să pună stăpânire pe aceste teritorii. În linii mari aceleaşi scopuri, dar incluzând spaţiul dintre Carpaţi şi Nipru urmăreau Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

Trebuie de arătat că, în literatura de specialitate mai puţin s-a atras atenţia asupra faptului că mongolo-tătarii prin sistemul lor de dominaţie în scopul acumulării dărilor şi prestaţiilor de tot soiul atrăgeau în structurile lor fiscale şi administrative oameni din partea locului. Se pare că, aceiaşi stăpânitori în campaniile lor militare, fie contra ungurilor, fie a altor rivali se vedeau nevoiţi să apeleze din nou la unele servicii de ordin militar şi auxiliar din partea autohtonilor, adică a românilor est carpatini. Cu atât mai mult că, şi alte puteri implicate în rivalităţile militaro-politice din această arie geografică europeană recurgeau la serviciile unor mercenari şi din spaţiul nostru. De exemplu, în campaniile lor militare regii Ungariei chemau sub arme şi unităţi formate după principiul teritorial sub comanda voievozilor locali. În celebrul său tratat „Descriptio Moldovaiae” Dimitrie Cantemir arată că „Dragoş, fiul regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărât să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vânător”. Cifra de „300 de oameni” care l-ar fi însoţit pe Dragoş ar putea fi raportată la numărul de oşteni pe care putea sau era obligat să-i adune voievozii Maramureşului drept prestaţie militară cu ocazia unor campanii ale regilor Ungariei a căror supuşi erau. Se admite, de asemenea că, la vestita luptă de la „Sinie Vodî” din 1362/1363 între lituanieni şi mongolo-tătari[13], în care cei din urmă au suferit o înfrângere zdrobitoare, au participat şi detaşamente formate din băştinaşi de la Est de Carpaţi.

Participarea îndelungată la asemenea acţiuni administrativ fiscale şi militare ale autohtonilor a dus la acumularea unei destul de substanţiale experienţe, care la rândul ei a avut drept consecinţă formarea şi consolidarea unor vârfuri, sau cum se mai spune astăzi a unor elite locale implicate în activităţi administrative şi militare. Atât în spaţiul intracarpatic, cât şi cel extracarpatic aceste căpetenii locale, deşi subordonate, pe de o parte, regalităţii ungare, iar pe de alta puterii hanilor mongolo-tătari se afirmă tot mai mult fiind atestaţi cu titluri de voievozi, cnezi, viteji, vătămani, vătafi, căpitani. Odată cu creşterea puterii lor economice şi militare are loc şi manifestarea acestor voievozi, cnezi ş.a. în plan politic şi militar. Numai astfel putem explica, forţa de rezistenţă a lui Bogdan I, de altfel, fost voievod maramureşean urcat în scaunul ţării la est de Carpaţi, în faţa unităţilor de oaste regală care au întreprins o expediţie militară de proporţii pentru al aduce sub ascultarea regelui pe acest răzvrătit, susţinut masiv de băştinaşi, la hotarul anilor 50-60 ai sec. al XIV-lea. De asemenea, numai o experienţa militară de durată şi un grad avansat de organizare a reprezentanţilor populaţiei autohtone de la Est de Carpaţi, fie dintr-o zonă geografică destul de limitată la început, în frunte cu un voievod sau căpetenie militară au determinat nu numai rezistenţa dar şi victoria clară asupra unei forţe armate, bine organizate, cum era cea a regelui polonez, în lupta de la „Plonini” (1359) [14], bătălie, care de fapt a oprit, după părerea noastră, expansiunea Poloniei în spaţiul Carpato-Nistrean până la Dunăre şi Marea Neagră.

Trebuie de subliniat şi faptul că prin acţiunile sale Bogdan I nu numai că a reuşit să reziste în faţa forţei militare maghiare a fostului său rege, dar şi să consolideze independenţa ţării apărute la est de Carpaţi pe valea râului Moldova, prin aducerea cu sine a fiilor săi şi a unor unităţi de oaste maramureşeană în frunte cu căpeteniile lor, după noi unii sunt menţionaţi în primele acte emise de cancelaria Moldovei cu epitetul de „viteji”. Cei care au părăsit pentru totdeauna Maramureşul şi au rezistat în faţa presiunii regelui maghiar au consolidat rândurile nobilimii, boierimii locale în plin proces de cristalizare şi afirmare.

Întemeindu-se pe vechile structuri administrative, fiscale şi poate ecleziastice Bogdan I şi mai ales urmaşii săi în scaunul voievodal Laţco şi Petru I au reuşit să consolideze independenţa şi suveranitatea Ţării Moldovei la început într-o arie geografică mai restrânsă, ca treptat pe parcurs de câteva decenii să înglobeze întreg spaţiul dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Concomitent noul stat se impune şi în plan internaţional fiindu-i recunoscută independenţa la început de către regele Ungariei şi stabilind diverse relaţii cu mai multe ţări.

În legătură strânsă cu aspectul la care ne vom opri mai jos, legat de întemeierea Ţării Moldovei, ţinem să amintim că la fel ca şi în alte părţi ale spaţiului Carpato-Danubian-Nord-Pontic şi la răsărit de Carpaţi s-au constituit treptat din vechile structuri administrative şi fiscale, impuse mai ales de mongolo-tătari, mai multe mici voievodate, ţări, cnezate locale. În scurtă vreme după retragerea administraţiei străine, după cunoscutele evenimente din 1362/1363, acestea s-au pomenit în aria de influenţă a voievodatului Moldovei. Treptat primii voievozi moldoveni prin politica lor abilă, fie prin compromisuri, fie prin tocmeli şi ademeneli, aceste voievodate au trecut sub ascultarea voievozilor Moldovei. Acest fenomen s-a produs destul de rapid pe parcurs de două-trei decenii, încât extinderea teritorială a Ţării Moldovei s-a încheiat către 1386/1387.

Drept argumente, că între primii voievozi ai Moldovei şi căpeteniile locale au avut loc compromisuri în procesul de unificare, pot servi după noi, reminiscenţele de drepturi locale, păstrate de vechile republici/ţări medievale, fiind vorba de Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul ş.a. care şi-au menţinut drepturile lor străvechi sub formă de autoadministrare, structuri fiscale şi vamale locale, precum şi de menţinere îndelungată a raporturilor de subordonare directă a căpeteniilor locale voievodului, ulterior domnului Ţării Moldovei.

