Bogdan al II-lea


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziaru Accente,  Chișinău, 26 Februarie, 2004

Aria de cercetări în domeniul istoriei naţionale, a epocii lui Ştefan cel Mare, în special, a cuprins şi diverse aspecte ce ţin de personalitatea voievodului, de originea, familia şi părinţii, fraţii, surorile şi urmaşii săi. Toate acestea au generat elaborarea  unui  şir de studii deosebit de interesante privitoare la părinţii lui Ştefan cel Mare, fiind vorba de tatăl său Bogdan al II-lea, care a avut nenorocul de o scurtă şi  zbuciumată domnie (1449-1451), încheiată în mod deosebit  de tragic, şi despre mama sa – Oltea-Maria (? – 1465). În secvenţa de faţă ne propunem să ne oprim la câteva aspecte legate de personalitatea lui Bogdan al II-lea, în special cele ce ţin de ascendenţă, familie, domnie şi sfârşitul său nefast, urma pe care a lăsat-o acesta în istoria Ţării Moldovei. În afară de aceasta, vor fi abordate asemenea   probleme cum ar fi politica sa internă şi externă, experienţa sa militară, raporturile sale cu rivalii şi boierimea locală, precum şi cele ce ţin de atenţia deosebită pe care a acordat-o voievodul fiului său Ştefan (viitorul Ştefan cel Mare) ş.a. Secvenţa de faţă are la temelie atât diversele  izvoare care sau păstrat până în prezent, cât şi cercetările efectuate în istoriografia noastră pe parcurs de peste un secol, deoarece personalitatea lui Bogdan al II-lea, în virtutea faptului că a fost tatăl lui Ştefan cel Mare, a trezit un interes deosebit. Cunoaşterea în detaliu a scurtei domnii a lui Bogdan al II-lea este importantă nu numai prin faptul că acesta a fost tatăl marelui voievod Ştefan, dar şi prin aceea că  Ştefan cel Mare a preluat mult din experienţa tatălui său sub aspect politic, diplomatic şi militar.

În linii mari, domnia lui Bogdan al II-lea se înscrie într-o epocă de mari frământări, prin care a trecut Ţara Moldovei şi întregul neam românesc după Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Pentru Ţara Moldovei, această perioadă a fost una plină de războaie şi ciocniri sângeroase şi tragice în lupta pentru scaunul domnesc între descendenţii lui Alexandru cel Bun, războaie care nu numai că au adus mari pagube materiale şi suferinţe umane, dar au pus ţara în faţa unor deosebit de grele probleme, care purtau pericolul pierderii independenţei ţării.

Cadrul istoric            

 Domnia îndelungată a lui Alexandru cel Buna a adus cu sine consolidarea şi aşezarea temeinică a Ţării Moldovei. Ea este apreciată ca o perioadă de mari realizări în plan intern şi extern prin multiplele acţiuni şi măsuri întreprinse de Alexandru cel Bun. În această perioadă, Ţara Moldovei devine un stat prosper, un important factor  politic, economic şi comercial din Centrul şi Sud-Estul Europei.

În disonanţă totală cu această domnie se înscrie în istoria Moldovei perioada imediat următoare cuprinsă între 1432-1457, perioadă caracterizată ca epocă a războaielor fratricide între urmaşii lui Alexandru cel Bun.

Deoarece Alexandru cel Bun nu a desemnat în timpul vieţii sale un succesor la tronul Moldovei, moartea sa neaşteptată a pus ţara şi urmaşii săi în faţa unei complicate probleme: cui îi va reveni scaunul domnesc? Dintru început, evenimentele păreau să se desfăşoare într-o atmosferă paşnică fără mari contradicţii. În prim planul acţiunilor pentru tronul voievodal s-au impus fii lui Alexandru cel Bun,  Iliaş şi Ştefan. Dacă un timp, problema părea să fie rezolvată paşnic, atât în favoarea unuia sau altuia dintre cei doi fraţi, ulterior s-a convenit ca ţara să fie diriguită în mod egal de Iliaş şi Ştefan, care şi-au împărţit ţara în două. Ulterior, evenimentele au degradat în ciocniri şi chiar războaie sângeroase, care s-au încheiat tragic pentru ambii. În rivalitatea pentru scaunul domnesc apare ceva mai târziu un al treilea pretendent, Petru,  de asemenea fiu al lui Alexandru cel Bun. Apoi în lupta pentru scaunul domnesc se aventurează fii lui Iliaş, Roman şi Alexăndrel. În condiţiile când în cursă rămăsese minorul Alexăndrel, părea că războaiele fratricide se apropie de final. Dar au apărut şi alţi pretendenţi dintre care părea să se impună pentru multă vreme Bogdan al II-lea,  care dădu lovitura pe neaşteptate în toamna anului 1449, reuşind să-l izgonească pe Alexăndrel şi pe boierii care-l susţineau.

