Un Panegiric necunoscut al lui Dimitrie Cantemir


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în Dimitrie Cantemir. Sesiune de comunicări științifice, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011, p. 75-99.

Se cunoaşte că în 1714 Dimitrie Cantemir a scris un Panegiric laudativ dedicat ţarului Petru  I al Rusiei[1]. Rostit în greceşte de fiul său Şerban la serbarea de Paşti, în faţa unui select public de la curtea împărătească şi publicat în scurtă vreme în limbile rusă şi latină[2], acesta a avut  un anumit ecou în societatea rusă de atunci. Deşi în niciuna dintre cele trei variante ale Panegiricului, care s-au păstrat până în zilele noastre (scrise în limbile greacă, latină şi rusă[3]), nu era indicat autorul, atât pe acele timpuri, cât şi ulterior, nimeni nu a pus la îndoială faptul că opusul a fost alcătuit de însuşi  Dimitrie Cantemir.

Până nu demult, s-a considerat că acest Panegiric era unicul ce-i aparţinea fostului domn moldovean, dar, într-un studiu publicat relativ recent, cercetătoarea rusă A. S. Eleonskaia[4] revine la o problemă legată de un Panegiric, de astă dată  dedicat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, rostit în limba greacă de Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, la Academia slavo-greco-latină din Moscova, la 26 octombrie 1719, în timpul unei festivităţi consacrate martirului creştin. Opusul în cauză s-a păstrat doar într-o traducere în limba rusă veche şi a fost menţionat pentru prima dată în 1836 de D. N. Bantâş-Kamenski[5], fiind atribuit lui Antioh Cantemir, care pe atunci atinsese vârsta de nouă ani. Ulterior, atât până la publicarea textului (în 1878 de A. Popov[6]), cât şi după aceasta, o parte dintre cercetători au susţinut opinia lui D. N. Bantâş-Kamenski[7], iar alţii au pus la îndoială această paternitate sau chiar au atribuit scrierea fie unuia dintre institutorii tânărului prinţ, fie tatălui său, Dimitrie Cantemir[8]. O argumentare mai temeinică a acestei din urmă păreri aduce, în 1893, R. I. Sementcovski, care arată că  în prima lucrare certă a lui Antioh,  Simfonia la Psaltire … (1726), întocmită pe când acesta avea 17 ani, se observă prea puţină independenţă, fiind puternic influenţat de stilul, forma şi limba dascălului său, Ivan Ilinski, care scrisese ceva mai înainte Simfonia la cele Patru Evanghelii. Pe lângă aceasta, lucrarea lui Antioh era mai mult mecanică şi bazată pe erudiţia acumulată din numeroasele lecturi şi de fapt era departe de maturitatea sa de creaţie. De unde acelaşi cercetător conchide că, la fel ca Panegiricul din 1714, cel din 1719 a fost scris de Dimitrie Cantemir[9].

În studiul la care ne-am referit deja, A. S. Eleonskaia, reactualizând discuţia în jurul acestei scrieri, admite că Panegiricul poate fi atribuit în egală măsură atât lui Dimitrie Cantemir, cât şi lui Antioh Cantemir, care, deşi în 1719 trecuse de curând de 9 ani, putea lesne să întocmească un asemenea text, deoarece atât în familie, cât şi la Academia slavo-greco-latină din Moscova, unde studia pe atunci, primise o educaţie selectă şi făcea dovada unor cunoştinţe temeinice de retorică. Fără să dea prioritate unui sau altui autor, cercetătoarea îşi încheie discursul, conchizând că numai investigaţiile ulterioare ar putea da un răspuns mai veridic la această întrebare. În finalul aceluiaşi studiu, A. S. Eleonskaia arată pe bună dreptate că, indiferent cui i s-ar atribui, Panegiricul acesta reflectă interesele familiei Cantemireştilor şi tendinţa lor de promovare pe treptele funcţionăreşti ale Imperiului Rusiei[10].

Ce reprezintă acest Panegiric? În forma sa manuscrisă, acesta este un caiet de 7 file (14 pagini), într-o coală, hârtie cu filigran ce poartă stema Amsterdamului şi contramarca FДВ, în caligrafia rusească din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Pe verso-ul copertei întâi este scris, într-o caligrafie din secolul al XIX-lea: Слово похвальное Димитрию Солунскому, сочиненное и прочитанное Антиохом Кантемиром в 1719 г. в Москве, перевод с греческого [Cuvânt de laudă lui Dimitrie din Tesalonic[11], alcătuit şi citit de Antioh Cantemir în 1719, la Moscova, traducere din greacă]. Manuscrisul este într-o stare bună.

Pe prima filă aflăm titlul complet al acestei lucrări: „Слово Панегирическое / в похвалу / Великомученика Димитрия / Фессалонитскаго древле княжества наследника / ннеже ц[а]р(с)тва Хр[и](с)това сонасле(д)ника до(с)тойнейшаго / о(т) / Светлейшаго кн[я]зя Антиоха Ка(н)темира / его ц[а]рскаго ос[ве]ще(н)нешаго величе(с)тва / Преображенскаго полку / салдата. / Грядущу десятому возраста его лету / во C[в](я)то(м) Г[о](спо)да Сп[а]са н(а)шего м(о)н[ас]т[ы]ре / Г[о](с)[у]д[а]рстве(н)нымь славенолатински(м) ко(л)легие(м) Красящемся / на Греческо(м) диалекте/ Проповеданное. / В ц[а]р(с)твуeще(м) граде Москве лета Г[о](с)[по]дня 1719, / октября в 26 де(н)[ь], тому(ж)де Победоно(с)цу въ честь уставленный” [Cuvânt Panegiresc/ de laudă / Marelui Mucenic Dimitrie din Tesalonic, moştenitor al vechiului principat /, preavrednic şi astăzi comoştenitor al împărăţiei lui Hristos /, de la / Prealuminatul principe Antioh Cantemir /, soldat / al preasfinţitului regiment împărătesc Preobrajenski, în curgerea celui de al zecelea an al vârstei sale în colegiul slavo-latin / de pe lângă Sfânta noastră mănăstire a Mântuitorului Domnului Nostru /, rostit / în chipul cel mai frumos în dialectul grecesc. / În urbea împărătească Moscova, anul Domnului 1719, / octombrie în 26 zile, cu aşezământul în cinstea aceluiaşi Purtător de Biruinţă].

Judecând după formele şi lexicul său, lucrarea a fost tălmăcită în limba rusă la scurtă vreme după 1719. Traducătorul nu este cunoscut, dar se poate presupune că este vorba de un intelectual rus din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, care cunoştea la fel de bine atât limba greacă, cât şi limba rusă, precum şi sursele la care a făcut referinţă autorul.