Se pare, despre existenţa într-o anumită perioadă istorică a unor nuclee statale între Carpaţi şi Nistru ne vorbesc şi pluritatea de noţiuni desemnând una şi aceeaşi funcţie de diriguitori de ţinut, cum ar fi: la Cernăuţi aflăm pe un staroste, la Hotin un pârcălab, la Suceava un portar, la Lăpuşna – vătaf, ş.a., noţiuni care reflectă o anumită evoluţie istorică în coagularea unei puteri politico-administrative locale.

De asemenea, în legătură cu prezenţa mai multor voievodate, ţări, cnezate la Est de Carpaţi de rând cu „Terra Moldaviae” pare să ne vorbească şi un prim privilegiu comercial cunoscut din 6 octombrie 1408 acordat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, de a face comerţ în Moldova şi stabileşte localităţile unde aceştia vor plăti taxele vamale de import-export şi de tranzit[15]. De rând cu Suceava, unde era vama principală a ţării, în acest act figurează multe alte centre din întreg spaţiu al Moldovei, între care: Iaşi, Cetatea Albă, Tighina, Bacău, Baia, Trotuş, Cernăuţi, Dorohoi, Siret, Hotin, Roman, Neamţ, şi Bârlad, care în mare parte erau centre de ţinut, care la rândul lor, probabil, reprezentau structuri teritoriale, administrative, fiscale şi vamale mai vechi. Acest privilegiu pare să fixeze o mai veche tradiţie, nişte realităţi de până la declanşarea procesului de unificare a ţării. După încheierea procesului de extindere teritorială a Moldovei în limitele hotarelor ei istorice şi atestarea menţinerii unor încasări vamale în diferite alte oraşe şi centre, reflectate în privilegiul lui Alexandru cel Bun, par să reprezinte acele cedări, acele compromisuri la care s-a ajuns între voievozii moldoveni şi căpeteniile vechilor structuri ale puterii locale cu ocazia înglobării benevole a acestor teritorii în Ţara Moldovei.

3.      Voievozi din sec. al XIV-lea

În urma unor lecturi de durată şi a unor investigaţii proprii asupra buchiei izvorului istoric, am observat că în majoritatea cercetărilor privind istoricul întemeierii Ţării Moldovei, de altfel, interesante, au un punct vulnerabil şi anume: majoritatea au în vedere apariţia la Est de Carpaţi doar al unui centru voievodal şi de aceea se încearcă să stabilească succesiunea, cronologia şi continuitatea sau discontinuitatea dinastică a voievozilor cunoscuţi legându-i de un singur voievodat. Or, până la încheierea unificării teritoriale a Ţării Moldovei în graniţele sale istorice au existat şi alte nuclee statale, trecutul cărora este învăluit în negura istoriei. Se pare, că Pomelnicul de la Voroneţ, asupra căruia vom zăbovi ceva mai jos, la fel ca şi cronicile leşeşti la care se referă Grigore Ureche, conţin anumite reminiscenţe de existenţă a unor voievodate în frunte cu voievozii lor. Admiterea coexistenţei paralele într-o anumită perioadă istorică a două sau mai multe voievodate în spaţiul est-carpatic pare să ofere o soluţie mai clară privind succesiunea şi cronologia voievozilor în spaţiul geografic al Moldovei istorice în sec. al XIV-lea.

Dintru început vom arăta, că puţinele izvoare scrise din această epocă şi din perioada imediat următoare ne oferă informaţii exclusiv despre voievozi maramureşeni, care s-au implicat în evenimentele din răsăritul Carpaţilor, din anii 40-60 ai sec. al XIV-lea, care au stimulat procesul şi au avut un aport deosebit la constituirea Ţării Moldovei.

În aceiaşi ordine de idei trebuie să subliniem că majoritatea istoricilor, abordând problema succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la mijl. sec. al XIV-lea până la Alexandru cel Bun se sprijină în primul rând, fiind vorba de izvoarele interne, pe informaţiile cuprinse în cronicile noastre medievale, dar care au ajuns la o retrospectivă istorică cu mult peste o sută de ani mai târziu decât aşa numitul Descălecat al ţării, când multe din evenimentele de odinioară s-au şters sau au devenit destul de opace în memoria generaţiilor. Cât ne priveşte, considerăm, că mai importante şi mai obiective în investigarea aceleaşi probleme ni se par a fi pomelnicele unor mănăstiri din sec. XIV-XV, dintre care unele au început a fi întocmite din primele decenii de existenţă a Ţării Moldovei ca stat independent.

Din câte am încercat să distingem noi, cel mai vechi monument de cultură scrisă în care sunt trecuţi primii voievozi moldoveni, este Pomelnicul aşa numitei Mitropolii de Rădăuţi, ori mai concret a bisericii episcopale Sf. Nicolae din Rădăuţi înălţată după părerea quasiunanimă în timpul domniei lui Petru I Muşatinul (1375-1391), care la rândul ei a fost construită pe locul unei alte biserici de lemn zidite prin deceniul al II-lea al sec. al XIV-lea[16]. După cum se admite în această biserică de lemn a fost iniţial înmormântat Bogdan I[17]. Se pare „Pomelnicul Sfintei Mitroplii Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri” a fost început, fie pe timpul lui Bogdan I, care după toate probabilităţile a transformat vechia biserică în mănăstire, numită ulterior după numele voievodului „Bogdana”, adică a lui Bogdan[18], fie cel târziu pe timpul lui Pertu I, care a zidit biserica de piatră. Treptat prin înmormântarea lui Bogdan I, a fiului său Laţcu şi Petru I Muşatinul centrul ecleziastic de la Rădăuţi devine necropolă voievodală, unde ulterior vor fi înhumaţi alţi voievozi din aceiaşi stirpe şi rudele lor apropiate[19]. Anume de aceste evenimente trebuie legat şi începuturile pomelnicului arătat mai sus. Din nefericire, ca şi multe alte asemenea scrieri vechi Pomelnicul rădăuţean a ajuns la noi doar într-o copie-traducere de pe la mijlocul sec. al XVIII-lea făcută după alte copii, care pot sui în timp până la un pomelnic primar[20], precum am arătat, de pe timpul lui Bogdan I şi a urmaşilor săi direcţi. Sursa în cauză include voievozi moldoveni de la Bogdan I până la Alexandru Lăpuşneanu. Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea sunt înscrişi în acelaşi pomelnic următorii voievozi dintre care unii cu doamnele lor: „Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman, Ştefan, Bogdan, Bogdan, Alexandru …[21], care pot fi uşor identificaţi cu Bogdan I şi soţia sa Maria, Laţco şi doamna lui Ana, Petru I Muşatinul şi Ştefan I (opinii privind anii de domnie ai acestor voievozi vezi Anexa 2). S-ar putea admite că primul dintre cei doi voievozi cu numele Bogdan, ambii înainte de Alexandru cel Bun, ar putea fi unul dintre urmaşii direcţi ai lui Ştefan I, menţionat şi în Pomelnicul mănăstirii Probota: „…Bogdan Voevod [şi] Ştefan Voevod[22], iar al doilea este „jupan Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun[23]. Astfel, putem observa că deşi a fost copiat de mai multe ori Pomelnicul „Mitropoliei” Rădăuţi, redă exact numele a 7 voievozi de la Bogdan I până la Alexandru cel Bun, dintre care primii 5 au domnit efectiv, iar ultimii doi au fost înscrişi ca fiu de domn, în primul caz şi ca asociat la domnie („jupan Bogdan”), în cel de-al doilea caz.