Evenimentele tragice din Moldova din această perioadă, fie la cererea pretendenţilor, fie din aspiraţiile ascunse ale puterilor vecine (Ţara Ungurească şi Ţara Leşească), au dus la amestecul frecvent al acestora în treburile Ţării Moldovei. Pe această cale, s-a ajuns la internaţionalizarea conflictului, iar Ţara Moldovei ajunge în pragul dezastrului economic şi a pierderii independenţei, fiind ameninţată de la nord de Regatul Poloniei, iar de la sud de Imperiul Otoman. Dacă la început, rivalitatea pentru scaunul domnesc  era dusă între fii legitimi şi nepoţii lui Alexandru cel Bun, apoi, către finele perioadei, în această luptă se încadrează, se pare şi fii nelegitimi, sau chiar pretendenţi cu totul străini de viţa domnească a lui Alexandru cel Bun.

O importantă figură în aceste evenimente apare în 1449 – Bogdan al II-lea. Bărbat ajuns pe atunci de multă vreme la vârsta maturităţii, şi fiind înzestrat cu destule calităţi, acumulase către această perioadă o bună experienţă de viaţă, de participare la războaie şi cu o anumită pregătire în activitatea diplomatică şi de stat.

 Ascendenţa lui Bogdan II

Dintre problemele care au trezit un viu interes din partea a numeroşi specialişti a fost şi continuă să mai fie cea a ascendenţei lui Bogdan al II-lea, adică cine i-au fost părinţii şi bunicii  săi.  În discuţie s-au inclus marii istorici A.D. Xenopol, învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu, Ioan Bogdan, Vasile Pârvan,  Dimitrie Onciul, Ion Ursu, Nicolae Iorga, C.C. Giurescu ş.a., care au reuşit să scoată la iveală un spectru larg de izvoare istorice, căutând să ajungă la adevăr. Numeroasele investigaţii au arătat că opiniile specialiştilor în materie s-au divizat. Dacă unii îl consideră pe Bogdan al II-lea fiu legitim al lui Alexandru cel Bun, alături de Iliaş, Ştefan şi Petru al II-lea, apoi alţii consideră că tatăl lui Ştefan cel Mare este fiul lui „jupan Bogdan”, frate cu Alexandru cel Bun. Despre jupan Bogdan se mai ştie că,  între 1400 şi 8 martie 1407, dată după care a dispărut din izvoarele vremii, şi de aceea se consideră că a murit  în curând în împrejurări necunoscute.  În ultimele decenii deosebit de interesante cercetări au adus în această problemă Nicolae Grigoraş, Leon Şimanschi şi Constantin Rezachevici. Se pare, că discuţia, care a durat în istoriografia românească mai mult de un secol, se apropie de un deznodământ final, deoarece odată cu apariţia de sub tipar a substanţialei sinteze a lui C. Rezachevici lucrurile par să se limpezească definitiv. Conform părerii exprimate de Nicolae Grigoraş şi C. Rezachevici, Bogdan al II-lea a fost la sigur fiul jupanului Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, opinie la care aderăm şi noi.  Ceea ce ne-a determinat să susţinem această opinie este şi faptul că, dacă Bogdan al II-lea ar fi fost cu adevărat fiul lui Alexandru cel Bun, chiar şi nelegitim  (căci şi asemenea opinie este exprimată în  literatura de specialitate) nu vedem vreo piedică serioasă, cât de cât plauzibilă, care l-ar fi determinat pe Bogdan al II-lea să se implice mult mai devreme în rivalităţile pentru scaunul domnesc al „tatălui” său, dacă ar fi fost cu adevărat fiul lui Alexandru cel Bun. Bogdan al II-lea a ajuns la decizia de a se implica direct în evenimentele politice şi militare pentru dobândirea tronului doar după ce căzuse din cursă nu numai Iliaş şi Ştefan sau Petru, indiscutabil fii legitimi ai lui Alexandru cel Bun, dar şi nepoţii acestuia – Roman şi Alexăndrel. La mijloc mai curând era faptul că, Bogdan al II-lea nu putea să rivalizeze, cât de puţin cu pretendenţii direcţi, deoarece nu era nici fiu al lui Alexandru cel Bun, şi nici frate cu Iliaş, Ştefan sau Petru. În condiţiile de atunci,  când legăturile de sânge, de paternitate şi fraternitate erau foarte bine cunoscute nu numai de marea boierime din ţară, dar şi de cercurile politice din străinătate, din Ţara Leşească de exemplu, atât unii, cât şi alţi potenţiali susţinători ai unui sau altui pretendent la scaunul domnesc, nu putea fi vorba de susţinere serioasă din partea atât a vreunei grupări boiereşti din ţară, cât şi a vreunei curţi regale vecine. Poate prin aceasta se poate explica implicarea destul de târzie a lui Bogdan al II-lea în rivalităţile pentru scaunul domnesc când, după scurgerea a 17 ani după moartea lui Alexandru cel Bun, unele realităţi se cam şterseseră din memoria celor care veneau din epoca celebrului domn moldovean, ori chiar mulţi dintre ei au dispărut prin moarte naturală sau  căzând în numeroasele lupte pentru tron. Momentul favorabil s-a ivit într-un târziu, când în cursa pentru scaunul domnesc mai rămăsese doar minorul Alexăndrel, fiul lui Iliaş, un copil de vreo 9-10 ani.

