„Pedepsirea” lui Ştefan cel Mare


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 1 Aprilie, 2004

În copilărie pedeapsa a suferi vei învăţa …

… a părinţilor datorie iaste, ca certându-i, pedepsindu-i,

 în învăţătura Sfintelor Scripturi a-i întemeia li se cade …

Dimitrie Cantemir, „Divanul…”

 

După cum am arătat în una din secvenţele precedente, viitorul mare voievod Ştefan s-a născut în iarna lui 1441/1442, părinţi fiindu-i Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea. Din păcate, izvoarele istorice nu ne aduc nici măcar cele mai elementare informaţii despre copilăria, precum şi mediul în care a crescut şi a fost educat viitorul mare domn. Doar tradiţia populară orală şi unele informaţii indirecte varsă o oarecare lumină asupra acestei perioade din viaţa voievodului, asupra căreia vom încerca să reflectăm în cele ce urmează.

La moşia din Borzeşti

Se consideră indiscutabil faptul că, o parte a copilăriei, Ştefan a petrecut-o pe meleagurile ţinutului Bacău, în zonele premontane ale Carpaţilor, bogate în păduri, păşuni, fâneţe şi ape curgătoare cristaline. Datorită faptului că, spre sfârşitul domniei sale, Ştefan a înălţat o biserică în această regiune, în satul Borzeşti pe râul Trotuş, se admite că, în această localitate rurală s-a născut Ştefan cel Mare. Cu atât mai mult că, în aceste ţinuturi bunicii şi părinţii lui Ştefan cel Mare au avut proprietăţi importante şi prin tradiţie aceste averi au trecut mai târziu în posesia lui Ştefan cel Mare.  Ba mai mult, se pare că aceste ţinuturi premontane erau diriguite de jupan Bogdan, bunicul lui Ştefan cel Mare, iar mai târziu aceste funcţii au fost trecute urmaşilor săi, de aceea atunci când s-a maturizat Alexandru, fiul mai mare al voievodului, i s-a încredinţat administrarea aceloraşi ţinuturi. Drept  mărturie este şi faptul că Ştefan cel Mare sau chiar Alexandru, fiul,  a înălţat la Bacău o frumoasă biserică şi o curte domnească. Anume în aceste ţinuturi va găsi cea mai largă susţinere tânărul voievod Ştefan în aprilie 1457, când a intrat în ţară pentru a smulge tronul din mâinile lui Petru Aron.

Pe aceste frumoase meleaguri, Ştefan a putut să rămână mai curând până la urcarea în scaun a tatălui său în 1449, dată după care trebuia să fi fost luat la curtea domnească din Suceava sau poate a fost lăsat în grija unul călugăr, pentru a fi instruit şi educat.  Din toamna anului 1451 au urmat ani de pribegie, fie în Transilvania, fie în Ţara Românească, unde familia sa trebuia să se ascundă de ochii iscoadelor lui Petru Aron, asasinul tatălui său. După cum vedem noi lucrurile, anume această împrejurare a determinat lipsa totală de informaţii privind copilăria lui Ştefan cel Mare în afara hotarelor Ţării Moldovei. După unii autori, pribegii moldoveni: Maria-Oltea, Vlaicul, copiii, inclusiv Ştefan, alte persoane apropiate s-au aflat timp de câţiva ani la curtea regelui Iancu de Hunedoara. Un spirit iscoditor de copil putea observa şi învăţa, în acest mediu, multe lucruri interesante.

Viteaz oştean
În tradiţia populară, în legende şi cântece bătrâneşti, copilul Ştefan este reprezentat ca fiind permanent aflat în jocuri militare cu semenii săi împărţiţi în tabere adverse. Una din aceste tabere îl avea în frunte pe Ştefan, grupul reprezentându-i pe moldoveni, apărători ai ţării, iar cealaltă pe invadatori, care  până la urmă erau învinşi. Într-o frumoasă legendă transilvăneană se spune precum că, maică-sa, adică Maria-Oltea, din leagăn îi făgăduieşte fiului ei „buzdugan împărătesc”, ceea ce ar însemna că de mic copil Ştefan a fost educat în spiritul dârzeniei ostăşeşti, de apărător al meleagului natal. Multe din calităţile moştenite de la bunicii şi părinţii săi au fost cultivate şi dezvoltate în acele condiţii aspre de  războaie şi  ciocniri sângeroase, scene pline de grozăvii. Toate acestea i-au călit braţul şi firea, i-au ascuţit mintea şi intuiţia, l-au făcut să cunoască în de aproape experienţa de luptă şi de războaie ale strămoşilor şi contemporanilor săi.  Probabil, aceste împrejurări l-au determinat pe Nicolae Iorga să-l vadă într-o lucrare romantică de tinereţe pe viitorul Ştefan cel Mare, pe când era copil, alături de tatăl său în luptele pe care le-a dus acesta contra polonilor, care au invadat ţara în 1450, mai cu seamă în lupta de la Crasna. Să fi avut pe atunci Ştefan vreo 8-9 ani, vârstă la care o minte ageră de copil vedea şi memoriza totul, ba înspăimântându-se, ba bucurându-se, alături de oştenii tatălui său. Aici a văzut viitorul voievod mulţimea de oaste moldoveană adunată de pe la ţinuturi, în mare parte fiind completată cu ţărani de la plug, ciobani de la munte şi meşteşugari din târgurile Moldovei, care au alcătuit grosul „oastei mari”, căreia i s-a datorat  biruinţa asupra oştirii invadatoare.