Un alt document de epocă în care sunt enumeraţi primii voievozi moldoveni este actul din 7 ianuarie 1403 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun, prin care acesta dăruieşte „Episcopiei” Moldovei două sate pentru pomenirea voievozilor de până la el, adică de până la 1400, după cum urmează:”Bogdan voievod, Laţco voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ştefan voievod[24]. Observăm că în acest act sunt trecuţi la fel ca şi în Pomelnicul de la Rădăuţi aceiaşi 5 voievozi din a doua jum. a sec. XIV-lea, care au domnit efectiv înainte de Alexandru cel Bun.

Alt izvor scris în ordine cronologică, fiind vorba de astă dată de Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, început la 1407 şi recopiat în domnia lui Ştefan cel Mare sau ceva mai târziu[25], sunt trecuţi următorii voievozi din aceiaşi perioadă: „Bogdan voievod, Laţco voievod, Costea voievod, Petru, voievod, Roman, voievod, Stefan voievod, Iuga voievod[26], în total 7 persoane, începând la fel cu Bogdan I. Includerea a încă doi voievozi: Costea şi Iuga, dintre care Costea se consideră că deşi era din aceiaşi familie voievodală nu a domnit sau a domnit foarte puţin[27], de aceia Alexandru cel Bun nu l-a inclus în documentul din 1403. Ştefan S. Gorovei susţine că acest Costea voievod era unul din fiii lui Bogdan I şi că trebuia să fi fost soţul Margaretei-Muşata şi tatăl fraţilor Petru I şi Roman I[28], şi a fost trecut în Pomelnicul de la Bistriţa ca membru al familiei sau urmaş al lui Bogdan I. Până nu demult Pomelnicul Bistriţei era unicul izvor intern în care figura acest Costea voievod, de aceia, personalitatea şi prezenţa sa în rândul voievozilor Moldovei a fost pusă la îndoială şi a trezit ample discuţii. Anticipând expunerea noastră vom arăta că acest voievod mai este menţionat încă într-un izvor intern, la care ne vom referi mai jos, aici doar specificam că prezenţa acestuia în două surse diferite din sec. XV la sigur ne vorbeşte de existenţa reală a unui voievod cu un asemenea nume.

Cât priveşte Iuga voievod, acesta a fost inclus în Pomelnicul Bistriţei având o domniei scurtă înainte de Alexandru cel Bun, între 1399-1400 (aceştia doi fiind şi fraţi), după care, precum arată Grigore Ureche în letopiseţul său, în condiţiile rivalităţilor pentru scaunul domnesc „l-au luat la sine Mircea Vodă, domnul muntenescu[29].

Comparând listele de voievozi din Pomelnicul de la Rădăuţi, din documentul de la 1403 şi cu cea din Pomelnicul bistriţean început la 1407 observăm că în aceasta din urmă sursă au fost înscrişi pe lângă cei 5 voievozi alţi doi voievozi predecesori în scaunul ţării: Coste şi Iuga. Totodată cele trei liste ne fac să considerăm că deja în primii ani de domnie a lui Alexandru cel Bun s-a conştientizat faptul că începuturile puterii voievodale independente în Ţara Moldovei şi primul său strămoş în scaunul ţării, de la care îşi trage şi el obârşia a fost Bogdan I. Astfel, numărul voievozilor de până la Alexandru cel Bun cunoscuţi a ajuns la 7 la care îi adăugăm pe cei doi voievozi Bogdan, care nu au domnit efectiv, în total ar fi 9 voievozi.

În letopiseţele slavo-române[30] (între care cel de la curtea lui Ştefan cel Mare început la 1473[31] şi continuat până către sfârşitul domniei sale), care reflectă în mare parte domnia lui Ştefan cel Mare au inclus în faţă o listă de voievozi de la începuturile Ţării Moldovei de până la urcarea în scaun al marelui voievod, după cum urmează: „Dragoş, Sas, Bogdan, Laţco (în unele redacţii de letopiseţe Bogdan şi Laţco sunt inversaţi cu locurile), Petru, fiul Muşatei, Roman, Ştefan, Iuga”[32]. Precum observăm lista din letopiseţe începe nu cu Bogdan I, ci cu Dragoş şi Sas şi este omis peste tot Costea, fiind incluse în total 8 persoane. Mai multă vreme s-a considerat că completarea letopiseţului de la curtea lui Ştefan cel Mare cu lista primilor voievozi s-a produs abia pe timpul lui Ştefăniţă vodă (1517-1527)[33]. Cunoscutul istoric ieşean Ştefan S. Gorovei arată însă că montarea listei primilor voievozi în acest letopiseţ şi recuperarea lui Dragoş (prin urmare şi a fiului său Sas –n.n.), „pentru istoria statului şi a dinastiei” voievodale a Moldovei aparţine nu lui Ştefăniţă vodă ci bunicului său Ştefan cel Mare, care a simţit necesitatea de a avea un tablou cât de cât veridic privind succesiunea la tron a domnilor Ţării Moldovei de la întemeierea ei[34]. Precum arată acelaşi cercetător, Ştefan cel Mare a avut o pietate deosebită pentru Dragoş ca primul voievod al Moldovei mutând biserica înălţată de precursorul său de la Volovăţ (unde precum se admite a fost înmormântat), la mănăstirea Putna, iar pe locul celei de lemn a înălţat la Volovăţ alta de piatră[35]. Cât ne priveşte, susţinând această din urmă opinie, vom arăta că anume Ştefan cel Mare prin puternica sa conştiinţă istorică a căutat să ajungă spre începuturile ţării sale, să înveşnicească memoria primilor voievozi, a moşilor şi strămoşilor săi, înscriindu-le numele în pomelnice, cronici şi punându-le lespezi de mormânt cu epitafele respective. Prin urmare că dacă pe timpul lui Alexandru cel Bun începuturile voievodale în Moldova erau atribuite lui Bogdan I, apoi pe timpul lui Ştefan cel Mare – lui Dragoş voievod[36].