Viitorul Ştefan cel Mare, care pe la 1450-1451, să fi avut de asemenea vreo 8-9 ani, fie din gura tatălui său sau a boierilor din preajma acestuia,  să fi auzit cine îi era adevăratul bunic, deoarece dacă la începuturile domniei sale se dădea drept nepot direct a lui Alexandru cel Bun din considerente bine cunoscute, de a-şi argumenta drepturile de succesiune la domnie, apoi mai târziu, când aflarea în scaunul ţării nu mai era ameninţată de nimeni şi de nimic, el şi-a recunoscut public adevăratul bunic, prin aşezarea unei lespezi funerare pe mormântul acestuia (adică a lui „jupan Bogdan”), în 1480,  din biserica „Sfântul Nicolae” a Episcopiei din Rădăuţi (necropolă domnească unde îşi dorm somnul de veci mai mulţi voievozi moldoveni), unde poate fi văzută până în prezent. Pentru o mai bună informare a cititorului aducem în continuare inscripţia în traducere din limba slavonă: ”Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta bunicului său, Io Bogdan voievod, fratele lui Alexandru voievod, în anul 6988 (1480), luna ianuarie, 25 zile, întru veşnica lui pomenire”.

Astfel, ascendenţa lui Bogdan al II-lea şi, respectiv a lui Ştefan cel Mare, pe linie paternă, a fost pe deplin clarificată încă în domnia acestuia din urmă.  Un alt argument plauzibil, o altă împrejurare, care ne-a determinat să considerăm că tatăl lui Ştefan cel Mare nu poate fi fiul lui Alexandru cel Bun, este aceea că Bogdan al II-lea lipseşte total din izvoarele vremii, atât cele din perioada de domnie a lui Alexandru cel Bun, cât şi din perioada anarhiei totale şi a războaielor fratricide din perioada 1432-1449.

 Data naşterii lui Bogdan al II-lea

Istoricii care îl consideră pe Bogdan al II-lea fiu  al lui Alexandru cel Bun  au exprimat diferite păreri în privinţa datei naşterii sale. Dacă unii consideră că acesta s-a născut prin 1412, apoi alţii – prin 1418-1422 sau chiar mai târziu. Se pare că Bogdan al II-lea, ca fiu al lui „jupan Bogdan”, s-a născut înainte de 1407 şi la data urcării în scaunul domnesc, după 12 octombrie 1449, era trecut de 40 de ani. După opinia, destul de întemeiată, a lui C. Rezachevici, faptul că Bogdan al II-lea a fost botezat cu numele tatălui său vorbeşte despre aceea că era mai curând un fiu nelegitim a lui „jupan Bogdan”. Mama lui Bogdan al II-lea nu este cunoscută până în prezent. Lipsa totală din documente şi cronici a lui Bogdan al II-lea până la urcarea sa în scaun poate fi explicată, pe de o parte, prin aceea că, în aceşti ani, nu a deţinut nici o dregătorie cât de cât importantă, iar pe de alta – se pare, a trebuit să se retragă la vreo una din moşiile tatălui său de prin părţile Bacăului, sau chiar a fost nevoit să se refugieze împreună cu mamă-sa în Transilvania sau în Ţara Românească, pentru mai multă vreme, unde, pentru a scăpa de urmărirea verilor săi,  a fost nevoit să-şi tăinuiască identitatea.

Bogdan  al II-lea până la urcarea în tronul Moldovei

Probabil, ar fi greşit să credem că, pe întreg parcursul perioadei de până la domnie, Bogdan al II-lea s-a aflat permanent în Moldova. Afirmăm aceasta deoarece din documentele emise în domnia sa, fiind vorba de tratatele încheiate cu Iancu de Hunedoara, voievodul şi guvernatorul Ţării Ungureşti, şi scrisorile adresate lui Dietrich  Buczacki, înalt demnitar polonez, care era administrator al Cameniţei şi Podoliei, pe atunci, precum şi scrisoarea  adresată vicevoievodului Transilvaniei şi braşovenilor, George de Bykal, în care lua apărarea fraţilor Dimitrie şi Dominic de Nyioytod, se desprinde destul de uşor impresia că Bogdan al II-lea a cunoscut direct aceste persoane, ceea ce ar însemna că voievodul nostru, până la înscăunare, s-a aflat cu anumite scopuri în Transilvania şi în Ţara Leşească. Ba mai mult, după părerea cvasiunanimă a cercetătorilor viitorul domnitor, Bogdan al II-lea a declanşat acţiunile în vederea ocupării tronului de undeva de peste hotarele ţării (după unii cercetători – din Transilvania, iar după alţii –  din Ţara Românească). Aceasta ar presupune implicit că Bogdan al II-lea se afla în preajma evenimentelor peste hotare, unde a pregătit minuţios acţiunea, adunând în jurul său adepţi şi susţinători, înjghebând pe îndelete un detaşament armat format din aderenţi şi mercenari, cum se obişnuia pe atunci. Tot de peste hotare, Bogdan al II-lea a stabilit în taină legături cu anumite cercuri boiereşti din Moldova, care să-l susţină la intrarea în ţară în vederea înlesnirii ocupării scaunului domnesc.  Unii cercetători au presupus că experienţa militară şi chiar reuşitele sale în campania împotriva lui Alexăndrel, în toamna anului 1449, precum şi în războiul din 1450 contra polonilor, care au intrat în Moldova cu scopul reînscăunării lui Alexăndrel, se datorează participării sale în campaniile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara. În afară de aceasta, contactele sale cu negustorii braşoveni, orizontul său politic, de asemenea, ascund îndărătul  lor o anumită perioadă de şedere şi de activitate peste hotarele Ţării Moldovei. În acelaşi timp, din evenimentele perioadei domniei sale, se desprinde din nou impresia că Bogdan al II-lea s-a aflat şi în Moldova un timp, dar fără să intervină în rivalităţile politice, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, cât şi în perioada imediat următoare, între anii 1432-1449.

