Aventura de sub zidurile Chiliei a lui Ştefan Vodă (1462)


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 20 Mai, 2004

După cum spuneam într-una din secvenţele trecute, iubite cititorule, în primii ani de domnie a lui Ştefan, atenţia principală în planul politicii externe a fost  acordată relaţiilor cu Ţara Leşească. După câţiva ani de acţiuni destul de chibzuite, în mare parte, prin străduinţa lui Manoil şi a altor boieri cu experienţă, prin solii şi prin sprijin militar, puţin câte puţin, voievodul Moldovei câştigă încrederea regelui Cazimir al IV-lea. În 1461 se ajunse până într-acolo încât pierzând poziţiile în Polonia, Petru Aron fu nevoit să se refugieze în mare taină în Ţara Ungurească, mai bine zis în Transilvania, adică mai aproape de hotarul Moldovei. Aici,  neogoitul aventurier credea că va câştiga încrederea regelui Matia Corvin şi a nobilimii din marele oraşe transilvănene. De aceea, centrul de gravitaţie a acţiunilor lui Ştefan în plan de politică externă s-a schimbat radical o dată cu precipitarea fostului domn sub aripa regelui maghiar. În acelaşi timp, se vede, vestea despre discuţiile în privinţa Chiliei de la palatul domnesc din Suceava au ajuns la urechile lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti. Acesta nu putea rămâne indiferent, deoarece posesiunile din preajma cetăţii aparţineau Munteniei. Pe lângă aceasta, voievodul muntean era în alianţă antiotomană cu regele maghiar Matia Corvin (1458-1490). Astfel, din puteri aliate, precum fuseseră anterior Ţara Ungurească sub Iancu de Hunedoara şi Ţara Românească sub Vlad Ţepeş (care l-a susţinut pe Ştefan în luarea scaunului),  au devenit puteri ostile. Prima – din cauza că l-a adăpostit pe Petru Aron, iar cealaltă – pentru că nu dorea să cedeze stăpânirile de la gurile Dunării din preajma Chiliei.  Pentru a-i da de înţeles lui Matia Corvin că dezaprobă „găzduirea rivalului său”, din porunca lui Ştefan o seamă de oaste  moldoveană efectuă o incursiune  peste munţii Carpaţi, în secuime, fapt care a fost fixat şi în  letopiseţele din epocă.

Zarurile au fost aruncate

Între timp, nici păgânii nu stăteau cu mâinile în sân. Veştile care veneau din sudul Dunării arătau că tânărul şi energicul sultan otoman obţinea biruinţă după biruinţă, transformând în paşalâc (teritorii cucerite şi transformate în provincii otomane) aproape toţi Balcanii, şi că  îşi îndreaptă privirile spre bogatele oraşe şi centre genoveze din Crimeea şi Nordul Mării Negre, printre care se numărau Cetatea Albă şi Chilia. Or, toate acestea îl mâniau şi îl tulburau adânc pe tânărul voievod moldovean.  Nu se poate să scăpăm bogatele factorii comerciale şi cetatea de la Chilia în mâinile osmanlâilor. De fiecare dată când ridica în Sfatul domnesc problema Chiliei, Ştefan era respins cu hotărâre de mulţi dintre boieri, că asemenea pas nechibzuit ar fi curată nebunie de a te pune în poară nu numai cu muntenii şi cu ungurii, dar şi cu turcii. Oricât ar fi părut de penibilă situaţia, Ştefan a fost susţinut,  după cum au arătat evenimentele de mai târziu, de unii pârcălabi (comandanţi militari) din Sfatul domnesc. Ştefan venea cu părerea că  puterile sultanului sunt dispersate în diferite regiuni, fiind angajate în lupte crâncene, iar regele ungur se instalase de puţină vreme în scaun şi nu se va  încumeta să-l înfrunte. De aceea, Ştefan cerea cu insistenţă în Sfatul domnesc să fie pregătită cât mai grabnic oastea, care să meargă spre Chilia şi că a sosit momentul potrivit pentru a da lovitura hotărâtoare. Între timp, pârcălabii săi au şi început pregătirile. Steagurile de oaste (un steag era o unitate de oaste, adunată într-un ţinut, sub comanda unui pârcălab, şi număra de la 100 şi mai mulţi oşteni, în dependenţă de mărimea ţinutului) urmau să fie adunate cât mai grabnic, deoarece iscoadele (un fel de cercetaşi ai domnului, care aveau misiuni speciale) i-au adus voievodului vestea precum că o flotă turcească de război se apropia de gurile Dunării cu intenţia de a pune stăpânire pe Chilia. De astă dată voievodul deveni şi mai neliniştit, şi mai energic, şi mai impulsiv. Era deja bărbat în toată firea, căci trecuse de 30 de ani, şi dorea cu tot dinadinsul să purceadă la acţiuni cât mai hotărâte în vederea luării cetăţii Chilia.  Nimeni şi nimic nu putea să-i stea împotrivă. Va sta personal în fruntea oştii şi va fi însoţit de pârcălabi şi boieri cu steagurile şi pâlcurile lor de oaste (pâlcuri – mici detaşamente de pedeştri).

Bineînţeles, se făcu mare zarvă la palat, vuia întreaga  Suceavă, se auzea pretutindeni zângănit de arme şi tropote de cai, veneau în goană călăraşi şi slujitori de pe la ţinuturi şi cetăţi.