În asemenea caz apare fireasca întrebare: de ce Alexandru cel Bun nu i-a considerat pe Dragoş şi Sas precursori ai săi în scaunul Ţării Moldovei? Prea puţin probabil că nu a avut ştire despre ei, căci memoria lui Dragoş trebuia să fi fost încă destul de vie în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun. Aici se conturează două rezolvări:

–             pe de o parte, Dragoş şi Sas deşi erau de asemenea voievozi maramureşeni, ca şi Bogdan I, aceştia erau probabil din alt neam de voievozi,

–             iar pe de altă parte, deşi au diriguit acest voievodat înainte de Bogdan I, erau subordonaţi regelui maghiar şi de aceia nu au fost incluşi în listele lui Alexandru cel Bun.

Grigore Ureche încearcă, de asemenea, să reconstituie succesiunea, cronologia şi genealogia primilor domni moldoveni după letopiseţele mai vechi ale ţării, dar spre deosebire de predecesorii săi, el pentru prima dată încearcă să aducă informaţii şi din cronicile străine, în special din cele polone. După „Letopiseţul moldovenesc” el aduce numele următorilor voievozi: Dragoş vodă, „fiiu-său Sas vodă (4 ani), urmat de fiiu-său Laţcu vodă (8 ani), Bogdan vodă (6 ani),(aici observăm că Gr. Ureche, la fel ca şi unele variante ale cronicilor moldoveneşti îi inversează cu locurile pe Laţcu şi Bogdan) „Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu”(16 ani), „după dînsul fraţi-său, Roman vodă”(3 ani), Ştefan vodă, „carile au avutu doi ficiori, Ştefan şi Pătru”(7 ani), după acest Ştefan vodă, cronicarul îl plasează pe Iuga vodă ( cu 2 ani de domnie)[37].

Deşi pare destul de clar reconstituită succesiunea şi cronologia primelor voievozi moldoveni înainte de Alexandru cel Bun, fie cu începere de la Bogdan I, fie de la Dragoş, totuşi unii istorici nu au putut să ocolească unele informaţii, ce-i drept destul de confuze, aduse de Grigore Ureche după „Letopiseţul leşesc”. Deşi, precum arată autorul primei cronici în limba română, „Letopiseţul nostru moldovenesc” scrie despre Dragoş voievod, atestat pe la 6867(1359), apoi „Letopiseţul leşesc” indică prezenţa în acelaşi ani a altui voievod, pe nume Ştefan, şi că acesta ar fi avut doi fii – Ştefan şi Petru, care după moartea tatălui lor, luptând între ei pentru scaunul domnesc „fugitu Ştefan fratele mai mare la Cazimir craiul leşescu”, iar Petru a rămas în tron. „Vrându Cazimir crai” – arată în continuare Grigore Ureche după acelaşi „Letopiseţ leşesc”, „ca să dobândească ţara şi să fie pe voia lui Ştefan vodă, i-au datu oaste, de au întrat în ţară, on zioa dintîi a lui iulie”.[38] După ce sunt înşiruite pierderile leşilor, vestitul cronicar arată nedumerit în continuare, că „letopiseţul nostru[39] de ficiorii lui Ştefan vodă ce pomenim mai sus, nimic nu scrie…[40]. În continuare, identificându-l sau mai curând confundându-l pe Ştefan voievod de la 1359 cu Ştefan I (1394-1399), Grigore Ureche arată că după aceasta „au domnitu Iuga vodă[41].

Ştefan S. Gorovei, considerând probabil informaţiile lui Grigore Ureche fanteziste, nu le-a luat în consideraţie în reconstituirea succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la Dragoş vodă până la Alexandru cel Bun. În schimb, C. Rezachevici[42] a luat cele înşiruite de marele nostru cronicar după „letopiseţul leşesc”, parţial veridice şi în încercarea sa de a efectua aceeaşi operaţiune, îl plasează cronologic pe un Petru fiul lui Ştefan imediat după Bogdan I şi nu după Ştefan I cum încearcă Gr. Ureche, şi îl exclude, cum era şi de aşteptat pe cel de al doilea fiu – Ştefan din cronologia domnilor moldoveni, deoarece acesta din urmă, susţinut de leşi a suferit înfrângere în bătălia de la Plonini şi nu a reuşit să urce în scaun. Totodată C.Rezachevici îl omite din aceeaşi succesiune pe tatăl celor doi fraţi, fiul lui Bogdan I, adică pe Ştefan, din simplul considerent care pare judicios, că nu-l află implicat în evenimentele în care se impusese Bogdan I, atât în Maramureş cât şi în Moldova. Conform aceleiaşi linii logice, după noi ar reieşi că Ştefan murise înaintea tatălui său Bogdan I (în 1358). Şi de aceea după moartea celui din urmă în lupta de la Plonini s-au implicat nu fiul, ci nepoţii săi. Drept urmare, acelaşi istoric, îl plasează cronologic imediat după Bogdan I, pentru o scurtă perioadă de domnie pe un alt Petru (I) (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368), decât celălalt – Petru Muşatinul (1375-1391).[43] Aparent, rezolvarea acestei nedumeriri pornite încă de Grigore Ureche, propusă de acelaşi C.Rezachevici este pe deplin logică, deoarece Dragoş voievod a lăsat urme destul de adânci atât în tradiţia orală, cât şi în toponimie şi documente scrise, pe când Ştefan cu fii săi sunt vag amintiţi doar în „letopiseţul leşesc” citat, nu prea izbutit, de marele cronicar moldovean din se. XVII.

