Cetatea Orheiului în domnia lui Ştefan cel Mare


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 29 Iulie, 2004

Oraşul Orhei are o veche şi bogată istorie. Meleagurile orheiene au fost populate din cele mai vechi timpuri. În această zonă geografică arheologii descoperă la tot pasul  bogate vestigii din diferite epoci, din antichitate până în plin evul mediu.  Vechiul ţinut al Orheiului împodobit cu codrii deşi, coline, râuri şi râuleţe, cu soluri fertile a oferit oamenilor condiţii prielnice de viaţă. În antichitate şi evul mediu timpuriu acest spaţiu a făcut parte din aria geografică de romanizare şi formare a poporului român.

Orhei – vatră de istorie

Este de mult cunoscut că oraşul Orhei de astăzi, a avut în trecut o altă vatră mai veche, care  în împrejurări grele cu aproape cinci secole în urmă a fost părăsită. Populaţia băştinaşă a abandonat vechea urbe de pe Răut, găsind loc potrivit pentru o nouă aşezare cu aceeaşi denumire Orhei cu 15-18 km mai la Est pe malul aceleiaşi ape curgătoare. Vatra veche părăsită în primele decenii ale sec. al XVI-lea a intrat în istorie cu numele de Orheiul Vechi, iar noua aşezare, apărută ceva mai înainte de mijlocul sec. al XVI-lea a fost denumită Orhei.

În vatra Orheiului Vechi în urma săpăturilor arheologii au identificat o aşezare umană şi chiar o veche cetate de lemn şi pământ, care a existat în secolele XII-XIII, fiind distrusă în urma invaziei tătaro-mongole din anii 1241- 1242.

Se mai cunoaşte că în aceeaşi vatră au construit fortificaţii şi chiar un întreg oraş de tip oriental tătaro-mongolii în ultima perioadă a stăpânirii lor. Prin anii 60 -70 ai sec. al XIV-lea acest oraş se stinge drept urmare a izgonirii şi retragerii  tătaro-mongolilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru. În scurtă vreme în vatra acestui oraş a început să se aşeze din nou cu traiul populaţia băştinaşă. Localitatea deveni în curând  dominantă sub aspect economic asupra împrejurimilor. Pe timpul domniei lui Petri I Muşat (1374-1391)  extinderea teritorială a Ţării Moldovei prin includerea spaţiului dintre Prut şi Nistru în componenţa acestui stat a favorizat evident dezvoltarea sub toate aspectele a Orheiului. Încă din ultimele decenii ale sec. al XIV-lea şi primele decenii ale sec. al XV-lea, Orheiul deveni destul de atractiv din punct de vedere economic-comercial şi a producţiei meşteşugăreşti. În această perioadă aşezarea deveni loc de popas şi eventual loc de schimb de mărfuri dintre negustorii care urmau calea de-a lungul văii Nistrului din zona Mării Baltice şi Poloniei spre Marea Neagră şi cale întoarsă, de-a lungul Drumului comercial moldovenesc. Această împrejurare a stimulat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, ducând la apariţia unor pături negustoreşti şi meşteşugăreşti în partea locului. Stabilitatea politică asigurată mai ales pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun a favorizat transformarea vechii localităţi de pe Răut în aşezare urbană. Se pare, deja în deceniile trei-patru ale sec. al XV-lea Orheiul devenise târg.

În baza numeroaselor vestigii arheologice existenţa târgului Orhei este atestată încă din deceniul 3-4 ai sec. al XV-lea, fiind vorba în primul rând despre descoperirea unui număr mare de monede bătute în epoca lui Alexandru cel Bun, precum şi a unui număr important de monede străine.

După cum se admite vechea cetate de piatră înălţată de tătaro-mongoli, deşi suferise mult, a servit totuşi şi moldovenilor ca centru de apărare, ba poate, chiar şi ca sediu al dregătorilor care administrau târgul şi ţinuturile din jurul oraşului.