Campania din toamna 1449 şi urcarea în scaun a lui Bogdan al II-lea

Bogdan a pregătit şi a pornit în campania de dobândire a scaunului domnesc intrând în ţară în prima decadă a lui octombrie 1449. În tabăra lui Alexăndrel vodă se cunoştea  despre pregătirile lui Bogdan, căci numai astfel putem explica faptul că acesta l-a întâmpinat pe pretendent cu destulă oaste. După cum observa Mihai Costăchescu, prezenţa lui Alexăndrel vodă cu ai săi în târgurile de jos ale ţării – Roman, Iaşi, Vaslui, de unde emite cărţi domneşti, în lunile premergătoare luptei decisive, ar fi de asemenea un argument că în tabăra acestuia ajungeau semnale privitoare la pregătirile lui Bogdan. Unele informaţii scurte privind această acţiune le aflăm din Letopiseţul anonim al Moldovei (numit de Ioan Bogdan „Letopiseţul de la Bistriţa”), în care se arată precum că „În anul 6957 (1449) luna octombrie 12, a venit Bogdan voievod şi a lovit pe Alexandrel voievod la Tămăşeni, lângă târgul Romanului şi a omorât o mulţime dintre panii lui : Oancea logofăt şi Costea Andronic şi alţi mulţi au fost omorâţi”. După cum reiese din această informaţie, lupta hotărâtoare dintre forţele lui Bogdan şi cele ale lui Alexăndrel vodă s-a dat la Tămăşeni. În urma unor lupte înverşunate, cu pierderi însemnate de o parte şi de alta, a câştigat războiul Bogdan al II-lea. În scurtă vreme, el a reuşit să preia controlul asupra  capitalei Suceava şi a întregii ţări, căci deja la 2 decembrie 1449 noul voievod scrie din cetatea de scaun lui Dietrih  Buczacki, staroste de Cameniţa şi Podolia.  Dar şi după această dată,  în mâinile lui Alexăndrel şi a susţinătorilor săi, în frunte cu pârcălabul Manoil şi logofătul Mihu, continua să se afle cetatea Hotinului.

Căsătoria

Un alt episod din viaţa lui Bogdan al II-lea, care a trezit ample discuţii în ştiinţa istorică din ultimul secol, a fost cea a căsătoriei sale. Din puţinele izvoare care au ajuns până la noi se ştie că soţia sa, se pare nelegitimă, a fost Maria-Oltea. De la această femeie Bogdan al II-lea l-a avut pe unicul său fiu Ştefan, viitorul celebrul voievod Ştefan cel Mare. Nu se ştie absolut nimic când s-a închegat această familie sau relaţie dintre cei doi. Totuşi, faptul că Maria-Oltea, atât în timpul domniei lui  Bogdan al II-lea, cât şi mai târziu, fie până în 1465 când moare, fie după această dată, nu a figurat în izvoarele scrise, inclusiv şi pe piatra de mormânt, pe care a pus-o, probabil, chiar fiul ei, Ştefan cel Mare, cu titlul de „doamnă”, cum sunt numite de obicei soţiile legitime ale voievozilor moldoveni. Într-o lucrare recent publicată, am încercat să demonstrăm că Ştefan cel Mare s-a născut  la începutul anului 1442 (într-o secvenţă viitoare vom aborda şi acest aspect), de unde ar reieşi că relaţiile dintre părinţii săi s-au stabilit la o dată anterioară. Dacă despre Bogdan al II-lea nu se cunoaşte dacă a mai fost căsătorit până la aceasta sau dacă a avut şi alţi urmaşi, apoi despre Maria-Oltea (căreia îi vom dedica o secvenţă aparte) se cunoaşte că, până a-l avea pe Ştefan, fusese căsătorită (nu se cunoaşte cu cine),  căsnicie din care a avut, după cum reiese din Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, cinci copii – Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, Ştefan fiind mezinul. După moartea tragică a lui  Bogdan al II-lea, Maria-Oltea împreună cu ai săi, s-a refugiat peste hotare, unde a rămas până la urcarea în scaunul ţării a fiului ei, Ştefan, la 12 aprilie 1457.