Discursul filosofic şi teologic al Panegiricului, începe printr-o referinţă la marele Socrate, „învăţătorul tuturor filosofilor”. În continuare, este descris în mai multe ipostaze  martiriul Sfântului Dimitrie. Lucrarea este presărată cu citate, în unele pasaje preluate cuvânt cu cuvânt, iar în altele păstrând doar sensul din versiunile vieţii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, precum şi din mai multe cărţi ale Bibliei, între care Cartea Proorocului Isaia, Cartea Proorocului Zaharia, Exodul, Psaltirea lui David, Apocalipsa lui Ioan, Evangheliile după Luca, Ioan şi Matei, Epistolele Sfântului Apostol Pavel (către Coloseni, Filipeni, a doua Epistolă către Timotei), precum şi din Omilia unui psalm al lui Vasile cel Mare, din operele Fericitului Ieronim, ale Fericitului Augustin şi ale Sfântului Dionisie din Alexandria ş.a.; sursele reflectate în referinţe  sunt  în marea lor majoritate în limbile greacă şi latină, fiind notate marginal.

Pornind de la conţinutul Panegiricului şi luând în considerare contextul istoric în care a fost creat, încercăm în cele ce urmează să venim cu o abordare proprie în problema paternităţii acestei lucrări.

În primul rând, dacă examinăm cu atenţie Panegiricul, observăm că acesta este deosebit de complicat, atât ca discurs filosofic şi teologic, conţinut şi formă, cât şi după numeroasele referinţe la surse, operate cu destulă exactitate. Or, prin 1719, Antioh deşi făcea dovada unor capacităţi intelectuale deosebite, este mai puţin probabil să fi putut întocmi un text de o asemenea anvergură intelectuală şi teologică. Pe lângă aceasta, asemenea abilităţi reclamau nu numai ample cunoştinţe, dar şi o bună experienţă de muncă scriitoricească, abilităţi care puteau fi acumulate doar în urma unor îndelungate exerciţii literare şi a unor aprofundate studii.

În al doilea rând, Panegiricul este înzestrat cu un riguros aparat critic, alcătuit din numeroase referinţe, plasate alternativ, fie pe marginea din stânga, fie pe  cea din dreapta a paginii, manieră asemănătoare cu cea existentă în manuscrisul din 1716, în limba latină, al Descrierii Moldovei, considerat a fi fost scris de însuşi Dimitrie Cantemir, de unde, deşi indirect, am putea deduce că Panegiricul în cauză a fost întocmit de Dimitrie Cantemir.

În al treilea rând, Panegiricul din 1719 poate fi atribuit cu mai multă siguranţă lui Dimitrie Cantemir, care, într-adevăr, prin rostirea şi poate, prin publicarea acestuia, urmărea două scopuri importante. Dacă prin Panegiricul din 1714, fostul domn moldovean, ridicându-l în slăvi pe ţar, urmărea scopul de a-l determina să  declanşeze un nou război eliberator contra Imperiului Otoman, prin cel din 1719 tindea să demonstreze cu toată puterea de convingere, devotamentul faţă de noua sa patrie şi dorinţa de a-l sluji pe suveran în deplina măsură a cunoştinţelor şi capacităţilor sale intelectuale. Or, exemplul din Panegiric, de dăruire totală lui Dumnezeu a Sfântului Dimitrie, care şi-a depus cununa şi toată slava sa la picioarele lui Dumnezeu, ajunse în aceeaşi clipă pe creştetul Atotputernicului, trebuia să sugereze că fostul principe moldovean, de astă dată Prealuminatul cneaz al Rusiei, prin acţiunea sa din 1711 a aşezat diadema sa princiară pe fruntea lui Petru cel Mare.

În al patrulea rând, forma de expunere a materiei în Panegiricul dedicat Sfântului Dimitrie pare că este întru totul originală, tinzându-se să fie transmise trăirile de maximă intensitate ale suferinţelor trupeşti şi  sufleteşti, pe cât de puternice, pe atât de altruiste, din marea sa dragoste şi dăruire faţă de Dumnezeu. Subliniindu-se calităţile deosebite ale martiriului şi consacrarea sa deplină Atotputernicului, se dorea, de fapt, destul de transparent, să fie întrevăzut chiar principele moldovean, care, la fel ca Sfântul Dimitrie, se dăruia pe deplin, cu inima deschisă  ţarului.

Din sursele scoase la iveală până de curând se cunoaşte, că Dimitrie Cantemir, încă din primii ani de şedere în Rusia, a încercat să sugereze înalţilor demnitari din anturajul ţarului, dar şi lui Petru I personal, că este gata să se încadreze în ierarhia nobiliară rusă şi să vină cu tot potenţialul său intelectual în serviciul noii sale patrii. Un prim demers al principelui către Petru I, în care îi propune fără ocolişuri acestuia din urmă să fie folosite experienţa şi cunoştinţele sale în vreo slujbă de stat, datează din 8 februarie 1717[12]. Deşi un timp Dimitrie Cantemir s-a ciocnit de răceala şi de reticenţa înalţilor demnitari ruşi din anturajul ţarului, nu a căzut în deznădejde, ci a revenit cu o şi mai mare insistenţă, mai ales prin 1719, când a declanşat o întreagă suită de acţiuni, prin care a căutat să  câştige în cele  din urmă  încrederea deplină a ţarului. Astfel, într-un alt demers, datat cu aproximaţie nu mai târziu de luna septembrie 1719[13], el îl roagă pe monarhul rus să-l numească într-o funcţie de stat.

În al cincilea rând, fostul principe moldovean fusese, se pare, informat că, prin octombrie 1719, Petru I va fi la Moscova şi de aceea a hotărât să profite de această prezenţă a ţarului în vechea capitală a Rusiei, pentru a recurge la tradiţionalul procedeu de a rosti în public un discurs, din care să reiasă clar acelaşi mesaj de devotament şi aceeaşi dorinţă de a-l sluji. O ocazie mai potrivită decât ziua de naştere a principelui, 26 octombrie, zi în care este prăznuit şi Sfântul Dimitrie, nici că putea fi, cu atât mai mult cu cât pe atunci, după câte se pare, Dimitrie Cantemir împlinea 45 ani[14]. Cu această ocazie principele a alcătuit Panegiricul şi a hotărât ca acesta să fie rostit de mezinul său, Antioh, la Academia slavo-greco-latină din Moscova. Inocenţa şi sinceritatea unui copil de vârstă fragedă trebuiau să sublinieze şi mai mult fidelitatea principelui moldovean faţă de ţar. După cum s-a dovedit mai târziu, problemele legate de Războiul Nordic şi alte chestiuni de stat (sursele istorice arată aproape zi de zi unde se afla ţarul), nu i-au permis Alteţei Sale să ajungă în acele zile la Moscova, unde era aşteptat în familia lui Dimitrie Cantemir, care spera să-l aibă în calitate de înalt oaspete la aniversarea sa. Cu toate acestea serbarea avu loc, şi Panegiricul a fost rostit în prezenţa unui numeros public, având şi un anumit ecou.