După câte se pare, limpezirea acestei încurcături legate de înşiruirea voievozilor moldoveni de până la Alexandru cel Bun, adusă de Grigore Ureche prin preluarea unor informaţii din aşa numitul „letopiseţul leşesc” pare a fi mult mai simplă şi mai veridică reprezentată dacă admitem coexistenţa în spaţiul est-carpatic pe parcursul sec. al XIV a două sau mai multe formaţiuni statale în proces de consolidare. Unul dintre ele este într-adevăr cel al Moldovei, care i-a avut drept voievozi pe cunoscuţii deja Dragoş şi Sas, care în împrejurări aproape elucidate au fost înlăturaţi din scaun de către Bogdan I şi descendenţii săi. Acest voievodat de la poalele Carpaţilor de pe valea râului Moldova, fiind un timp în aria de interese ale regilor ungari, apare, într-un fel sau altul, în cronicile ungare şi în diplomele date voievozilor maramureşeni de regele Ungariei. În schimb, cronicarii polonezi nu cunosc începuturile acestui voievodat şi chiar Bogdan I nu le este cunoscut, după noi, din simplul motiv că Ţara Leşească în expansiunea sa teritorială spre sud nu se ciocnise pe la mijlocul sec. al XIV-lea sau puţin mai târziu cu acest voievodat. În schimb, în această perioadă Ţara Leşeasca ajunsese pe linie de tangenţă cu un alt voievodat românesc plasat în nord-estul spaţiului istoric al Ţării Moldovei. Se pare, acest din urmă voievodat a fost, precum se admite, aşa numita – Ţara Şepeniţului, în care a fost voievod acel Ştefan, cu cei doi fii: Ştefan şi Petru, despre care a scris „letopiseţul leşesc” şi din care s-a inspirat Grigore Ureche. Prin urmare acest din urmă Ştefan voievod nu trebuie confundat cu Ştefan I voievod al Ţării Moldovei, deoarece primul i-a avut urmaşi direcţi pe Ştefan şi Petru, iar cel de-al doilea pe Bogdan şi Ştefan. De aceea, vestita lupta de la Plonini în care s-au confruntat forţele regelui polon cu cele ale unui voievodat românesc, a avut loc, mai curând aşa cum se arată în cronicile polone pe la 1359, dar nu cu voievodatul de pe valea Moldovei, care de asemenea pe la 1359 se confrunta cu regele Ungariei. De aici ar reieşi că dacă în voievodatul Moldovei rezistenţa era condusă de Bogdan I, apoi, Petru voievod, fiul lui Ştefan era în fruntea altui voievodat şi îl respingea la Plonini pe fratele săi Ştefan susţinut de oastea leşească, precum scriu cei mai vestiţi istorici polonezi din sec. al XV-lea. Cu toate că acest Petru voievod a obţinut o biruinţă atât de strălucită asupra leşilor la Plonini, izvoarele cunoscute nu ne aduc informaţii despre destinul său de mai departe.

C. Rezachevici, care îl consideră pe acest Petru drept voievod al Moldovei, plasându-l imediat după Bogdan I, explică, precum am mai arătat, această lipsă de informaţii prin faptul, că Petru a domnit doar o jumătate de an (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368). În viziunea noastră, se pare dispariţia acestui Petru voievod şi a urmaşilor săi, dacă i-a avut, poate fi legată de contopirea celor două voievodate, ameninţate unul de Ţara Ungurească, iar celălalt de Ţara Leşească sub egida voievodului Moldovei.

Deşi au fost propuse în ultima vreme şi alte versiuni privind succesiunea domnilor până la Alexandru cel Bun (Ştefan S. Gorovei, P. Parasca[44], C. Rezachevici [45]) totuşi în lipsa altor surse care ar fi putut influenţa aceste concluzii, discuţiile în mare parte s-au stopat.

Această stare de lucruri pare să ia o nouă întorsătură odată cu punerea în circuit a informaţiilor dintr-o altă sursă de epocă absolut necunoscută până nu demult, fiind vorba de Pomelnicul mănăstirii Voroneţ[46] început pe timpul lui Ştefan cel Mare. Conform acestei surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea: Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod, Şendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoş voievod, Micul voievod, Petr voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Săpot voievod, Iuga voievod, Martha, 2, Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha, Iliia voievod, Doamna Marina, Bogdan voievod, Stefan voievod, Marina, Doamna Stana, Petr voievod, Roman voievod, Bogdan voievod[47]. Se pare că această listă de domni în ordinea respectivă a fost copiată de călugării voroneţeni dintr-un pomelnic mai vechi, care exista la mănăstire până la iniţierea unui nou pomelnic cu ocazia sfinţirii primei biserici de piatră înălţate de Ştefan cel Mare în 1488 la Voroneţ. Cu alte cuvinte, pomelnicul voroneţean tradus la 1775 de Vartolomei Mazereanu (or, în această variantă a ajuns pomelnicul Voroneţ până astăzi), reprezintă o transpunere fidelă din limba slavonă în cea română a pomelnicului vechi început la 1488, care la rândul său a avut la temelie un alt pomelnic mai vechi definit de noi: Protopomelnicul mănăstirii Voroneţ. Astfel, din cele arătate ar reieşi că Protopomelnicul a inclus şi o listă de voievozi de la Bogdan I până la Bogdan al II-lea, adică de la mijlocul sec. al XIV- până la mijl. sec. al XV-lea. Faptul că la această mănăstire a existat un pomelnic cu ceva timp înainte de 1488 ne arată că începuturile acestuia cu Bogdan I se înscria perfect în tradiţia voievodală de până la Ştefan cel Mare.