Domnia lui Bogdan al II-lea

Consolidarea la trona lui Bogdan al II-lea, după 12 octombrie 1449, depindea în mare măsură atât de relaţiile cu boierimea, cât şi cu marele puteri vecine – Ţara Leşească şi Ţara Ungurească. Spre stabilirea anumitor relaţii cu cele două puteri vecine şi-a concentrat atenţia noul voievod. Deoarece regele Poloniei Cazimir al IV-lea era văr drept cu Alexăndrel, care se refugiase la curtea acestuia, pentru Bogdan al II-lea  era clar că nu va putea să conteze pe sprijinul coroanei poloneze. De aceea, el a căutat să intre în anumite relaţii şi chiar să câştige încrederea lui Dietrich  Buczacki, starostelui de Cameniţa şi de Podolia, provincii poloneze învecinate cu Ţara Moldovei, cu ajutorul căruia spera să-şi asigure liniştea dinspre graniţa leşească şi, poate, să redobândească Hotinul. Deja la 2 decembrie 1449. Bogdan al II-lea îi scria acestuia, din Suceava, următoarele: „… am ajuns la veşnică unire şi la creştinească dragoste şi la prietenie din inimă cu al nostru iubit părinte şi prieten, cu pan Dietrich  Buczacki din Iazlovăţ, staroste de Cameniţa şi de Podolia, … care ne va ocroti toată viaţa sa şi cu tot sfatul său, ca un adevărat părinte pe fiul său şi un frate pe fratele său şi ca orice om bun viaţa sa. Iar noi îl vom ocroti pe Dumnealui în acelaşi chip, cât timp vom fi în viaţă. Şi asemenea, iubitul nostru prieten va sta cu tot neamul său şi fraţii săi pentru noi, pe lângă iubitul nostru Domn, pe lângă Măria sa Craiul şi pe lângă panii sfatului polonez, cu toată prietenia credincioasă şi cu gândul cel bun, în orice vreme, şi va îndrepta treburile, ca iubitul nostru prieten. Şi va sta împotriva oricărui duşman al nostru şi nu va hrăni la sine, nici nu va ţinea în târgurile sale, nici în ţinutul său, pe nici un duşman al nostru, nici chiar pe Alexandru, fiul lui Iliaş, şi nici pe Doamna, Maica lui, nici pe boieri, nici slugile lor şi nici pe alt duşman al nostru, neexceptând pe nimeni. Ci pan Dietrich va sta pe lângă Măria sa Craiul, pe lângă Domnul nostru iubit, şi pe lângă panii sfatului polon, ca să îndepărteze pe Alexandru şi pe Maica lui de la graniţă şi cu toate slugile lui şi dincolo de moşie şi ţinutul său. Şi nu vor grăbi Ţării noastre şi nici neguţătorilor noştri şi nimănui altuia, care este din Ţara noastră.

Şi iubitul nostru prieten, pan Dietrich, să ne înştiinţeze de răul ce ne-ar ameninţa, ori de la cine şi din orice parte. Şi ne va feri, ca al nostru iubit prieten.

Şi noi îi vom da panului Dietrich în fiecare an câte patru sute de zloţi turceşti şi câte zece vase de vin de malmazie şi câte zece bucăţi de camhă şi cinci de cufterie (diferite ţesături – n.n.) şi câte zece de pânză.

Şi iarăşi, dacă ni s-ar întâmpla, Doamne, aceasta să n-o dai, vreo năvălire de vreo parte şi ni s-ar întâmpla şi nouă să ieşim din Ţara noastră, atunci să avem voie să ne adăpostim în moşiile lor şi cu panii noştri şi cu vistieria noastră şi caii şi cetăţile Domniei sale şi oraşele ne vor fi nouă deschise şi să locuim la Domnia sa.

Toată aceasta mai sus scrisă o vom ţinea şi  împlini, după această carte a noastră, pe cinstea noastră şi pe credinţa noastră creştinească”.

După un asemenea demers, părea că amicul polonez trebuia să facă totul pentru a menţine pacea, a contracara acţiunile lui Alexăndrel şi de a obţine recunoaşterea din partea regelui polonez. Însă pe măsură ce trecea timpul, ştirile care veneau pe diferite căi din Ţara Leşească, fie de la curtea regelui, fie din tabăra lui Alexăndrel, erau tot mai îngrijorătoare. Boierii refugiaţi, tutori ai lui Alexăndrel, precum şi mamă-sa, insistau pe lângă rege şi înalţii demnitari de la curte să recâştige scaunul domnesc al Ţării Moldovei. De aceea, o grijă permanentă a lui Bogdan al II-lea rămânea oastea, care trebuia să apere ţara şi tronul. În plan intern, una din primele acţiuni ale lui Bogdan al II-lea a fost şi asocierea la domnie a nevârstnicului său fiu Ştefan, acţiune care urmărea scopul de a menţine şi pe viitor scaunul pentru urmaşii săi. De altfel, Ştefan cel Mare, când porni la rândul său în campania pentru cucerirea tronului, unul dintre principalele argumente ale pretenţiilor sale voievodale era acela că este fiu de domn şi fusese asociat la domnie.