În al şaselea rând, în aceeaşi perioadă Dimitrie Cantemir întreprinde încă o acţiune deosebit de îndrăzneaţă de a intra în rândurile înaltei nobilimi ruse. După cum reiese din scrisoarea sa din 23 noiembrie 1719[15] către ţar,  deja la 4 noiembrie,  Petru I a încuviinţat intenţia fostului principe moldovean de a se căsători cu prinţesa Anastasia, una din fiicele cneazului rus Ivan Iurievici Trubeţkoi[16].

Pe lângă toate acestea, dacă comparăm cele două Panegirice,  observăm că cel din 1714 era o laudatio la adresa lui Petru I, care era îndemnat să izbăvească ţara Moldovei şi alte popoare creştine balcanice de stăpânirea străină[17]; cel din 1719, deşi era dedicat Sfântului Mucenic Dimitrie, era de facto o auto-laudatio a lui Dimitrie Cantemir. La fel ca şi în Panegiricul din 1714[18], în cel din 1719 se întrevăd, de sub haina şi din conţinutul religios, aluzii deosebit de  clare la persoana autorului. Din nou prin comparaţia celor două scrieri, dacă în Panegiricul din 1714 se vede clar că fostul domn moldovean mai spera că îşi va redobândi scaunul cu sprijinul ţarului, în cel din 1719 se înţelege că asemenea visuri se spulberaseră şi că voievodului moldovean nu-i rămăsese decât să accepte situaţia de supus al ţarului.

Toate aceste acţiuni şi demersuri ale principelui şi-au atins scopul, căci la 14 februarie 1720 el se căsătoreşte cu fiica unui înalt nobil rus, iar un an mai târziu este acceptat ca membru al Senatului Guvernamental şi consilier de taină al Ţarului[19].

Astfel, numărul mare de surse, complexitatea Panegiricului, atmosfera în care a fost el creat şi scopul urmărit ne-au determinat să considerăm că autorul acestui opuscul este  Dimitrie Cantemir, şi nu Antioh, care avea pe atunci doar 9 ani şi, fireşte, nu putea să cuprindă un spectru atât de vast de surse şi să întocmească o lucrare atât de complicată din punct de vedere filosofic şi teologic. Deşi Panegiricul din 1714 şi cel din 1719 sunt întocmite în maniere diferite şi urmăresc scopuri distincte, acestea au fost elaborate de unul şi acelaşi autor – Dimitrie Cantemir.

Apelând direct la unica variantă cunoscută până astăzi, păstrată în fondurile  Muzeului Istoric de Stat din Moscova[20], aducem în circuitul ştiinţific românesc această lucrare, tradusă de noi în limba română.

         

                         [Traducerea în limba română][21]

f. 1                                                  Cuvânt Panegiresc /

de laudă / Marelui Mucenic Dimitrie din Tesalonic, moştenitor al vechiului principat /, preavrednic şi astăzi comoştenitor al împărăţiei lui Hristos /, de la / Prealuminatul principe Antioh Cantemir /, soldat / al preasfinţitului regiment împărătesc Preobrajenski, în curgerea celui de al zecelea an al vârstei sale în colegiul slavo-latin / de pe lângă  Sfânta noastră mănăstire a Mântuitorului Domnului Nostru /, rostit / în chipul cel mai frumos în dialectul grecesc. / În urbea împărătească Moscova, anul Domnului 1719, octombrie în 26 zile, cu aşezământul în cinstea aceluiaşi Purtător de Biruinţă. //

f. 1v          Dă-mi, fiule, inima ta ![22] Socrate, acel învăţător al filosofilor, ce ar fi trăit pe acea vreme în care înflorea filosoficeasca nepărtinire, cu toate acestea oftând, adesea voia, dacă ar fi fost cu putinţă, să aibă omul în piept o ferestruică deschisă, prin care ar putea fi văzută inima sa şi s-ar putea lesne întrevedea pornirile fiecăruia. Despre aceeaşi osârdie cu purtare de grijă din tot sufletul râvnea aceleaşi lucruri, în cele dintâi vremuri ale Bisericii, Fiul lui Dumnezeu, acel Tată şi unic învăţător al celor care filosofau cu adevărat. Şi, dacă nu s-ar fi găsit neînfricatul în nevoinţe preadistinsul Dimitrie, care cu preaglorioasa-i mărinimie şi-a deschis astăzi către Dumnezeul său, şi având acea nemărginită dragoste fierbinte şi-a adus drept jertfă inima sa, şi în această privinţă a glăsuit:

         Dă-mi, fiule, inima ta ! Acum cu adevărat, în această cuprindere cu văzul minţii a virtuţilor, nu ar fi fost proslăvită între virtuţile omeneşti dragostea cea mai desăvârşită către Dumnezeu. Prin aceea conchid, şi concluzia mea este  însuşi titlul discursului meu de faţă, astfel, anevoie [s-ar găsi] cineva dintre sfinţi  să-l  iubească mai mult pe Dumnezeu decât dânsul. Astfel, în cât mai că dacă s-ar găsi cineva dintre ei în cel mai pur mod să-şi aducă inima sa lui Dumnezeu.

                      Dă-mi, fiule, inima ta ! – îi spune Dumnezeu lui Dimitrie, şi acela îndată i-a adus coroana principatului Tesalonicean, de care s-a prins inima lui: „Pentru că, unde

f. 2       este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”[23] Şi aceasta era pentru ca // Dimit-

