Spada lui Ştefan cel Mare


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziaru Accente, Chișinău, 19 Februarie, 2004

În ultimele zile, prin intermediul mijloacelor de informare în masă a fost difuzată ştirea precum că, în curând, va fi adusă la Chişinău copia „sabiei” lui Ştefan cel Mare, care se păstrează într-un muzeu din Turcia. Dacă prin efortul cuiva au fost convinse autorităţile turceşti sau, mai simplu, conducerea muzeului din Istanbul, unde se păstrează rarisima relicvă ştefaniană, de a obţine o copie, este foarte frumos şi considerăm că, este un gest demn de apreciere, cu atât mai mult că, în Republica Moldova asemenea „odoare” din epoca lui Ştefan cel Mare aproape că lipsesc cu desăvârşire. În asemenea împrejurare, credem noi, ar fi binevenite unele precizări mai mult istorice, adică ştiinţifice chiar, privind „sabia” lui Ştefan cel Mare de la Istanbul.

În primul rând, ţinem să precizăm că, atât până la Ştefan cel Mare, cât şi după el, domnii,   boierii şi alţi înalţi demnitari ai Ţării Moldovei purtau ca armă personală nu o sabie, ci o spadă. În legătură cu aceasta, trebuie să arătăm că, deşi ambele arme erau confecţionate din oţel, între sabie şi spadă sunt deosebiri esenţiale. Dacă sabia avea lamă îngustă, de regulă cu un singur tăiş, ca formă era dreaptă sau încovoiată şi se ţinea cu o singură mână, apoi spada avea lamă lată şi dreaptă, cu două  tăişuri şi era ţinută cu două mâini, fiind mai grea.  Ba mai mult, spada domnului ţării era în grija unui înalt dregător al curţii – marele spătar, care treptat a preluat şi înalte funcţii judecătoreşti şi administrative. Într-o interpolaţie (interpolaţia este o adăugire posterioară datei elaborării unei cronici de către o altă persoană – n.n.) din a doua jumătate a sec. al XVII-lea a lui Misail Călugărul la Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, fiind caracterizate funcţiile dregătorilor de curte se arată că „spătarul mare” era „la obiceiu îmbrăcat la dzile mari cu haină scumpă domnească şi dvorbitoriu (slujeşte – n.n.) cu arme domneşti încins, (stând – n.n.) la spatele domnului”, „al doilea (spătar – n.n.) zvoreşte (duce – n.n.) când nu zvoreşte cel mare şi  el îmbrăcat cu spata (spada –n.n.) încins şi cu buzdiganul amână  (în mână – n.n.)”, precum şi la sărbătorile mai mici „iar spătarul al treilea zvoreşte peste toată vremea” , adică în fiecare zi. Această completare a lui Misail Călugărul la cronica menţionată este făcută la descrierea unor evenimente din Ţara Moldovei de la sfârşitul sec al XIV-lea, când, de fapt, se profilaseră treptat funcţiile principalelor înalţi dregători de la curtea domnească.

Prima menţiune documentară a spătarului în Ţara Moldovei datează din 24 aprilie 1434, în această funcţie fiind menţionat „pan Dieniş spătar”. În domnia lui Ştefan cel Mare, importanţa dregătoriei de spătar a crescut, acesta trecând în sfatul domnesc înaintea vistiernicului, dar după pârcălabi, dregători cu funcţii militare. Dintre spătarii lui Ştefan cel Mare, în documentele vremii, sunt menţionaţi: „pan Seacâş” (1458-1469), „pan Bodea” (1469- 1470), care se admite că a căzut pe câmpul de luptă la Valea Albă (1476),  „pan Vrânceanu” (1471-1473), „pan Mihău” (1473-1476) „pan Costea” (1478-1483), „pan Dragoş” (1483-1484), care a mai deţinut şi rangul de pârcălab de Roman şi pe cel de vornic, despre care Ştefan cel Mare într-o carte domnească din 5 februarie 1468 arăta că acesta „l-a slujit drept şi credincios”, şi ultimul care a deţinut dregătoria în domnia marelui voievod a fost „pan Clănău” (1486-1503), de altfel,  foarte apropiat marelui domn, deoarece era căsătorit cu nepoata sa Dragna, fiica Mariei, sora voievodului.

Tradiţia purtătorilor de spadă a domnului s-a păstrat până în sec. al XVIII-lea, fiind fixată şi de Dimitrie Cantemir, care, în „Descriptio Moldaviae”, arată că „spătarul cel mare, era purtător de spadă a domnului”, specificând că „îndată după domn urmează spătarul, purtând armele domnului” la marele ceremonii de la curtea domnească. Astfel, din cronicile şi documentele epocii observăm că, spada domnului ţării era unul din simbolurile puterii şi era purtată de spătar la ceremoniile de curte, la sărbători, adică nici de cum nu era o armă de luptă.