Pentru a fi mai sigur pe situaţie şi viitorul ţării sale, voievodul moldovean a căutat să se asigure de sprijinul şi ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care, fiind antrenat în deosebit de grele războaie contra otomanilor, avea de asemenea nevoie de aliaţi de nădejde.  Iată de ce. la 11 februarie 1450, Bogdan al II-lea adresează din târgul Romanului o amplă scrisoare  regelui Ungariei, pe care unii istorici au calificat-o drept adevărat tratat de alianţă cu Iancu de Hunedoara, iar alţii – ca o scrisoare de închinare şi vasalitate faţă de rege. Din acest interesant document desprindem următoarele: „…Noi Bogdan Voievod, domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut prin această carte … am jurat iubitului nostru părinte Ioan Huniade, guvernator al întregii crăimi ungureşti şi al altora, ca să-i  fim lui fiu cât vom trăi, iar el şi domnia sa să ne fie de asemenea nouă  părinte; şi dacă s-ar întâmpla să aibă lipsă de noi, noi să ţinem cu Măria sa, împreună cu căpitanii noştri şi cu toată oştirea şi cu tot sfatul nostru cel bun spre folosul Măriei sale,  şi să fim tuturor prietenilor Măriei sale prieteni, iar duşmanilor Măriei sale duşmani, tot aşa şi ţara domniei mele cu ţara domniei sale.  Pe lângă aceasta ţara domniei mele să fie deschisă solilor şi negustorilor   şi tuturor oamenilor buni, care slobod şi după placul lor să se bucure de toate drepturile; iar iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub puterea sa şi să ne apere de toţi duşmanii noştri, iar noi să n-avem a ne căuta unul altuia părinte mai bun nicăieri, afară de iubitul nostru părinte Ioan Huniade …

Tot aşa, dacă s-ar întâmpla …  părintelui nostru vreo strâmtoare, ţara noastră să fie deschisă Măriei sale şi averilor Măriei sale  şi să poată intra în ea după buna sa voie şi fără nici o piedică cu boierii săi şi cu toate oştile sale şi de bună voie să poată ieşi cu toţi boierii şi averile sale… Tot aşa, … dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire să ne fie slobod a intra de bună voie în ţara părintelui nostru Ioan Huniade cu toate averile noastre şi cu toţi boierii şi iarăşi slobod şi în bună voie să ieşim cu toate slugile noastre…

Aceasta pe credinţa mai sus scrisului domniei mele Bogdan voievod, pe credinţa prea iubitului meu fiu Ştefan voievod”. De altfel, acest document conţine prima menţiune documentară a lui Ştefan cel Mare, care avea pe atunci vreo 8-9 ani.

Războiul cu polonii

Sub presiunea adepţilor lui Alexăndrel problema Ţării Moldovei a fost discutată în Dieta poloneză la începutul primăverii anului 1450. Unele capete fierbinţi cereau anexarea Moldovei, râvnind la bogăţiile acesteia şi la portul comercial de la Cetatea Albă. Pornind de la primejdia care putea veni din partea otomanilor, dar şi a Ţării Ungureşti, s-a decis să se renunţe la anexare, dar să fie  pusă la dispoziţia lui Alexăndrel oaste, ca acesta să-şi redobândească scaunul voievodal, şi, pe această cale, regele „să nu mai aibă neplăceri cu domnii Moldovei  şi cu pretendenţii la tron, care se alungau, mutilau şi omorau unii pe alţii”, scria cronicarul leşesc Jan  Długosz, martor ocular al evenimentelor.

Deoarece dinspre părţile leşeşti (unde se afla rivalul său la tron) veneau veşti tot mai îngrijorătoare (amicul său Dietrich  Buczacki între timp căzu în  dizgraţia regelui şi, prin urmare, nu-l putea ajuta cu nimic pe voievodul moldovean), iar boierii refugiaţi nu se grăbeau să revină în ţară, regele rămânea neînduplecat  la semnalele venite din Moldova. Bogdan al II-lea se adresează cu o nouă scrisoare către Iancu de Hunedoara la 5 iulie 1450, de astă dată din Suceava. În acest document sunt formulate toate făgăduinţele şi angajamentele stipulate în scrisoarea din 11 februarie, citată mai sus, subliniindu-se marea dorinţă de a-l încredinţa pe rege de a fi prieteni şi de a se ajuta reciproc în clipele grele, de a-şi oferi reciproc refugiul în ţările lor, iar pe de asupra mai promite „părintelui său Ioan Huniade” că „noi să nu avem a cuceri cu spada Chilia fără de voia părintelui şi domnului nostru Ioan voievod cât vom fi în viaţă. Toate acestea… jurăm a le ţine şi împlini faţă de iubitul nostru părinte şi domn Ioan voievod…”. Aici vom aminti doar în treacăt că, în cetatea Chiliei fu instalată o garnizoană ungurească în 1448, care avea misiunea de a  proteja calea comercială ce venea din Crimeea şi Cetatea Albă, continuând spre Europa de Vest, şi de a contracara acţiunile otomane din Marea Neagră şi Dunărea de Jos.