rie să se deprecieze în opinia tesalonicenilor, care îl cinsteau ca pe un semizeu, şi care ar fi crescut prin proslăvirea Dumnezeului, pe care nu l-au cunoscut: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.”[24] A văzut Ioann, în al patrulea capitol al Sfintei sale Apocalipse, 24 de bătrâni, care şi-au scos de pe capuri cununile lor şi le-au depus la poalele tronului lui Dumnezeu[25]. Şi, închinându-se celui care trăieşte în vecii vecilor, şi-au depus cununile în faţa tronului. Şi, fiind încă entuziasmaţi, au văzut că Dumnezeu are pe capul său multe cunune, pe capul său multe cunune are (sic!). Nedumerirea constă în aceea că, dacă bătrânii au depus cununile lor la picioarele Domnului, cum s-au pomenit cununile pe capul lui Dumnezeu? Răspund: pe cât Dumnezeu poate să crească în măreţia sa, pe atât vredniciile omeneşti pot fi desconsiderate de om. Pe măsura onoarei cu care oamenii îl venerează pe Dumnezeu, creşte şi se măreşte Dumnezeu. Deoarece Dimitrie i-a făcut cinstire lui Dumnezeu, l-a înălţat pe Dumnezeu mai mult decât coroana sa princiară, şi de aceea nesocotirea acestei coroane constituie o anumită sporire exterioară a măreţiei lui Dumnezeu. Şi fiind în plinătatea minţii, spun: fiind aceste coroane o creştere exterioară a măreţiei lui Dumnezeu, aducerea acestora la picioarele lui Dumnezeu este o sfidare a virtuţilor acestei lumi. Tot în aşa fel diadema tesaloniceană pe care astăzi Dimitrie a adus-o la picioarele lui Dumnezeu a sporit din exterior măreţia Domnului, căci ea poate fi

f. 2v  văzută pe capul lui Dumnezeu // şi pe capul său sunt multe cunune.

                        Dă-mi, fiule, inima ta ! – zice Dumnezeu lui Dimitrie, şi în aceeaşi clipă Dimitrie i-a adus viaţa sa, de care era legată inima lui, „precum inima cu sufletul sunt una”[26]. Şi a fost adusă aceasta în chipul crucii şi celui răstignit, ca să aducă la îndeplinire ceea ce trebuia prin moartea lui Hristos. Pe Muntele Căpăţinii[27] toate creaturile, chiar şi cele fără de simţăminte, au sesizat o anumită durere în suferinţele Dumnezeului-Om, s-a întunecat peste tot Pământul, soarele s-a stins, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au desfăcut, mormintele s-au deschis şi multe trupuri  ale sfinţilor s-au sculat, în aşa fel au arătat această apăsătoare mâhnire. Aşa au cunoscut natura Creatorului prin actul de curaj al morţii Sale. Numai lemnul crucii a rămas fără simţire, fără inimă, tare, neavând pic de milă şi mâhnire, când îl ţinea pe Cel atât de mult rănit, chiar omorât, cel mai frumos dintre fiii oamenilor. Această tristeţe a tragediei răstignitului, pe care crucea nu o simţea, a resimţit-o Dimitrie în tragedia muceniciei sale: drept care el şi-a întins mâinile în aşa fel ca suliţele să poată cât mai lesne să-i străpungă inima, şi astfel a înfăţişat semnul crucii, şi cu trupul său[28] a corectat imperfecţiunile crucii lui Dumnezeu. Omul are chipul crucii şi, întinzând mâinile mai vădit o înfăţişează[29].  Mai mult, Dimitrie a fost cruce şi cel care a suferit pe cruce, astfel el de unul singur a primit rană în coastă, şi de unul singur diriguia nemişcat loviturile corpului de suliţe. Crucea lui Hristos era nesimţitoare, fără patimă

f. 3        şi de aceea, nici simţire, nici durere nu a avut // în suferinţa ispăsitoare. Dimitrie era o cruce simţitoare, cruce suferindă, cruce care într-adevăr suportă chinurile, ca să îndrepteze lipsurile crucii Domnului şi durerea Domnului Răstignit. Pe crucea Golgotei a suferit Hristos, întrucât era muritor. Pe crucea lui Dimitrie Hristos nu a suferit, deoarece este nemuritor, în schimb a suferit crucea, deoarece era o cruce vie, cruce suferindă, cruce însufleţită; Dimitrie s-a preschimbat în cruce. Astfel încât fără viciul mândriei, împreună cu Pavel poate zice: „Înfăptuiesc imperfecţiunile patimilor lui Hristos în trupul meu.”[30]

Dă-mi, fiule, inima ta ! – zice Dumnezeu către Dimitrie, şi în aceeaşi clipă Dimitrie i-a adus inima sa rănită, urmând porunca lui Hristos, precum se cântă în biserică[31]: “Te bucură, cel cu mădularele străpunse”, fericita patima a lui Hristos, ne-ai descris-o, dar cu o durere şi mai mare decât simţea inima lui Hristos. Pentru că Hristos, când a fost lovit în inimă, era de acum mort, şi prin urmare nici un fel de durere nu a simţit. Dimitrie, însă, era viu, şi de aceea a simţit durerea. Rana în inima lui Hristos nu era cu adevărat rană şi de aceea nu i-a provocat nici o suferinţă, ci era o gaură de unde ieşea apă, or lichidul care curgea era mai curând din  morţi decât  din vii. Rana lui Dimitrie cu adevărat era dureroasă şi cu adevărat grea, aşa cum din ea

f. 3v      curgea sânge curat şi viu. Rana lui Dimitrie se mai deosebeşte de cea a lui // Hristos, şi prin aceea că Hristos a fost lovit în inima doar cu o singură suliţă, pe când Dimitrie, se prea poate, cu trei. Aşa precum i s-a întâmplat lui Abesalom, ca de acolo să perceapă mângâierea îndureratul Fiu şi preaîntristata sa Mamă. Fiul, care îşi dădu-se duhul,  rămânea în continuare vulnerabil, căci  a-ţi vărsa furia asupra unui mort este revoltător, iar Mama, cu toate că nu era vinovată, a fost rănită ca una vinovată. Şi ţie îţi va trece arma prin suflet[32]. Lancea i-a străpuns Fiului trupul şi nu sufletul, iar lancea i-a străpuns Mamei sufletul şi nu trupul, pe când lui Dimitrie suliţa i-a străpuns şi trupul şi sufletul. Fiul a luat asupră-şi împunsătura, dar nu a simţit durerea, Mama a simţit durerea, dar fără a fi străpunsă, Dimitrie însă şi împunsătura a luat asupră-şi şi şi-a dat sufletul din cauza multor puternice şi insuportabile dureri.