După cum reiese dintr-o informaţie din epocă, prin intermediul unor negustori genovezi, precum se admite, Ştefan cel Mare a comandat meşterilor armurieri din Genova (Italia)  o spadă „… che  volesemo cometer qui o Zenova una spada a la facione valaschesca”, adică de model valahic, ceea ce înseamnă că, în această epocă, exista un tip de spadă specific Ţărilor Române, adică şi Moldovei.  Deoarece armurierilor nu le era cunoscut asemenea tip de armă şi cum ar putea fi confecţionată, meşterul Cristofor, care acceptase comanda,  printr-o scrisoare (descoperită de Nicolae Iorga) adresată înaltului demnitar moldovean arăta că, meşterii săi, necunoscând acest tip de spadă, cere să vină cineva la faţa locului  pentru a-i informa cu privire la asemenea model: „… li maestri non sano intendas la facione de la dicta spada e che, quando serò de que la farò fare a mio modo”. Faptul că Ştefan cel Mare nu s-a mulţumit să comande spada la meşterii din Braşov sau Lvov, unde erau confecţionate de cele mai multe ori asemenea arme pentru demnitarii moldoveni, arată că domnul Moldovei dorea să aibă o spadă de o calitate deosebită, pe care o puteau asigura numai cei mai vestiţi meşteri armurieri din Italia (apropo, cuvântul românesc „spada” vine chiar de la italienescul „spada” ).

Spadele din această epocă aveau lungimea de 125-128 cm, erau cu lama dreaptă, cu două tăişuri, cu vârful în formă de triunghi sau rotunjit. Dea lungul ei, lama avea 2-3 şănţuleţe, garda în formă de cruce cu braţe drepte, înclinate spre lamă sau curbate în sens opus, terminându-se cu butoni conici, care trebuia să oprească  alunecarea  armei adversarului pe lângă braţele gărzii. Spada avea mâner  de apucat cu două mâini sau cu o mână şi jumătate, în formă de fus şi era înfăşurat cu metal scump. În vârf, spada avea un „măr” metalic în formă discoidală, unde, de regulă, se grava numele posesorului, stema ţării, blazonul personal sau se înfrumuseţa cu pietre scumpe. De aceea,  preţiosul obiect, copia căruia urmează să fie adusă şi care ar fi mai nimerit să fie transmisă spre păstrare Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, trebuie numit nu „sabia”, ci „spada lui Ştefan cel Mare”. Cu atât mai mult că,  după câte se pare, nu este vorba în cazul dat de o armă cu care voievodul chiar mergea în lupte, ci mai curând era unul din simbolurile puterii lui Ştefan, alături de coroana domnească, sceptrul domnesc şi buzduganul personal. Faptul că spada era unul din simbolurile autorităţii domneşti, a forţei militare a ţării, se vede clar  din textul tratatului de prietenie şi ajutor reciproc încheiat de Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare cu Iancu de Hunedoara „voevod, guvernator al întregii crăimi ungureşti ” la 5 iulie 1450, prin care domnul Moldovei dădea garanţii omologului său „să n-avem a cuceri cu spada Chilia fără de voia părintelui şi domnului nostru Ioan Voevod”.

La sigur că, Ştefan cel Mare a avut şi arme personale, cu care lupta în războaie. Se ştie, de exemplu, după „O samă de cuvinte” de Ion Neculce că, el avea arcul său personal. Avem în vedere legenda despre fondarea mănăstirii Putna, când voievodul a tras, împreună cu un aprod de-al său, din arc, pentru a stabili locul zidirii mănăstirii, iar în altă legendă se spune precum că Ştefan şi-a lăsat arcul chiar la această mănăstire, unde s-a păstrat mai multă vreme.