Sub flamura lui Ştefan cel Mare

Războaiele fratricide din anii 30 – 50 ai sec. al XV-lea au frânat în mare măsură procesele economice care fuseseră impulsionate cu multă putere în epoca lui Alexandru cel Bun. În schimb, odată cu urcarea în scaunul  Ţării Moldovei a lui Ştefan cel Mare, Orheiul începe să-şi recapete vitalitatea de altă dată. Ia amploare viaţa urbană, se dezvoltă meşteşugurile şi comerţul, deşi târgul continua să aibă un accentuat aspect rural prin ocupaţiile agrare  a unei mari părţi a populaţiei din partea locului. Precum se ştie, în politica sa de consolidare a capacităţii de apărare a Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie întăririi liniei de apărare de-a lungul Nistrului, construind noi cetăţi sau reconstruind şi consolidând cetăţile mai vechi, dintre care făcea parte şi cea a Orheiului.

În anii 60 ai sec. al XV-lea a fost înălţată citadela Orheiului – centru de apărare a hotarelor de răsărit ale ţării împotriva invaziilor tătare. Prădalnicele  năvăliri ale tătarilor din vara anului 1469 l-au determinat pe Ştefan să întreprindă măsuri în vederea consolidării capacităţii de apărare a ţării de-a lungul Nistrului declanşind importante lucrări în vederea edificării unei citadele întărite la Orhei.  Despre aceasta ne mărturisesc atât săpăturile arheologice, în cadrul cărora au fost descoperite temelia citadelei, cât şi documentele timpului. Astfel, în hrisovul lui Ştefan cel Mare din 1 aprilie 1470 este pomenit  pentru prima dată un pârcălab, adică un comandant militar  a cetăţii Orhei, care după cum se obişnuia pe acele timpuri, îndeplinea şi funcţii administrative ale ţinutului. Acesta era Radu Gangur, fiul „Ganguroaiei celei bătrâne”, un boier din partea locului.

Prin construirea unei cetăţi de pământ şi lemn la Orhei, Ştefan cel Mare urmărea scopul de a închide o poartă larg deschisă dinspre părţile tătăreşti pe linia dintre Hotin şi Cetatea Albă. Totodată, prin aceasta, voievodul căuta să-şi consolideze poziţiile în această parte a ţării prin dregători instalaţi de el, care să se ocupe mai eficient de apărarea şi administrarea acestor ţinuturi. Până a ajunge la nominalizarea şi pe cât permit izvoarele istorice să dezvăluim activitatea acestor dregători de la Orhei (ceea ce vom face într-o secvenţă viitoare), trebuie să arătăm, că   Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie acestui târg şi acestei cetăţi ca centru de apărare şi de exercitare a puterii sale (judiciare, administrative şi fiscale) în acest ţinut. Drept dovadă în această privinţă poate servi faptul, că în această funcţie până la sfârşitul domniei sale Ştefan cel Mare a numit reprezentanţi ai marii boierimi dregătoare moldovene, persoane dintre cele mai devotate voievodului, cum ar fi Radu Gangur, pan Galeş, Vlaicul, Grozea Micotici, Ivanco şi Alexa. După cum au arătat cercetările, vechiul târg al Orheiului a ajuns la mare înflorire în ultimele decenii ale sec. al XV-lea.

Cetatea Orheiului

Relicvele descoperite arată că urmele existente pe peninsula joasă formată de apele Răutului la 15 km. est de actualul oraş Orhei, permit de a emite ipoteza că cetatea Orheiului (Orheiul Vechi) s-ar fi găsit acolo, între satele Trebujeni şi Butuceni, într-o poziţie prielnică apărării. Peninsula era traversată de un val de zidărie şi două de pământ, care închideau limba de pământ spre uscat din celelalte trei părţi, adâncimea albiei Răutului şi configuraţia râpoasă a malului înalt puneau cetatea la adăpost de atac.

Fortificaţiile Orheiului constau din construcţii din lemn, pământ şi piatră. În partea dinspre apus – cel mai vulnerabil loc al “peninsulei” au fost construite două linii de apărare. Prima linie consta dintr-un perete de lemn (gard) din bârne groase aşezate orizontal, susţinute din ambele părţi de rânduri de stâlpi. La anumită distanţă în partea dinspre oraş a peretelui au fost înălţate turnuri circulare din bârne înfipte vertical în pământ. În partea de sus a turnurilor erau amplasate platforme de observaţie şi de luptă. În faţa acestui perete, în calea duşmanului mai era un obstacol – un şanţ adânc.

În timpul unui asediu tătarii au incendiat peretele din lemn. Pe locul lui a fost ridicat un val de pământ, care avea la temelia lui nişte construcţii dreptunghiulare din bârne, iar în faţa lor era săpat un alt şanţ, dar mai îngust.