        Dă-mi, fiule, inima ta ! – zice Dumnezeu către Dimitrie, şi în aceeaşi clipă Dimitrie a adus cea mai desăvârşită dragoste, decât îi adusese acel ucenic, pe care îl iubea Hristos, precum este descris în capitolul 21 al Sfintei Sale Evanghelii, dragostea pe care el o avea faţă de Hristos, şi Hristos la rândul său i-a arătat-o. Rogu-Vă, vestiţi ascultători, al cărui chip de spunere tainic întru totul îl foloseşte ucenicul, pe care îl iubea Iisus şi care la cină şi-a plecat capul pe pieptul lui, ca  să arate dragostea pe care o avea în inimă faţă de Hristos. Se spune că, la cină, s-a aflat  la pieptul lui Hristos. Slaba arătare a dragostei nu o striga, pentru că a iubi înseamnă veghere, pe când a

f. 4           dormi înseamnă // dispreţ. Cum se poate ca nesocotirea să fie o dovadă a vegherii şi ca somnul să fie o mărturie a dragostei? Dormea Ioann, fiindcă iubea cu adevărat. Este oare aceasta foarte mult în conformitate cu legile dialecticii, dacă Ioann dormea la pieptul lui Dumnezeu ? Şi de aceea nu poate nimeni să arate chipul unei iubiri preacurate, neprefăcute, nefăţarnice, care ar fi în afara oricărei bănuieli, şi de aceea e mai desăvârşită decât aducerea în dar a inimii cu ochii închişi ? Aşa cum Dumnezeu îşi dăruie inima cu ochii deschişi, caută răsplata dragostei sale şi răsplata darului său, într-un mod prielnic va fi văzut aceasta şi de aceea lui însuşi îi aduce; şi dacă-şi dăruieşte inima cu ochii închişi, cere drept recompensă atâta dragoste, atâta dar, ca să fie văzut de cel căruia îl aduce. Şi dacă Ioann este numit “iubit”, fiindcă i-a dăruit inima închizând ochii pentru puţin timp, cu atât mai mult merită dragostea lui Dumnezeu Dimitrie, care, dăruindu-i-o lui Dumnezeu, şi-a închis ochii pentru totdeauna. Şi, dacă Ioann atât de bine a intrat în dragostea lui Dumnezeu dându-i inima, s-a rezemat, a adormit, cu cât mai mult este a crede, cu atât mai mult s-a adâncit în adâncul dragostei lui Dumnezeu Dimitrie, care, dându-i inima, a murit, şi-a dat viaţa şi se află în îmbrăţişarea lui Dumnezeu până acum. O dragoste mai mare ca aceasta nu a avut nimeni, nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul său. Însuşi Ioann, în capitolul al 15, mărturiseşte: “Iubesc pe cât stă soarele, având ochii închişi.”[33] //

f. 4v  Conform raţionamentelor sfinţilor teologi, aceştia mai iubesc pe cât soarele luminează şi de aceea au ochii deschişi, ca să se delecteze cu fericirea vederii, a dăruirii pentru dragostea lor. Însă Dimitrie, iubind, a închis ochii şi i-a închis pentru sine ca prin beatitudine cu văzul să se delecteze cu răsplata pentru dragostea sa. Îngerii iubesc obiectul triipostasic de o frumuseţe nemaipomenită, dar ochii lor nu încetează să se desfete cu aceasta. Numai Serafimii dintre alte spirite raţionale, după Isaia[34], iubesc având ochii închişi. Cu două [aripi] zboară şi cu două îşi acoperă faţă. Însă de ce numai Serafimii îşi acoperă, închid ochii, pe când alţi Preasfinţi Îngeri mereu văd faţa Tatălui Ceresc ? Deoarece prin antonomasie Serafimii se spune că sunt iubitori. Deoarece aceştia, faţă de alţi Îngeri, arată o dragoste mai puternică faţă de Dumnezeu. Prin urmare ei arată că îl iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste mai mare şi mai desăvârşită decât alţi Îngeri, de aceea, oferindu-şi inima lui Dumnezeu, aceştia o aduc cu ochii acoperiţi şi închişi. Cu două zboară şi cu două îşi acoperă faţă. Şi aceasta constă în aceea că perfecţiunea adevăratei lor iubiri nu cere recompensă, acela dacă dăruieşte inima sa, o dăruieşte cu ochii acoperiţi. Având în inimă dragoste de Serafim, Dimitrie şi-a manifestat dorinţă într-un mod într-adevăr, mai graţios şi mai perfect decât Serafimii, fiindcă aceştia aduceau inima lui Dumnezeu cu ochii acoperiţi, dar Dimitrie aducea inima lui Dumnezeu cu ochii omorâţi. Aşa cum Serafimii nu cer nici

f. 5  o recompensă // pentru dragostea lor, iubind închid ochii, însă cu aripi vii. Cu două îşi acoperă faţă. Pe când Dimitrie nu căuta drept recompensă pentru dragostea sa nici cea mai neînsemnată scânteie a văzului dumnezeiesc, iubind To Tрisilin Ekwnon  fwS, frumuseţea cea dumnezeiască, iubită şi dorită până la infinit, această fiinţă supranaturală şi măreţie care există de la sine şi care prin sine fusese, în sine în mod firesc, preaîmbelşugată şi preaveşnică (şi împreună cu Dionisie[35] zic) închide ochii săi, însă în veci. Cu aripile preacumplitei Morţi, precum vedea în duh Zaharia[36], vedea zburând şi această coasă[37].

Dar e prea puţin probabil că cineva din preaînţelepţii mei ascultători va spune dacă Dimitrie, care aduce inima sa cu dragostea de Serafim, şi-a acoperit ochii după obiceiul serafimesc, va avea ca urmare drept recompensă pentru atâta dragoste, şi atâta ofrandă; el nu dorea nici cea mai mică scânteie a slavei dumnezeieşti. Aşa cum îşi pun nădejdea nevoitorii, răsplata biruitorilor şi coroana fericiţilor şi ce a dorit de la preadreptul Dumnezeu, acel dătător de recompensă, şi cui i se va da după fapta sa? Răspund: Dorind belşugul şi harul lui, pentru aceea şi-a adus inima, a acoperit ochii cu aripile preacumplitei morţi şi a zburândei sale coase. A adus-o deoarece dorea fericirea dumnezeiască şi nicidecum slava lui Dumnezeu. Avem mulţi sfinţi, dintre care cei mai vestiţi şi-au adus inima drept jertfă lui Dumnezeu, care l-au iubit pe Dumnezeu până la moarte, nu pentru fericirea dumnezeiască, ci pentru iubirea de