… şi voievod

După cum se ştie, Ştefan este menţionat pentru prima dată într-un document  emis de cancelaria domnească a tatălui său la 11 februarie 1450, adică pe când era copil. Acest act domnesc reprezintă o scrisoare prin care voievodul Ţării Moldovei, Bogdan al II-lea, îi făgăduieşte prietenie şi alianţă lui Iancu de Hunedoara, regele Ungariei. În acelaşi răvaş, Bogdan al II-lea îl aşează alături de sine pe fiul său „Ştefan voievod”, care la fel ca şi tatăl său îi jură credinţă craiului Ungariei. Pe de o parte, voievodul Moldovei îşi desemna urmaşul în scaunul domnesc şi de fapt prin aceasta îşi exprima dorinţa ca fiul său Ştefan să fie recunoscut de către rege drept urmaş legitim la tronul Ţării Moldovei. Pe de altă parte, prin această scrisoare, Bogdan al II-lea dorea să obţină recunoaşterea internaţională în scaunul domnesc a fiului său Ştefan în detrimentul altui pretendent la tron, Alexăndrel vodă, aciuat  pe atunci la curtea regelui Poloniei. Trebuie să arătăm că Bogdan al II-lea a făcut acest important pas diplomatic doar la câteva luni după urcarea sa în scaun, ceea ce arată că el dorea să consolideze nu numai poziţia sa, dar şi a urmaşului său Ştefan în scaunul de la Suceava. Este interesant faptul că, ulterior, voievodul repetă, se vede intenţionat, şi în alte documente formula „…şi credinţa iubitului meu fiu al domniei mele, Ştefan voievod” (documentul din 13 iunie 1451). Nu putem spune în ce măsură Bogdan al II-lea, încă de pe acele timpuri, îl antrena pe fiul său în treburile ţării, dar rămâne un fapt indiscutabil că avea cele mai serioase intenţii în privinţa pregătirii lui Ştefan pentru preluarea scaunului domnesc. Deşi evenimentele în continuare nu s-au derulat după scenariul şi perspectiva conturată de Bogdan al II-lea, totuşi, peste 6 ani, datorită faptului că era fiu de domn şi voievod, Ştefan a putut pretinde în modul cel mai serios la scaunul domnesc.

„Pedeapsa” lui Ştefan
O altă faţetă a unei educaţii deosebit de serioase şi temeinice în copilărie a lui Ştefan se desprinde din întreaga activitate nu numai politică şi militară, dar şi din cea ctitoricească şi culturală a celebrului voievod. Cercetările din ultima vreme arată cu prisosinţă că Ştefan cel Mare avusese parte de o instruire aleasă într-un mediu cărturăresc elevat, unde a învăţat să preţuiască cartea, precum şi necesitatea acută de a şti carte, de a scrie, de a pătrunde în înţelepciunea cuvântului scris, de a trage învăţăminte de pe urma istoriilor citite din cărţi şi de a ţine cont în modul cel mai serios de experienţa moşilor şi strămoşilor săi. Numai astfel putem explica faptul că Ştefan cel Mare avea deprinderea şi logica respectivă de a dicta diecilor săi (diac – persoană care scria acte şi scrisori oficiale în cancelaria domnească) scrisori şi răvaşe către monarhii Europei, de a formula articole întregi în tratatele internaţionale încheiate de Ţara Moldovei cu puterile vecine în timpul domniei sale. Probabil, numai din lectura Bibliei, în special a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor, precum şi  cea a „Alexandriei” şi a „Esopiei”, a altor cărţi de înţelepciune, viitorul domn a putut acumula o bogată cultură şi experienţă cărturărească din care a ştiut să tragă multe învăţăminte. Dar şi faptul că, din porunca sa, încă prin anii 70 ai sec. al XV-lea, un înţelept călugăr de la mănăstirea Neamţ sau Putna (numele căruia a rămas în anonimat) a început a scrie Letopiseţul Ţării Moldovei de la descălecatul lui Dragoş şi a întocmi cursul anilor şi a domniilor în Ţara Moldovei nu ar însemna oare că interesul lui Ştefan cel Mare pentru trecutul meleagului natal vine din orizontul său cărturăresc acumulat în copilărie şi adolescenţă?