Revenind la spada din muzeul turcesc, după cum vom încerca să arătăm mai jos, aceasta reprezenta un obiect deosebit de preţios pentru acele timpuri şi, se pare, a fost confecţionat la comanda personală a voievodului. Pentru a face mai multă lumină în explicaţiile pe care la sigur le datorăm  cititorului, vom arăta numaidecât că, cu aşa-numitele „săbii” erau înarmaţi oştenii din păturile mijlocii şi de jos ale societăţii moldoveneşti, care erau chemaţi la „Oastea cea mică” sau „cea mare” în caz de primejdii sau chiar de războaie. Să ne amintim, de exemplu, episodul din romanul „Fraţii Jderi” al celebrului nostru romancier Mihail Sadoveanu, de altfel, un foarte bun cunoscător al atmosferei istorice din epoca lui Ştefan cel Mare, când tânărul Ionuţ Părnegru era trimis iscoadă (în cercetare) la turci, i se dădea povaţă ca sabia şi alte lucruri personale să le lase la Dunăre. Bineînţeles, mulţimea, adunată în aşa-numitele steaguri de oaste, în frunte cu pârcălabi de cetăţi şi de pe la ţinuturi, mai era înarmată cu ghioage ţintuite, suliţe, arcuri cu săgeţi (fierare arcaş purta o tolbă cu 16-24 săgeţi), topoare, coase, săbii ungureşti şi paloşe (de la ungurescul „pallos” sau sârbescul „palos”) ş.a. Asemenea arme erau confecţionate atât în atelierele meşteşugăreşti din oraşele Moldovei, cât şi aduse din ţările vecine. Astfel, la 3 iulie 1460, întărind privilegiul dat negustorilor din Lvov,  Ştefan cel Mare fixează vama cea mare la descărcarea în Suceava pentru „săbii ungureşti şi paloşe”.

Spada lui Ştefan cel Mare a fost identificată sau descoperită  în vechiul Muzeu Eski Serai de la Istanbul şi a fost descrisă cu destule amănunte de către istoricii români Marcu Beza, Emil  Vârtosu, Ioan Gr. Popescu, C. C. Giurescu ş.a., încă în perioada interbelică din secolul trecut, atribuind-o lui Ştefan cel Mare, ca mai târziu relicva să fie inclusă în „Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare”. Aprecieri şi descrieri utile privind asemenea arme aflăm şi în cercetările semnate de Cristian Vlădescu, Carol König, Ioan Solcanu ş.a. specialişti în domeniul istoriei artei militare. Deoarece, în virtutea împrejurărilor şi posibilităţilor cu totul limitate ale istoricilor din Chişinău, atât noi, cât şi alţi specialişti din Republica Moldova, nu am avut posibilitatea să studiem această atât de scumpă nouă tuturor relicvă istorică, rămasă de la Ştefan cel Mare, de aceea recurgem la informaţiile şi cercetările istoricilor arătaţi mai sus, precum şi la fotografiile publicate de ei, venind şi noi cu unele considerente, care se prea poate vor contribui la cunoaşterea mai bună a acestei relicve ştefaniene.

Aşa dar, astăzi, spada voievodului moldovean face parte din colecţia Muzeului Top Kapi Sarayi din Istanbul şi are următorii parametri: lama dreaptă cu două tăişuri cu lungimea de 125 cm; pe ambele feţe ale spadei, în lungul lamei, sunt făcute câte 3 şenţuleţe, cel din mijloc – mai lung, este însoţit de alte  două mai scurte, de o parte şi de alta. Spada descrisă are vârf în formă de triunghi. Mânerul armei în formă de fus, numit de specialişti, „de două mâini”, adică de apucat cu ambele mâini, este înfăşurat cu fir (sârmă) argintiu, iar după alţi istorici – cu fir de aur. Spada are gardă cu braţe drepte în formă de cruce, terminate cu butoni conici. Mânerul cu cap în formă de disc, care avea în mijloc un medalion, probabil o fi fost o piatră scumpă sau un blazon, care a căzut, iar pe marginea discului  este gravată următoarea inscripţie cu caractere slavone,  pe o faţă:”† I|an´ ŞStefan´ voevoda  g”, pe revers este continuată inscripţia: „ospodar´  zemli  Moldavskoü” (Io Ştefan voievod domn al Ţării Moldovei). Trebuie să arătăm că, toţi istoricii menţionaţi mai sus,  precum şi tradiţia istorică orală, atribuie fără rezerve această spadă lui Ştefan cel Mare. În acelaşi timp, se ştie că Ţara Moldovei a mai avut voievozi cu numele de Ştefan: Ştefan I (1394-1399); Ştefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun (1433-1447); Ştefăniţă (1517-1527); Ştefan Lăcustă (1538-1540); Ştefan, fiul lui Petru Rareş (1551-1552); Ştefan Tomşa (1563-1564) ş.a. Prin urmare, putem atribui relicva în cauză  lui Ştefan cel Mare cu anumite rezerve.  Ceea ce ne încurajează să considerăm că, spada din muzeul turcesc i-a aparţinut marelui nostru voievod este faptul că, prin anumite comparaţii şi sistematizări de arme albe din evul mediu al Ţării Moldovei, istoricii o datează cu sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea.