f. 5v       slava lui Dumnezeu, // adică să obţină ca răsplată slava dumnezeiască. Spre această slavă îşi îndrepta privirile Pavel[38] când spunea: Am terminat alergarea, am păzit credinţa, de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea. Spre această slavă îşi îndrepta privirile Petru[39], când spunea: Noi toţi am lăsat totul şi am mers după Tine. Ce va fi drept urmare cu noi ? Dar în modul cel mai vădit a făcut-o Moise: Dacă într-adevăr am dobândit fericirea, arată-mi faţa Ta. Sau alţii la fel venerează slava Ta? Dimitrie însă, urmând cea mai obişnuită dragoste faţă de Dumnezeu, cea mai curată şi perfectă,  nicidecum una legată de iubire faţă de sine, daţi-vă seamă, rogu-vă, precum spun cei care iubesc[40]: Şi am văzut  slava Lui, slava acelui unul-născut, de la Tatăl plin de fericire şi adevăr. De unde-i Moise, iubitorul de slavă dumnezeiască, iubeşte nu pentru fericire, ci pentru slavă, ca s-o primească drept răsplată; Dimitrie, însă, iubea slava lui Dumnezeu nu ca o recompensă mucenicească, dar ca slavă dumnezeiască plină de fericire, adică ca slavă pe care merită să-o aibă numai Dumnezeu[41]. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău, Doamne, dăruieşte slava. Cu adevărat este o mare deosebire între aceste două raţionamente: a iubi, pentru că fericirea de la iubirea slavei înseamnă a privi la ofranda dragostei iubind; pe când iubind fericirea pentru iubirea de fericire înseamnă a nu te aştepta la nicio recompensă de dragoste. Nu e posibil însă să ajungi la fericirea dumnezeiască fără să fii îndestulat cu slava Dumnezeiască. Încheind spun

f. 6       astfel: precum iubea Dimitrie // slava lui Dumnezeu, ca să întărească în sine harul lui Dumnezeu. Slava este un indice tainic al fericirii, pentru că fericirea anticipează slava, cât priveşte slava – urmează fericirii.  Moise considera fericirea drept chezăşie a slavei; Dimitrie vedea slava ca o confirmare a fericirii. Dragostea lui Moise nu era desăvârşită, fiindcă, iubind fericirea, el râvnea la slavă, o iubea pentru că o vedea. Dragostea lui Dimitrie era desăvârşită în toată plinătatea, aşa cum iubind fericirea el nu râvnea spre slavă şi nu îndrepta fericirea spre slavă, căci nu vroia s-o vadă, ci să o iubească.

Am încheiat cuvântarea, afirmând acest concept printr-un verdict de nedumerire teologică. A lăsat Hristos în acea preaadorată Euharistie un sacrament, izvorul harului său  Dumnezeiesc şi nu fără ca în aceasta să rămână substanţa pâinii. În continuare procedez cum găsesc de cuviinţă. Pe bună dreptate, nu trebuie să fie văzute atâtea minuni, pentru că în acea sacră pâine se aflau împreună trupul lui Hristos şi substanţa pâinii, decât ar fi trupul lui Hristos fără făptura pâinii. Pentru ca acea taină cu adevărat să se săvârşească printr-un număr mai mic de minuni, Dumnezeu nu este preaînclinat să facă exces de minuni, de aceea  nu  a vrut ca să rămână în taină substanţa pâinii. Lăsând la o parte alte vinovăţii, această vină este una morală: Limita pentru care era

f. 6v    rânduită și plasată temelia acestei taine, pentru ca // prin  aceasta Hristos să transmită fericirea sa celor care se împărtăşesc.  Aşadar, dacă cineva ar dori să se împărtăşească la această sacră taină, Hristos a vrut ca acela să dorească şi să caute harul pentru dragoste faţă de har şi nu faţă de pâine. Şi de aceea nu a vrut ca în această taină să rămână esenţa pâinii. A văzut Hristos cum toţi oamenii au dragoste faţă de fericirea împărătească, nu din dragoste faţă de fericirea împărătească, ci din iubire faţă de pâinea împărătească. Pentru aceasta ferindu-se (precum zic) ca harul său să nu fie nesocotit şi pentru ca aceasta să nu se întâmple rânduit, ca pâinea să nu constituie cel mai important mijloc de transmitere a harului Său, pentru ca nimeni să nu aibă motiv să caute fericirea pentru pâine, ci să caute har pentru har.

De unde Dimitrie, determinat de nobleţea dragostei sale desăvârşite sau povăţuit de această dogmă a credinţei, dorind cea mai apropiată reuniune, să aibă cea mai grabnică comunicare cu mântuitorul său, să se săvârşească dorinţa de a fi cu Hristos[42], dorea harul lui Hristos pentru har, şi nu har pentru pâinea lui Hristos, adică pentru slavă, pentru recompensă. Mai multă pâine oferă de la tăria credinţei înflăcărata sa dragoste, pentru fericire dă, pentru că oferă întreaga inimă din toată inima, dragostea lui apare fără niciun obstacol. Oamenilor desăvârşiţi le este propriu să-şi făgăduiască toată inima lui Dumnezeu şi să-şi dedice Lui întreaga lor raţiune. //

f. 7         Precum scrie Sfântul Vasile[43] în tâlcuirea psalmului al nouălea: Iubeşte să oferi ceva cu dragostea fierbinte pe pământ şi ne dă nu mreje sfărâmate, ci steaguri împărăteşti, nicicum neţinând seama de ceea ce putea să ni se întâmple. Prin aceeaşi se poate înţelege şi altceva: Oare cum Dimitrie iubea harul de dragul harului, şi nu harul de dragul pâinii, slavei şi recompensei?

Totuşi de aici, evlavioşi ascultători, conchideţi că o virtute atât de curajoasă va trece fără recompensă, că Dimitrie nu va fi venerat, proslăvit şi onorat de Dumnezeu. Astfel, când Dumnezeu i-a spus: Fiule, dă-mi inima ta!, nu avea nici o intenţie să-i ceară răsplată. Aceasta nu va fi, nu va fi. În asemenea caz Dimitrie ar fi mai fericit decât Dumnezeu însuşi, şi să ai asemenea gânduri ar fi necuviincios. Deoarece este mai bine să dai, decât să primeşti[44]. Dumnezeu nu este[45] neblagorodnic şi neiubitor de oameni nu este. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi[46]. Oare Dumnezeu e sărăcăcios sau negeneros[47]? Tu eşti Dumnezeul meu, aşa cum nu-mi ceri bunuri. Iar cel de le cere şi le povăţuieşte, apoi înfăptuieşte ca să aibă pretextul şi pricina pentru a recunoaşte cele mai sublime bunuri, precum afirmă Fericitul Ieronim[48]. Ceea ce se vede clar în însuşi Dimitrie, care s-a învrednicit de orice slavă, şi preacinstitele sale moaşte de asemenea le-a proslăvit pe pământ şi până acum le proslăveşte cu o aşa slavă, cu care nu a vrut să le proslăvească pe oarecare alte sfinte moaşte. //

f. 7v       Pe când ceilalţi nu izvorăsc nesecatul mir, care şi ca un anumit panaceu obştesc (adică doctorie care tămăduieşte orice boală) care este cel mai mult preţuit pentru alungarea bolilor fie trupeşti, fie sufleteşti. Dacă trupul lui Dimitrie, organ al atâtor  virtuţi, i-a proslăvit cu o atât de minunată şi deosebită slavă, cu care a proslăvit acest suflet, de unde acel organ părea spre cunoaşterea acestei cauze curajoase?  Dacă mai întrebaţi despre aceasta, apoi răspund că aceasta nu e o faptă adolescentină, ci una de ordin  teologic.