Linia a doua de apărare era mai aproape de oraş – la 200 metri spre răsărit de prima şi consta dintr-un terasament din bolovani de calcar acoperit cu un strat de pământ bătut. Pentru a pătrunde în oraş inamicul trebuia să învingă aceste  două linii de fortificaţii.

La marginea vetrei oraşului, duşmanul se lovea de un alt obstacol: pe malul stâncos al Răutului  se  înălţa citadela de piatră, temelia căreia se păstrează până în zilele noastre. Ea constituia, centrul principal de rezistenţă în sistemul de apărare al Orheiului, cuprinzând la temelie un dreptunghi de circa zece mii metri pătraţi. Pereţii citadelei erau zidiţi din blocuri de piatră, întărite cu mortar de var. La colţuri citadela era străjuită de turnuri cilindrice. Turnuri semicilindrice au fost înălţate lângă pereţii dinspre apus, sud şi răsărit. Peretele nordic – din partea malului abrupt al Răutului era sprijinit de două întărituri masive de piatră – contraforturi. Intrarea în citadelă era dinspre sud. Deasupra ei se înălţa un turn, ambele părţi ale porţii erau străjuite de doi piloni.

După cum constată cercetătorii monumentului, specificul arhitecturii citadelei de la Orhei scot la iveală multe aspecte asemănătoare ale cetăţii “Oraşului Nou” de lângă Roman. Asemănarea e atât de evidentă, încât nu este exclus că la înălţarea ambelor cetăţi să fi luat parte aceiaşi meşteri zidari. Dintre edificiile mai importante din cadrul cetăţii din această epocă arheologii disting aşa-numitul palat al pârcălabului, destinaţia căruia rămâne enigmatică, precum şi o biserică cu un cimitir în preajmă, ateliere meşteşugăreşti ş. a.

Orheiul sub  loviturile tătarilor şi turcilor

În pofida tuturor măsurilor luate de Ştefan cel Mare în vederea consolidării capacităţii de apărare a cetăţii Orheiului, în 1499 în urma unei noi incursiuni a tătarilor, atât târgul, cât şi cetatea Orheiului a suferit distrugeri  mari. Deşi, citadela a rămas în mâinile moldovenilor, se pare apărătorii ei nu au mai fost în stare să-i readucă capacitatea de apărare de până la această dată. Cu atât mai mult că în august-septembrie 1513 o nouă invazie a tătarilor a provocat alte grele pierderi cetăţii. Aceste incursiuni de jaf ale tătarilor au fost urmate de altele, în anii de domnie a lui Ştefăniţă (1517-1527), care  au afectat şi mai mult cetatea, târgul şi ţinutul Orheiului, provocându-le mari pagube şi ruină. Urmări şi mai dezastruoase pentru întreg ţinutul Orheiului, a cetăţii şi târgului în special a avut campania militară a oastei otomane sub conducerea lui Soliman Magnificul în vara anului 1538. Ba mai mult, în urma acestei acţiuni asupra Orheiului atârna pericolul transformării în cetate turco-tătară ca una din măsurile consolidării otomanilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru a Ţării Moldovei. Devastarea târgului Orhei cu începere din 1499  i-a determinat se vede pe mulţi locuitori ai urbei să-şi găsească un trai mai liniştit în altă parte. Fenomenul strămutării populaţiei din vatra Orheiului Vechi s-a accentuat mai cu seamă după 1538-1540, fenomen, care în scurtă vreme a dus la apariţia unei noi localităţi cu acelaşi nume Orhei pe altă vatră, în care este situat Orheiul de astăzi.

Documentele mărturisesc, că ulterior pe vremea celei de a doua domnii a  lui Petru Rareş, adică după 1541, pe locul vechii cetăţi a Orheiului a fost înălţată o nouă cetate de piatră, care ulterior a fost folosită de unii domni moldoveni în vederea restabilirii capacităţii de apărare a Ţării Moldovei. Cât priveşte vechiul târg, el fusese părăsit cu desăvârşire. Cu începere din anii 50-60 ai sec. al XVI-lea izvoarele istorice încep tot mai frecvent să ne ofere informaţii despre apariţia unui nou târg într-o nouă vatră, care în aceeaşi perioadă s-a impus ulterior şi ca centru administrativ al ţinutului Orhei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s