La o simplă comparaţie dintre Pomelnicul Voroneţului şi sursele prezentate mai sus lesne observăm că în cel dintâi sunt înscrişi un număr mult mai mare de voievozi din sec. XIV, în total 13 persoane, faţă de 5-7 sau 8 voievozi cunoscuţi anterior, după cum urmează: „Bogdan, Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul, Petr, Roman, Stefan, Săpot, Iuga …”[48]. Ba mai mult, la o simplă comparaţie dintre pomelnicele rădăuţean şi bistriţean, pe de o parte, şi cel voroneţean, pe de alta, observăm că toate numele de voievozi trecute în primele două pomelnice figurează în aceiaşi ordine şi în cel voroneţean. În cel din urmă însă, după anumiţi voievozi cunoscuţi şi după alte izvoare, sunt interpolate persoane de asemenea cu titlul de „voievod”, dar neîntâlnite în sursele istorice puse în circuitul ştiinţific până nu demult. Astfel, în Pomelnicul de la Voroneţ sunt arătaţi următorii 6 voievozi necunoscuţi anterior: Dobroslav voievod, Şendre voievod, Dragoş voievod, Gheorghii voievod, Micul voievod şi Săpot voievod. Comparând de astă dată acelaşi Pomelnic voroneţean cu letopiseţele slavo-moldoveneşti observăm că lipsesc Dragoş şi Sas. Un „Dragoş voievod” inclus în Pomelnicul Voroneţ este înscris doar al şaptelea la număr cu începere de la Bogdan I şi prin urmare, ar trebui să fie cu totul altul decât cel înscris primul în vechile noastre cronici.

La o primă examinare s-ar putea admite că înşiruirea acestor, ce-i drept neobişnuite nume de voievozi, ar putea fi rezultatul fanteziei lui Vartolomei Mazereanu. De faptul că, aceasta ar fi o apreciere pripită ne convingem îndată ce observăm că la paginile (11-12 81-82) ale părţii a doua a Pomelnicului de la Voroneţ, cărturarul, probabil supus aceloraşi îndoieli, găseşte de cuviinţă să aducă o altă listă a voievozilor moldoveni, după „Letopiseţul moldovenesc”[49] (formula îi aparţine lui V. Mazereanu), care începe de asemenea cu „Dragoş voievoda”, ca şi în letopiseţele slavo-moldoveneşti, continuând cu „Sas, Laţco, Bogdan, Petr…”, până la contemporanul său „Grigorii Alexandr Ghica voievod” din 1775, listă, pe care Vartolomei Mazereanu o consideră drept veridică.

Cine ar putea fi aceşti voievozi necunoscuţi? Aici se profilează mai multe variante de răspuns toate sub formă de ipoteză:

  1.  Spre deosebire de alte liste de voievozi, analizate şi comentate în numeroase studii[50], în Pomelnicul de la Voroneţ au fost înscrişi nu numai voievozii care au domnit efectiv, dar şi dintre cei care au purtat titlul de voievozi, dar nu au urcat în scaun. În asemenea caz, ar trebui să credem că persoanele, care apar doar în Pomelnicul de la Voroneţ („… Dobroslav, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul … Săpot … Bogdan ) s-au învrednicit cu titlul de “voievod”, pentru că erau, fie fraţi, fie urmaşi direcţi ai domnilor aflaţi pentru un timp la domnie. Dacă spre deosebire de aceşti 6 voievozi Bogdan, Laţco şi Coste au fost trecuţi la pomelnicele analizate anterior ca voievozi care au domnit, apoi cât priveşte un “Giurgiu voievod”, considerat strănepot al lui Dragoş[51], implicat în rivalităţile pentru domnie şi refugiat în Polonia în anii 70 ai sec. XIV-lea, dar şi un „Bogdan voievod”, care figurează în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, plasat între fraţii săi: Iliaş şi Ştefan voievozi, urmaşii direcţi ai lui Alexandru cel Bun[52]. Deşi Giurgiu şi Bogdan figurează în diferite documente istorice ca voievozi[53], ei nu au urcat în scaun. Prin analogie putem admite că cei 6 voievozi trecuţi la Pomelnicul de la Voroneţ, deşi au purtat titlul voievodal nu au domnit efectiv.

II. Revenind la Pomelnicul Voroneţ, putem admite că cei 7 voievozi (Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul,) înscrişi între Bogdan I şi Petru I ar putea fi chiar fii (numele lor nu sunt arătate) cu care Bogdan a părăsit, conform diplomei maramureşene[54], domeniul său şi a trecut peste Carpaţi unde dând lupte înverşunate cu oastea regelui ungar a pus stăpânire pe voievodatul Moldovei. Dintre aceştia unii au putut să cadă pe câmpul de luptă (nu ştim cine anume), alţii au domnit efectiv (Laţco şi Coste), pe când alţii au putut deţine înalte dregătorii obţinând s-au întemeind domenii în noua lor patrie. Cu alte cuvinte, aceşti primii voievozi necunoscuţi incluşi în Pomelnicul de la Voroneţ pot fi consideraţi, făcând parte din clanul lui Bogdan I cu care a venit din Maramureş.

  1.  Totodată, prin comparaţie am putea admite că aceiaşi 7 voievozi înscrişi după Bogdan pot fi fiii sau fraţii domnilor din scaun: de exemplu Dobroslav ar putea fi ori fiul, ori fratele lui Laţcu; Şendre, Dragoş, Gheorghe şi Micul – de asemenea feciori sau fraţi ai lui Coste sau altor voievozi care au domnit înaintea lui, pe când Săpot ar putea fi unul dintre fii lui Ştefan I, deşi după Pomelnicul de la Probota se cunosc, după cum am arătat, doar doi fii ai săi : „Bogdan şi Ştefan”
  2. Nu excludem faptul că unii dintre cei 7 voievozi înscrişi în Pomelnicul Voroneţ între Bogdan I şi Petru I ar putea fi voievozi a unor mici formaţiuni politice înglobate treptat în Ţara Moldovei în procesul de unificare teritorială şi că acest pomelnic reprezintă o reminiscenţă a acestui fenomen.
  3. După cum am încercat să arătăm mai sus izvoarele menţionate reflectă două începuturi ale puterii voievodale din Ţara Moldovei: prima – de la Bogdan I şi fiul său Laţco, iar a doua – de la Dragoş şi fiul său Sas – linii voievodale care s-au succedat în scaun înainte de Petru I Muşatinul, adică până la 1375, care la rândul său, după unii istorici, a pus începuturile unei alte dinastii – a Muşatinilor.
  4. Numele necunoscute care figurează în pomelnicul de la Voroneţ pare să fie alăturată celor două sau trei dinastii voievodale, o a patra care vine din nord-estul spaţiului istoric al Moldove din care a făcut parte un Ştefan voievod şi nepoţii săi Ştefan şi Petru şi o a cincea stirpe voievodală, care reprezenta un alt voievodat est carpatic cu începere de la primul voievod necunoscut inclus în Pomelnicul de la Voroneţ – Dobroslav voievod. S-ar putea admite că întocmirea listei voroneţene ar trebui să reflecte unirea benevolă dintre două sau mai multe voievodate est carpatice în perioada domniilor lui Bogdan I, Laţco şi Petru I Muşatinul.