[1]„Lui Petru Întâi, Prealuminatului Preaputernicului, Preaevlaviosului, şi Preamilostivului  biruitor, Împărat, Suveran şi Protector creează şi oferă al său Panegiric înflăcărat preaumilul soldat al  preaslăvitului şi de Dumnezeu ocrotitul Regiment Schimbarea la Faţă şi Principe al Sfântului Imperiu Rus şi fiu al domnului voloh, preaplecatul  serv Şerban Cantemir. În Sankt-Petersburg, în anul de când a născut Fecioara 1714, martie, în curgerea celui de al şaptelea an al vieţii sale.” Lucrarea s-a păstrat şi în manuscris [Biblioteca Academiei de Ştiinţe a Rusiei (Библиотека Российской Академии Hаук), Sankt-Petersburg, Fond П.I.Б. (Петр I, Библиотека), mss. nr. 150, cota veche: 1.5.78 (Neamul Cantemireştilor. Bibliografie, Coord. acad. Andrei Eşanu. Alcătuitori:  Andrei Eşanu, Igor Cereteu, Valentina Eşanu, Dinu Poştarencu, Maria Poştarencu, Chişinău, Editura Pontos, 2010, p. 92-94].

[2] Neamul Cantemireştilor. Bibliografie. Coord. acad. Andrei Eşanu. Alcătuitori:  Andrei Eşanu, Igor Cereteu, Valentina Eşanu, Dinu Poştarencu, Maria Poştarencu, Chişinău, Editura Pontos, 2010, p. 150-152.

[3] „Πέτρω τω Προτω ‘Υπεργαληνοτάτω και ‘Ισχυρωτάτω Βύσεβεϊ Νικητη και Ευσπλαχνικωτατω Αύτοκράτορι Δεσπότη και ‘Αντιλήπτορι αύτοϋ Πανηγυρικόν όλοκαύτωμα, σμικροπρεπεστέρως Καλλερεϊ και  προτείνει ό της περιβοήτου και  θεοφρουρητου Φαλαγγος Της ‘Ιερας  Μεταμορφωσεως στρατιώτης, Ούμην αλλα και Της ‘Ιερωτάτης ρουσσικης Αύτοκρατορίας ‘Ηγεμων και Μολδαβίας  ‘Ηγεμονίδης, Δοθλος άνακειμενο Σερβανος Καντεμυρης ‘Εν  Πετρω: πόλει Ετει της ‘Ενσάρκου Οίκονομίας αψιδ’ φθίνοντος μαρτίον εισερχομένου Τόν έβδομον της αύτου ηλικίας χρόνου. Κύριε σωσον τον βασιλέα και άπάνουσον ημων εν η άν ήμέραν Επικαλεσωμεθά σε./ Петру Первому, пресветлейшему и державнейшему, благочестивейшему победителю и всемилотивейшему самодержцу, государю и покровителю своему панегирическое Всесожжение смиреннейще творит и приносит преславнаго и Богом хранимаго полка святаго Преображения салдат и священнейшаго Российскаго государства князь и Волошский господаревич, нижайший раб, Сербан Кантемир, в Санкт Питербурхе, в лето рождшия Девы 1714, марта, грядущу седмому возраста своего лету. На еллинском диалекте реченное / Petro Primo Hyper Serenissimo et potentissimo Pio, Victori et Clementissimo Imperatori Domino et Protectori Suo Panegyricum holocaustum humillime litat et offert, Inclytae et Theophruritae Phalangis Sanctae Metamorthoseos, miles nec non, Sacri Rass[iaci]: Imperij Princeps et Moldaviae Hospodarowicz, servus deditus, Serbanus Cantemyr in Burgo S. Petri. Anno a Portu Ving[inis]: 1714 Martii ineunte septimo aetatis suae anno, hellinika dialecto peroratum” (E.Lozovan, D. Cantemir: Panégyrique de Pierre le Grand, în RIDS, Copenhague, 1981, nr. 92, p. 1-50). Paul Cernovodeanu, Mihai Carataşu, Alvina Lazea, Dimitrie Cantemir, Panegiricul lui Petru cel Mare (1714), în „Archaeus”, Bucureşti, V, 2001, fasc. 1-2, p. 101-133.

[4] Елеонская А. С., Панегирик 1719 г. Из литературного наследия семьи Кантемиров, в Памятники культуры. Новые открытия. Письменность, искусство, археология, Ежегодник, 1990, Москва, 1992, с. 28-33.

[5] Бантыш-Каменский Д. Н., Словарь достопамятных людей Русской земли, Москва, 1836, ч. III, с. 8.

[6] Попов А., Заметки о первых литературных упражнениях кн. А. Д. Кантемира, в Чтения в Обществе Истории и Древностей Российских при Московском Университете, 1878, кн. 3, отд. V, с. 1-14.

[7] Собрание сочинений известных русских писателей. Вып. 2. Избранные сочинения Антиоха Кантемира, с его портретом, факсимиле, автографиею, с статьею об его сочинениях, изданиях, переводов его сатир и с указателем всех статей о Кантемире, напечатанных в разных периодических и других изданиях. Изд. П. Перевлесскаго, Москва, Университ. тип., 1849, с. III.  Стоюнин В. Я., Князь Антиох Кантемир, в Кантемир Антиох Димитриевич, Сочинения, письма и избранные переводы,   в 2-х томах,  Том 1. Сатиры, мелкие стихотворения и переводы в стихах.  Ред изд. П.А. Ефремов, Спб., Изд. И.И. Глазунова, 1867, с. XIII. Прийма Ф. Я., Антиох Димитриевич Кантемир, в Кантемир Антиох. Собрание стихотворений, Ленинград, 1965, с. 7. Белоусова Е. Ф., Влияние Дмитрия Кантемира на Антиоха Кантемира, в Наследие Дмитрия Кантемира и современность, Кишинёв, 1976, с. 185.

[8] «Разумеется, что Панегирик написан, не самим ребенком, а отцом или учителем его.» (Пекарский П., Наука и литература в России при Петре Великом, Том 2, Описание славяно-русских книг и типографий 1698-1725 годах, Спб., 1862, с. 321). «Конечно Панегирик написан не десятилетним Кантемиром, а его нaставником …» (Ефремов П. А., Библиографические примечания. Сочинения, переводы и письма Кантемира, в Кантемир Антиох Димитриевич, Сочинения, письма и избранные переводы,   в 2-х томах.   Tом 2. Сочинения и переводы в прозе, политические депеши и письма. C портретом автора со статьею о Кантемире и с примечаниями В. Я. Стоюнина.  Редакция изд. П. А. Ефремова.  СПб., И. И. Глазунов, 1868,  с. 443).