Din izvoarele istorice de mai târziu se ştie că, domnii şi boierii Ţării Moldovei aveau în obişnuinţă să-şi  trimită odraslele la „pedeapsă”, adică spre instruire, povăţuire şi educaţie (căci acesta era sensul noţiunii de „pedeapsă” în evul mediu), pe la cele mai mari mănăstiri din ţară, ba poate şi dincolo de hotarele ei. Pe una din vechile fresce de la mănăstirea Neamţ din Nordul Moldovei este zugrăvit un copil învăţând sau citind într-o carte, care după unii istorici ar fi fost Ştefan cel Mare în copilărie. Crescând şi educându-se în atmosfera spirituală şi culturală de fiecare zi de la mănăstire, copiii de domni şi boieri creşteau în spiritul credinţei ortodoxe strămoşeşti, a fricii de Dumnezeu şi a cultului pomenirii străbunilor. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi faptul că Ştefan cel Mare ştia limba slavonă, adică limba culturii scrise şi a cărţii religioase de atunci, putem considera că viitorul voievod la sigur a învăţat carte la vreo-una din mănăstirile ţării, poate chiar la cea mai vestită pe atunci – mănăstirea Neamţ, unde activau monahi deosebit de instruiţi în frunte cu celebrul cărturar Gavriil Uric. Poate de aceea mai târziu, după ce zidi mănăstirea Putna (1466-1469), Ştefan a comandat copiştilor de la mănăstirea Neamţ întreg completul de cărţi de slujbă şi învăţătură creştină pentru vestita sa ctitorie. Toate aceste exemple ne duc la gândul că, deşi Ştefan cel Mare nu a lăsat nici o frază scrisă de el personal, la sigur ştia să scrie şi să citească, adică era o persoană instruită pentru acele timpuri.

Se spune că şi până în zilele noastre circulă la Sfântul Munte Athos legenda, conform căreia Ştefan cel Mare a fost dat spre „pedepsire” şi povăţuire la una din mănăstirile Sfântului Munte, poate chiar la Zograf. Oare nu astfel trebuie explicat gestul de ajutorare frecventă  a acestei mănăstiri, doar la câţiva ani după urcarea sa în scaun? Din aceeaşi instruire şi educaţie venită din copilărie, fie din mediul mănăstiresc, fie din cel al părinţilor săi, în special a Mariei-Oltea, s-a profilat mai târziu amplul program ctitoricesc al lui Ştefan cel Mare, prin care au fost înălţate pe întinsul Ţării Moldovei şi dincolo de hotarele ei (în Transilvania, Ţara Românească, Sfântul Munte Athos) numeroase biserici şi mănăstiri, care mai de care mai frumoase şi mai arătoase.

Dar si mulţimea de cărţi, copiate şi copertate din porunca şi cu cheltuiala sa, care au  fost dăruite bisericilor şi mănăstirilor, oare nu ne vorbeşte de marea sa dragoste faţă de înţelepciunea cărţii? Această atracţie faţă de carte putea să se formeze în casa părintească, prin cultura acumulată prin instruire şi educaţie. Deşi nu a ajuns până la noi nici o informaţie potrivit căreia Bogdan la II-lea sau Maria-Oltea să fi avut cărţi în familie, totuşi se ştie că unchiul lui Ştefan, Vlaicul pârcălab, cumpăra pe la 1463, cu 18 galbeni, un Praxiu, adică Vieţile Sfinţilor (cartea se păstrează la mănăstirea Hilandar de la Sf. Munte Athos), ceea ce pare să ne vorbească că în casa domnilor şi boierilor de atunci se găsea loc şi pentru cărţi şi lectură. Este cert faptul că, în aceeaşi cultură cărturărească a lui Ştefan cel Mare îşi are rădăcinile şi copierea (în anii 70 ai sec. XV), din porunca sa, a unei asemenea importante lucrări de învăţătură ortodoxă ca Panegiricul lui Constantin cel Mare, împăratul care a înălţat credinţa creştină la rangul de religie oficială în Imperiul Roman.

Spre „pedeapsă” la Daniil dascăl?
Suntem tentaţi să considerăm că, în fragedă copilărie, Ştefan a fost „pedepsit” chiar de viitorul său duhovnic, vestitul monah Daniil Sihastrul. Poate din copilărie vine stima profundă a lui Ştefan faţă de dascălul său, poate de atunci se trage permanenta sa dorinţă de a se sfătui cu Daniil în clipele cele mai grele ale vieţii sale? Se prea poate că, în semn de recunoştinţă pentru bătrânul călugăr, Ştefan cel Mare a înălţat la Voroneţ, în apropierea chiliei lui Daniil, o frumoasă biserică, în care la 1491 a fost înmormântat dascălul şi sfetnicul voievodului.

Aşa dar, dacă încercăm să cuprindem cu ochiul minţii întreaga activitate a  lui Ştefan cel Mare, putem deduce că vastul său orizont politic, certele sale calităţi de diplomat şi comandant militar, de ctitor a zeci de biserici şi mănăstiri, pe care le-a înzestrat cu frumoase zugrăveli şi odoare scumpe, adevărate capodopere de artă, îşi au rădăcinile nu numai în calităţile sale native, dar şi în „pedeapsa” suportată în anii copilăriei, când viitorul domn Ştefan cel Mare a fost educat şi povăţuit cu multă grijă şi severitate, înconjurat de dragostea părinţilor şi a dascălilor săi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s