Cu atât mai mult, chiar din iunie 1450, unităţi de oaste leşească au întreprins  deja primele acţiuni în vederea pătrunderii în Moldova. La 5 iulie, Bogdan al II-lea trimite oaste la graniţele de nord ale ţării, ca să contracareze acţiunile unităţilor de avangardă ale polonilor. Corpul principal de oaste poloneză, care urma să pornească spre Moldova,  s-a adunat la Lvov. Acestora li s-au alăturat, la Cameniţa, detaşamente de mercenari plătiţi  de Alexăndrel, în frunte cu Manoil, pârcălabul de Hotin.

Istoricul ieşean N. Grigoraş, care a cercetat cu de amănuntul această acţiune militară a polonilor contra Ţării Moldovei, arată, printre altele, că dintru început, leşii au respins unităţile moldoveneşti care apărau graniţa, făcându-i să bată în retragere. Oastea polonă, arată acelaşi cercetător, a intrat în Moldova la începutul lui august 1450 pe trei coloane, de cavalerie, infanterie grea şi lungi convoaie de care, intrând pe la Hotin. Oastea poloneză, condusă de cei mai încercaţi comandanţi Petru Odrowasz, Predydbor Koniecpolski, Teodor Buczacki ş.a., trecând Prutul pe la Fălciu, îndreptându-se spre Vaslui, unde îşi concentra forţele Bogdan vodă. Se consideră că, pentru a învinge inamicul în acest război, Bogdan al II-lea, pentru prima dată, a apelat la un număr mare de ţărani,  care, de fapt, alcătuiau grosul Oştii Mari a ţării, pe care cronicarul leşesc îi numeşte „hoţi” şi „haiduci”, dar care au luptat cu mult elan şi bărbăţie.  Aici vom aminti doar în treacăt că, Ştefan cel Mare a recurs de mai multe ori la această experienţă a tatălui său.  Între timp, moldovenii ardeau satele, otrăveau sau înfundau fântânile, aflate în calea duşmanului. Urmând o mai veche experienţă de luptă a românilor contra invadatorii străini, Bogdan al II-lea,  fiind un bun strateg şi cunoscând tactica de luptă în păduri, întindea la tot pasul curse oştii poloneze, provocându-i pierderi grele. Amânând lupta decisivă, Bogdan continua să-i hărţuiască pe polonezi şi pe adepţii lui Alexăndrel. Tot odată, domnul a mimat în câteva rânduri tratative  de pace. Între timp, oastea duşmană, superior dotată, a ajuns extenuată până la confluenţa pârâului Lipăvăţ cu râul Bârlad, unde se retrăsese Bogdan. Astfel, campania poloneză în Moldova se prelungise, intrându-se în toamnă. În tabăra lui Bogdan a ajuns vestea precum că şi polonii doreau să încheie campania, de aceea domnul moldovean a acceptat tratativele de pace, care au început la 5 septembrie. Polonii au înaintat lui Bogdan al II-lea condiţii grele. În special, ei cereau ca domnul Moldovei să cedeze tronul cum numai Alexăndrel va împlini 15 ani (evenimentul trebuia să aibă loc în 1453) şi să plătească un tribut de 7.000 galbeni (după alţii- 700.00), condiţii respinse de voievodul Moldovei.

Lupta decisivă, care s-a dat chiar a doua zi după eşecul tratativelor, a intrat în istorie ca „bătălia de la Crasna”. Bogdan se pregătise cu minuţiozitate, vrând să-i atace pe poloni prin surprindere. Din cauza trădării unui diac al său, surpriza fu parţială. Cu toate acestea, cavaleria lui Bogdan, printr-o manevră izbutită, a reuşit să atragă  escadroanele de cavalerie leşească în adâncul pedestrimii moldovene, ceea ce a determinat desfăşurarea acţiunilor de luptă în defavoarea inamicului. După aprecierea specialiştilor, ”doar revenirea, în după-amiaza aceleiaşi  zile  a corpului de oaste moldovean al pârcălabului Manoil pe câmpul de luptă, a salvat resturile armatei invadatoare  de la capitulare, oferindu-i şi posibilitatea retragerii din Moldova” (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 327). Cronicile vremii atestă căderea în luptă a multor vestiţi nobili şi comandanţi din Ţara Leşească. Victoria obţinută în acest război de proporţii şi de durată, pe o vastă arie geografică, cu participarea unui mare număr de oşteni, de o parte şi de alta,  i-a asigurat în continuare lui Bogdan deţinerea scaunului domnesc. Se consideră că rolul decisiv în acest război l-a jucat  mulţimea de ţărani chemaţi la oaste de către domn.