[9] Сементковский, Р. И., А. Д. Кантемир: Его жизнь и литературная деятельность, в Кантемир, Белинский, Добролюбов, Пескарев, Гончаров. Биографические  повествования, Челябинск, Урал, 1997, с. 32-33.

[10] Елеонская А. С., Панегирик 1719 г. Из литературного наследия семьи Кантемиров, в Памятники культуры. Новые открытия. Письменность, искусство, археология, Ежегодник, 1990, Mосква, 1992, с. 32.

[11] Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic – potrivit tradiţiei s-a născut într-o familie de nobili creştini, pe timpul împăratului roman Diocleţian (284-305). Refuzând să participe la ceremoniile păgâne, a atras asupra sa mânia administratorului provinciei şi a fost persecutat pentru credinţă (vezi E. Preda, Dicţionar al Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 75).

[12] Цвиркун В. И., Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира. Жизнь и судьба в письмах и бумагах, Chişinău, 2008, № 61, с. 186-187.

[13] Цвиркун В. И., Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира …, № 75, c. 201.

[14] Dacă ziua de 26 octombrie este aproape unanim recunoscută în ştiinţa istorică, cât priveşte anul în care s-a născut Dimitrie Cantemir se poartă discuţii până în prezent (vezi Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, coord., redactor ştiinţific acad. Andrei Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 156-159). Evenimentul din anul 1719 pare să ne arate că principele se considera născut în 1674, şi prin urmare în 1719 împlinea 45 de ani.

[15] Цвиркун В. И., Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира…, № 79 c., 204.

[16] Nu excludem faptul că au fost şi alte împrejurări care au determinat includerea lui D. Cantemir în cercul consilierilor de taină a lui Petru I, între care şi pregătirea de către ţar a campaniei persiene.

[17] P. P. Panaitescu, Panegiricul lui Petru  cel Mare, în idem, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 190. I. D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, p. 206.

[18] P. P. Panaitescu, Panegiricul lui Petru  cel Mare, în idem, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, loc. cit.

[19] Цвиркун В. И.,  Димитрий Кантемир. Страницы жизнь в письмах и документах, Cпб, 2010, c. 79.

[20] Государственный Исторический Музей (Москва), Епархиальное Собрание, № 1011.

[21] În traducere, prin bara oblică indicăm, în transcrierea foii de titlu, sfârşitul unui rând şi începutul altuia, iar cu două bare oblice marcăm sfârşitul unei pagini şi începutul alteia în varianta rusească a Panegiricului. Parantezele rotunde aparţin panegiristului, iar în cele pătrate, care ne aparţin, aducem scurte completări-explicaţii pentru o mai bună înţelegere a textului.

[22] Între rândul 1 şi 2 cu litere mai mici este scris: Pilde: 23. verset: 26. (Toate referinţele la diferite cărţi din Biblie au fost verificate după ediţia Толковая Библия, или комментарий на все книги Св. Писания Ветхаго и Новаго Завета, в 3-х томах. Издание второе, Стокгольм, Институт перевода Библии, 1987).

[23]Pe câmpul din stânga: Luca: 12. verset: 34.

[24] Pe câmpul din dreapta: Ioan: 3. verset: 30.

[25] Pe câmpul din dreapta: Apocalipsa: capitolul 9. verset: 12. (Scena din Apocalipsa lui Ioan la care face referinţă autorul se regăseşte în capitolul 4, versetul 10.)

[26] Pe câmpul din stânga: Faptele Apostolilor: 4. verset: 32.

[27] Probabil, în originalul grecesc al Panegiricului de faţă, autorul a făcut referinţă la Evanghelia după Luca, în care pentru noţiunea evreiască a „Muntelui Golgota” este folosită doar varianta grecească „cran…ou tÒpoj,  cr£nion”, care în versiunea românească este tradusă prin „Muntele Căpăţâna” (Vezi Evanghelia după Luca, cap. 23, verset 33).  Vezi şi Evanghelia după Matei „… loc numit Golgota, care înseamnă Locul Căpăţânii” ( cap. 27, verset 33-34). Un comentariu mai amplu vezi în Толковая Библия, или комментарий на все книги Св. Писания Ветхаго и Новаго Завета. в 3-х томах. Издание второе,  Том 3. Новый Завет (Том восьмой, Евангелие от Матфея).  Стокгольм, Институт перевода Библии, 1987, с. 455-457.

[28] Pe câmpul din stânga: «Prin tragedia răstignit» (nota autorului).

[29] Pe câmpul din stânga: Augustin: în cartea a 50-a, în convorbirea 23.

[30] Pe câmpul din dreapta: Către Coloseni:1. verset: 24.

[31] Pe câmpul din dreapta: «Cei proslăviţi la Vecernia Mare».

[32] Pe câmpul din stânga: Luca: 2. verset: 23.

[33] Pe câmpul din dreapta: Ioan:15. verset: 13.

[34] Pe câmpul din stânga: Isaia: 6. verset: 2.

[35] Se pare este vorba de Sfântul  Dionisie (195-265), episcop al Alexandriei, persecutat în mai multe rânduri, mare apologet al învăţăturii lui Hristos, autor a numeroase scrieri cu caracter catehetic şi apologetic (E. Preda, Dicţionar al Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p.76). Autorul Panegiricului se referă la una din lucrările Sf. Dionisie.

[36] Pe câmpul din dreapta: Zaharia: 5. verset: 1.

[37] Pe câmpul din stânga: 2.Timotei: 4. verset: 4.

[38] Pe câmpul din stânga: Matei:19. verset: 24.

[39] Pe câmpul din stânga: Exod: 33. verset: 13.

[40] Pe câmpul din stânga: Ioan: 1. verset: 14.

[41] Pe câmpul din stânga: Psalm:115. verset: 1.

[42] Pe câmpul din stânga: Către Filipeni: 1. verset: 23.

[43] Pe câmpul din dreapta: Verset [din Omiliа – n.n.] lui Vasilie [cel Mare] la psalmul: 9.

[44] Pe câmpul din dreapta: Faptele Apostolilor: 20. verset: 35.

[45] Pe câmpul din dreapta nota autorului: «Nerecunoscător».

[46] Pe câmpul din dreapta: Psalm: 50. verset: 19.

[47] Pe câmpul din dreapta: Psalm: 15. verset: 2.

[48] Pe câmpul din dreapta: Ieronim. Comentariu la Isaia. Capitol: 66.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s