Matria-Oltea, mama voievodului, nu mai fu în stare să-şi stăpânească fiul. Nu-l mai văzuse niciodată până atunci atât de înfocat, neînduplecat şi plin de hotărâre.  Ea  se văzu nevoită pentru prima dată să-l implore, căci nu mai era în stare să-i poruncească,  ca el să se oprească  şi să chibzuiască bine asupra celor ce intenţiona să înfăptuiască. „Vezi bine, îi spunea bătrâna mamă, războiul poate aduce biruinţă, dar şi înfrângere grea, şi nu ştie nimeni ce se poate întâmpla, precum spune vorba veche şi înţeleaptă, că nu aduce anul cât aduce ceasul” .

Iubitul ei fiu era grăbit, nu avea timp de voroavă. Ba mai mult, porunci ca slugile sale apropiate s-o însoţească pe buna sa mamă la cetatea Neamţului, pentru că acolo va fi în afara oricărei primejdii.

„… loviră pre Ştefan vodă cu o puşcă în gleznă la cetatea Chiliei”

Toate acestea câte le-am înşiruit până aici, iubite cititorule, au avut loc în primăvara şi la începutul verii anului 1462. În luna iunie Ştefan porni spre Chilia, unde ajunse spre sfârşitul celei de a doua decade, asediind dinspre uscat cetatea. Steagurile moldovene au întreprins mai  multe încercări de a lua cetatea, dar de fiecare dată erau respinse. Mai ales vitejii oşteni ai lui Ştefan s-au speriat de-a binelea, când de pe zidurile cetăţii au început a bate tunurile, vârând groază în moldoveni, care nu văzuseră până atunci asemenea arme, care îi împroşcau cu ghiulele pe asediatori.  Apărătorii cetăţii au respins cu succes pe asediatori, care atacau val după val.  Ştefan, care comanda şi urmărea cu atenţie asediul, îi văzu pe ai săi descurajaţi şi hotărî în mare grabă să pornească  împreună cu garda sa personală la atac, crezând că exemplul personal îi va însufleţi pe ai săi şi aceştia, încurajaţi, vor fi în stare să cucerească cetate.  În învălmăşeala care se produsese, Ştefan reuşise să se apropie destul de mult de zidurile cetăţii. Părea că în scurtă vreme scopul va fi atins. Dar tocmai în acea clipă, de pe metereze au răsunat din nou bubuituri puternice. Nori de fum şi praf s-au ridicat de-asupra cetăţii, o ploaie de săgeţi şi ghiulele i-au întâmpinat pe cei gata să pună scările de asalt.

Între timp, dinspre mare lovi cetatea şi flota turcească. Părea că apărătorii nu vor rezista. Însă artileria din cetatea şi-a făcut efectul. Mai multe ghiulele slobozite din cetate îşi atinseră ţinta, se produse mare învălmăşeală în turcime şi aceştia fură nevoiţi să bată în retragere.

Îl părăsi norocul şi pe tânărul nostru voievod, căci o ghiulea rătăcită îl lovi cu putere la gleznă, făcându-l să cadă la pământ. Voievodul îşi reveni repede, deşi rana era destul de serioasă. Vraciul îşi demonstră cu prisosinţă cunoştinţele, acordându-i ajutorul cuvenit. Între altele, fie spus, această rană îl va chinui pe Ştefan în tot restul vieţii. Din fericire, nici comandanţii, nici ostenii nu-l părăsiră pe voievod. Dimpotrivă, Ştefan văzu în ochii lor tristeţe şi compătimire însoţindu-l în drumul său de întoarcere spre Suceava.  Aceasta îl făcu pe voievod să-şi adune puterile, poruncind ca pârcălabii să se întoarcă la cetăţile încredinţate lor, iar el, înconjurat de garda personală şi oşteni de încredere, se îndreptă spre cetatea Neamţului.

Aventura tânărului voievod părea împlinită. Oastea moldoveană descurajată se văzu nevoită să se retragă de sub zidurile cetăţii.

Ştefan voievod înaintea cetăţii Neamţ

Să fi ajuns la porţile cetăţii Neamţ voievodul rănit şi descurajat pe la miez de noapte, precum spune legenda, cerând să intre în cetate. Zarva produsă de mulţimea din preajma cetăţii îi puseră în mişcare pe cei din cetate. A fost informată şi mamă-sa Maria-Oltea, care îşi grăbi pasul spre intrare. Dar nu se grăbi să poruncească deschiderea porţilor. Mai întâi a căutat să se încredinţeze dacă, într-adevăr, este fiul ei, cel care a bătut în toiul nopţii.

Tânărului voievod, care ştia că de fiecare dată, încă de mic copil, găsea mângâiere şi consolare la mamă-sa îi ceru să-i deschidă, căci este rănit şi frânt de oboseală. După ce află că Ştefan a fost înfrânt sub zidurile Chiliei, îi replică tăios că cel care-i vorbeşte nu este fiul ei, pe care îl aşteaptă cu biruinţă. Deşi inima de mamă era frântă de durere pentru fiul ei, Maria-Oltea, cu toată fiinţa, păstra proaspătă mânia faţă de fiu pentru că nu-i dăduse ascultare  când îl sfătuia să nu plece la război.

Ştefan cu ai săi plecă în sus la duhovnicul său Daniil Sihastrul, care se afla în rugăciune departe de lume. Acolo găsi consolare şi îşi tămădui rănile tânărul voievod. După ce fu încurajat şi îşi recăpătă echilibrul şi încrederea în izbândă porni spre Suceava.

Dar, iubitule cititorule, după cum spune o vorbă înţeleaptă din bătrâni, în poveste mult mai este, de aceea înarmează-te cu răbdare şi aşteaptă următoarele secvenţe.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s