Reieşind din realităţile politice ulterioare la sigur că voievodatul care a înglobat alte formaţiuni statale mai mici a fost cel al Moldovei, fenomen reflectat, după opinia noastră, în sursele prezentate şi caracterizate mai sus. Totodată nu excludem faptul că aceştia ar putea fi diriguitorii a unuia sau a unor voievodate mai mici, care, au existat în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru până la încheierea procesului de unificare a Ţării Moldovei în ultimii ani de domnie ai lui Petru I Muşatinul.

Bineînţeles, numai cercetările viitoare vor arăta care dintre aceste sau alte ipoteze, emise eventual, reflectă complicatele procese politice derulate în spaţiul istoric al Ţării Moldovei pe parcursul sec. al XIV-lea.

Anexa 1

Listele de voievozi moldoveni din sec. al XIV-lea după surse istorice din sec. XIV-XV

 

„Pomelnicul Sfintei Mitroplii Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri”60-80 sec. XIV Documentul lui Alexandru cel Bun din7 ianuarie 1403 „Pomelnicul mănăstiriiBistriţa”, 1407  „Pomelnicul mănăstirii Voroneţ”, 1488, p. 36 Letopiseţele Ţării Moldovei, sec. XV-XVI
Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman,Ştefan, Bogdan, Bogdan

Alexandru

Bogdan voievod,Laţco voievod,Petru voievod,Roman voievod,

Ştefan voievod,

Alexandru voievod

Bogdan, voievod,Laţco voievod,Costea voievod, Petru, voievod,

Roman, voievod

Stefan voievod,

Iuga voievod,

Alexandr, voievod, cu fratele Bogdan, mama sa Anastasia, doamna Ana, doamna Maria, şi fiica ei Ana; doamna Maria, doamna Vasilisa şi doamna Anastasia,

Ilie voievod,

Stefan, voievod, doamna Maria, fiul Alexandru, şi mama lui doamna Stana,

Roman Iliaşevici,

Petru voievod, fiul lui Alexandru voievod,

Bogdan voievod

Alexandru voievod cel Tânăr

 

Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod,

Şendre voievod,

Gheorghii voievod,

Dragoş voievod,

Micul voievod

Petr voievod,

Roman voievod,

Stefan voievod,

Săpot voievod,

Iuga voievod, Martha, 2,

Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha,

 Iliia voievod, Doamna Marina,

Bogdan voievod,

 Stefan voievod, Marina, Doamna Stana,

 Petr voievod,

Roman voievod,

Bogdan voievod”.

Dragoş,Sas,Bogdan,Laţco,

Petru,fiul Muşatei,

Roman,

Ştefan,

Iuga

Alexandru

Anexa 2

Listele de voievozi moldoveni reconstituite în epoca modernă şi contemporană

Pomenire a tuturor domnilor Moldovii …” de Vartolomei Mazereanu[55]. Listă reconstituită a domnilor (după Pavel Parasca[56]) Listă reconstituită a domnilor (după Ştefan S. Gorovei[57]) Listă reconstituită a domnilor(după C. Rezachevici[58])
 Dragoş, voievoda.Sas voievod,Laţco voievod

Bogdan, voievoda

Petr, voievoda

Roman, voievoda

Stefan voievoda

Petr, voievoda

Iuga voievoda

Alexandr, voievoda

Iliiaş, voievoda

Roman, voievoda

Petr, voievoda

Stefan, voievoda

Ciubăr, voievoda

Bogdan, voievoda

Alexandr, voievoda

Bogdan, voievoda

Petr Aron, voievoda

Stefan, voievoda

 

 Dragoş, anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoareSas anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoareBogdan I c.1359-1365

Laţco c.1365-1373

Iuri (Iurg) Koriatovici (contestat)

Costea (contestat)

Giurgiu (Jurja) (contestat)

Petru I Muţatinul,

c. 1376-1392 dec.

Roman I, 1392-1394 dec.

Ştefan I, 1394-1399 nov.28

Iuga (Ologul), 1399-1400

Alexandru cel Bun,

1399 apr. 23 – 1432 ian. 1

 Dragoş după 1355Sas ? – 1363Bogdan I 1361/3-1367

Laţco 1367-1375

Petru I 1375-1391

Roman I 1391-1394

Ştefan I 1394-1399

Iuga 1399-1400

 

Dragoş (c.1347-c.1354)Sas (c. 1354-c. 1363)Bogdan I (1363-†1367)Petru (I), fiul lui Ştefan (1367-1368)

Laţco (1368-1375)

Petru (II) Muşat (1375-1391)

Roman I (1392-1394)

Ştefan I (1394-1399)

Iuga Ologul (1399-1400)

Alexandru cel Bun (1400-†1432)

Iliiaş (1432-1433) (I)

Ştefan II (1433-1435) (I)

Iliiaş (1435-1436) (II)

Iliiaş şi Ştefan II (1436-1442)

Stefan II (1442-†1447) (II)

Roman II (1447-iul.-aug.) (I)

Petru III (1447 aug.-dec.) (I)

Roman II (1447-1448) (II)

Petru III (1448-apr. –oct.) (II)

Alexandrel (1448-1449) (I)

Bogdan II (1449-†1451)

Petr Aron (1451-1452) (I)

Alexandrel (1452-1454) (II)

Petr Aron (1454-1455) (II)

Alexandrel (1455 febr.-mart) (III)

Petr Aron (1455-1457) (III)

Stefan (1457-†1504)


[1] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. Vol. I-II, Bucureşti, 1999-2000.

[2] Gheorghe Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940, 138 p.

[3] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955.

[4] Ion Hâncu, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova, Chişinău, 2003, 507 p.