Se părea că, în sfârşit, după mai multe războaie interne, Ţara Moldovei şi-a găsit domnul pe care-l dorea şi aştepta de multă vreme, Bogdan al II-lea fiind un domn viteaz şi hotărât în acţiuni. Cu toate insistenţele regele Poloniei,  a refuzat să acorde sprijin militar  celor din tabăra lui Alexăndrel, care continuau să se ambiţioneze de a redobândi scaunul domnesc.  Era clar, însă, că nu se mai putea conta pe o acţiune  armată de proporţii, de aceea adepţii lui Alexăndrel au pus la cale înlăturarea lui Bogdan printr-un complot. După cum  s-a văzut ulterior, acest plan a fost susţinut şi de unele forţe interne, precum şi de Petru Aron, care după unii era fiu drept al lui Alexandru cel Bun, iar după alţii – un armean din Polonia, care se dădea drept fiu al acestuia din urmă. Crima monstruoasă a fost dusă la îndeplinire în noaptea de 15 octombrie 1451, când Bogdan al II-lea, însoţit de un mic corp de pază,   participa la o nuntă în satul Reuseni, nu departe de Suceava. Complotiştii în frunte cu Petru Aron au înşelat paza voievodului, au dat năvală pe neaşteptate şi Bodgan al II-lea a fost prins şi decapitat. Soţia sa, Maria-Oltea, fiul Ştefan şi cumnatul său Vlaicul, boier în sfatul domnesc, au reuşit să se salveze refugiindu-se, după unii istorici în Transilvania, iar după alţii – în Ţara Românească.

Până în prezent nu a fost descoperită vreo frescă de biserică sau vreo miniatură de carte cu chipul lui Bogdan al II-lea. A fost descoperită doar o jumătate din lespedea de mormânt pe care i-a aşezat-o mai târziu fiul său, Ştefan cel Mare, şi din care au rămas doar următoarele cuvinte în limba slavonă, pe care le aducem în traducere românească: ”Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan Voievod, tatăl… Octombrie 15”. Deşi istoricii au depus multe eforturi pentru a identifica locul înmormântării lui Bogdan, fiind emise mai multe ipoteze (după unii chiar la Reuseni, după alţii – Rădăuţi, sau în altă parte). Cea mai verosimilă, după opinia noastră, poate fi aceea că, după tragicul eveniment, Bogdan a fost dus şi înmormântat de cei apropiaţi în biserica de lemn a mănăstirii Pobrata (Probota), situată în apropiere de satul Reuseni. După câţiva ani de la urcarea în scaun, dar înainte de 1465, când se stinge din viaţă Maria-Oltea, Ştefan voievod înalţă la această mănăstire o nouă şi frumoasă biserică de piatră, unde a fost înmormântată mamă-sa şi, după cum se admite, au fost reînhumate (în noul lăcaş) şi osemintele tatălui său. Astfel, mănăstirea Pobrata devine prima necropolă domnească a lui Ştefan cel Mare. Ulterior, cu ocazia zidirii de către Ştefan a altor biserici şi mănăstiri, de fiecare dată, voievodul pomenea în pisaniile lor, în mod obligatoriu, numele părinţilor săi, Bogdan şi Maria-Oltea.

Spre sfârşitul domniei sale, în memoria părintelui său Bogdan al II-lea voievod, Ştefan cel Mare a început zidirea unei biserici la Reuseni, conform pisaniei bisericii chiar pe locul unde a fost decapitat tatăl său. Construcţia a fost finisată de Bogdan al III-lea voievod, fiul lui Ştefan cel Mare şi nepot al lui Bogdan al II-lea, în septembrie 1504, fiind sfinţită cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (biserica s-a păstrat până astăzi).

Până la urmă, fie prin hazardul istoriei, fie printr-un nemilos destin, lui Bogdan al II-lea nu i-a fost hărăzit să rămână prea mult în scaunul Ţării Moldovei (doar doi ani), fiind la rândul său jertfa altor pretendenţi, care au reuşit să-l decapiteze şi să pună stăpânire pe scaunul ţării. În pofida scurtei sale domnii, Bogdan al II-lea a reuşit să întreprindă o serie de acţiuni care i-au înscris numele în importante evenimente istorice, lăsând despre sine o impresie de om energic, hotărât şi priceput în treburile de diriguire şi apărare a Ţării Moldovei, calităţi care au fost moştenite de Ştefan cel Mare. Pe lângă aceasta, Bogdan al II-lea, indiferent că a fost un domn legitim sau nelegitim, a pregătit terenul şi l-a înscris în rândul viitorilor pretendenţi la scaunul domnesc pe fiul său Ştefan, care a devenit asociat la domnie la începutul anului 1450 şi care, ulterior, în 1457, nu numai că a reuşit să dobândească tronul, dar şi să-l deţină o perioadă îndelungată şi să înscrie una din cele mai glorioase pagini din istoria românilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s