[5] Gheorghe Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII), Bucureşti, 2007, 487 p.

[6] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI.Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, 332 p.

[7] Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Miron Costin, Opere, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 398-417.

[8] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 6, 14.

[9] Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131-132 şi notele 1-36, p. 132-139.

[10] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. vol. I, p. 271, vol. II, p. 154.

[11] Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131, nota 20, p. 135.

[12] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. Vol. II, Bucureşti, 2000, p.154.

[13] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 94-95.

[14] Discuţia privind data acestei lupte vezi: Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.98-99.

[15] Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 85-89. Vama plătită de rând cu Suceava, la Iaşi, se pare de asemenea un compromis, o cedare a voievozilor de la Suceava diriguitorilor micilor voievodate, care au acceptat să treacă în subordonarea Ţării Moldovei cu condiţia ca să li se păstreze în continuare plăţile efectuate pe la vămi în folosul lor.

[16] Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 195.

[17] Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p. 92.

[18] Aici denumirea mănăstirii poate dedusă prin analogie, de exemplu, cu mănăstirea Căpriana al cărei ctitor a fost „popa Chiprian”, ulterior numită Căpriana. Atât la Bogdana cât şi la Căpriana primele construcţii, inclusiv bisericile lor au fost de lemn. Dacă la mănăstirea lui Bogdan I biserica de piatră a fost construită ulterior de Petru I Muşatinul, apoi la mănăstirea lui Chiprian prima biserică de piatră a fost înălţată de Ştefan cel Mare (vezi mai detaliat Mănăstirea Căpriana sec. XV-XX, Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2004, p. 15-25).

[19] Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p.96-98.

[20] P.Rezuş,Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56. Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p. 101.

[21] Apud P. Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56.

[22]Ştefan Voevod şi fiii lui: Bogdan Voevod, Ştefan Voevod ” (Melchisedec Şt., Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, 1885, p. 150). Gorovei S. Ştefan, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 129-130.

[23] Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 12-14.

[24] DRH A, vol. I, doc. 17, p. 24-25.

[25] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.112-113.

[26] Biblioteca Academiei Române, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Mss. slav, nr. 78, f. 2v-3.

[27] Evoluţia opiniilor privind Costea voievod vezi: Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.111-118.

[28] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.117-118.

[29] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 68.

[30] Letopiseţul anonim…; Cronică scurtă … 1359-1451; Letopiseţul de la Putna I; …Putna II (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,p. 39, 48, 55, 60-61, 69).

[31] Ştefan S.Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 138.

[32] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14.

[33] Andreescu Ştefan, Începuturile istoriografiei în Moldova, în BOR, XCIII, 1975, ne, 1-2, p. 232-243 şi în vol. Ştefan cel Mare. Portret în istorie, 2004, p.233.

[34] Ştefan S. Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în AP, An. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17.

[35] Ştefan S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 135-146.

[36] Ştefan S.Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în AP, An. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17. În jurul acestui voievod Dragoş în ştiinţa istorică se duc de multă vreme discuţii aprinse, fiind emise opinii una mai interesantă decât alta, problemă care iese în afara ariei de preocupări ale studiului de faţă.

[37] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p.66-68.

[38] Ibidem, p. 67.

[39] Grigore Ureche are în vedere cronicile slavo-moldoveneşti de până la el.

[40] Ibidem, p. 68.

[41] Ibidem.

[42] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324-1881).Vol. I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti 20 01.

[43] Ibidem, p. 431-432.

[44] Domnitorii Ţării Moldovei. Studii, Chişinău, 2005, p.19-60.

[45] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-528.

[46] La sesiunea ştiinţifică dedicată lui Ştefan cel Mare la 500 de ani de la moartea sa (2004), Valentina Pelin a prezentat o scurtă, dar interesantă comunicare prin care aducea pentru prima dată la cunoştinţă o listă de voievozi ai Moldovei care figurau în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ (astăzi se păstrează la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Chişinău), secţia „Carte rară”, cota 28756), monument de cultură scrisă inedit şi aproape necunoscut până la acea dată. Deşi cercetătoarea se limitează doar la prezentarea şi compararea aceste neobişnuite liste de voievozi cu alta inclusă în Pomelnicul de la Bistriţa, o altă interesantă sursă istorică din epocă.

[47] Sublinierea noastră. Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.

[48] Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.

[49] Se cunoaşte că de la acelaşi V. Mazereanu a rămas şi o mare compilaţie de „Cronici moldoveneşti”, păstrată astăzi la Biblioteca Academiei Române Ms. rom. 238. Aceeaşi compilaţie, cărturarul o tălmăceşte în limba rusă şi precum se admite, trebuia să-i fie oferită ţarinei Ecaterina a II-a cu ocazia plecării la Sankt-Petersburg a unei delegaţii de boieri moldoveni în scopul expunerii poziţiei acestora întru apărarea intereselor Moldovei până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Astăzi codicele rusesc „Молдавской летописец” se păstrează la Biblioteca Universităţii din Irkutsk, din Federaţia Rusă (Gheorghe Bogaci, Letopiseţul lui Vartolomei Mazereanu, în Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti, Chişinău, 1979, p. 160-170).

[50] L.Şimanschi, Istoriografia româno-slavă din Moldova. I. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în AIIA, XXI, 1984, p. 119-134; C.Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-804, Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 71-131.

[51] P. Parasca, Personalităţi contestate în funcţia de Voievozi ai Moldovei, în Domnii Ţării Moldovei , Chişinău, 2005, p. 39 p.

[52] Vezi mai detaliat: Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 77-86.

[53] Bogdan voievod figurează şi în epitaful pietrei de mormânt, care i-a pus-o Ştefan cel Mare la Rădăuţi (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1957, p. 253, nr. 57.

[54] Diploma din 2 februarie 1365 „Bokdan et filii sui” (Mihályi I. de Apsa, Diplome maramureşene din secolele XIV-XV, Sighet, 1900). Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 99.

[55] Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 11 82-12 82.

[56] Pavel Parasca, Voievozi şi domni moldoveni în perioada constituirii şi afirmării statului medieval, în Domnii Ţării Moldovei. Ed. de D.Dragnev, Chişinău, 2005, p. 19-74. Acelaşi studii în Pavel Parasca, Moldovlahica. Studii, Chişinău, 2009, p. 56-126.

[57] Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.104-139.

[58] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-528.