Cititorul mai puţin vizat trebuie să mai afle că, în acelaşi Muzeu al  Palatului Top Kapi se mai păstrează încă două spade  moldoveneşti, considerate a fi din epoca lui Ştefan cel Mare şi aparţinând unor înalţi dregători moldoveni. Aceste spade sunt asemănătoare ca formă cu spada domnească descrisă mai sus.  Lungimea uneia este de 126 cm, iar  lungimea alteia de 127 cm. Cu deosebirea că, braţele gărzii sunt uşor încovoiate, iar pe feţele discului apare bourul Moldovei şi un scut fasciat, având ca suport semiluna.

În urma săpăturilor, arheologii au mai descoperit alte spade tipice moldoveneşti la Hârlău (azi, exemplarul se află la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi), la Deleni (jud. Iaşi) şi la Cetatea Neamţului, ultimele două sunt datate cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, toate trei având lungimea de până la 125 cm, cu capul mânerului de aceeaşi formă discoidală, nedeosebindu-se cu nimic de cele menţionate mai sus.

Spade asemănătoare sunt zugrăvite şi în bisericile vestitelor mănăstiri medievale ale Moldovei – Voroneţ (1488), Bălineşti (1499), Suceviţa şi biserica Sf. Gheorghe din Suceava (sec. XVI). Alte spade au fost identificate pe o serie de broderii din aceeaşi epocă, dintre care menţionăm pe cele de pe dverele de la mănăstirea Putna (din 1485 şi 1510), dăruite de Ştefan cel Mare, şi respectiv de fiul său Bogdan al III-lea, voievod al Moldovei (1504-1517), şi cea de pe steagul de luptă a lui Ştefan cel Mare (1500), spadă ţinută de Sf. Gheorghe Purtător de Biruinţă, ocrotitorul spiritual al Ţării Moldovei, care astăzi se află la mănăstirea Zograf de la Sf. Munte Athos. O informaţie în plus, pe care ne-o aduc frescele de la bisericile numite, este aceea că spada era purtată în teacă.

Spadele moldoveneşti din această perioadă erau asemănătoare cu cele transilvănene (de exemplu, cu cea de pe lespedea de mormânt a lui Iancu de Hunedoara din Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia) şi chiar cu cele occidentale. De altfel, în izvoarele vest-europene se întâlnesc exemple când spadele erau folosite la spargerea liniei de suliţaşi şi arcaşi pedeştri în încăierările unităţilor de cavalerie şi la respingerea scărilor de asalt a cetăţilor.

Probabil, celebrul sculptor Alexandru Plămădeală, în cea mai splendidă statuie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din câte ne-a fost dat să vedem, care se află în centrul Chişinăului, a dorit să-i pună în mâini genialului voievod spada domnească. Nu o simplă sabie, ci chiar  spadă sa domnească.

Dacă ne întoarcem la spadele păstrate astăzi la Istanbul, după toate probabilităţile, acestea au ajuns la Muzeul Top Kapi Sarayi rămânând de la sultanii otomani. Presupunem că, ele s-au pomenit acolo mai curând ca trofee de război, decât ca daruri oferite demnitarilor otomani de vreun domn al Ţării Moldovei, ştiindu-se faptul că, otomanii au jefuit în mai multe rânduri Ţara Moldovei în secolele XVI-XVII, prădând şi arzând până şi palatele domneşti. La solicitarea noastră s-a interesat în această privinţă şi Excelenţa Sa Ambasadorul Republicii Moldova în Turcia, Victor Ţvircun (căruia Îi mulţumim şi pe această cale pentru răspuns), care ne-a informat că în anumite medii ştiinţifice din această ţară se crede că spada în cauză a fost dăruită sultanului otoman de Petru Rareş în cea de a doua domnie (1541-1546).

În final, trebuie să subliniem că, istoricii au observat că asemenea spade sunt incomparabil mai puţine faţă de alte tipuri de arme albe folosite în acea epocă. Aceasta ne face să conchidem că, spadele caracterizate mai sus, inclusiv şi cea atribuită lui Ştefan cel Mare, aveau mai mult un caracter simbolic, element indispensabil al demnităţii domneşti, şi era folosită în ceremonialul de curte.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Spada lui Ştefan cel Mare&8221;

  1. Mai am o intrebare.
    Trecand peste confuzia din zilele noastre cand orice arma alba lunga din epoca medievala este denumita popular „sabie”, totusi, care sunt armele albe care predomina in Moldova?
    Spadele sau sabiile?
    In miniatura bataliei de la Baia, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Kingdom_of_Hungary_against_Moldovans_flag_in_battle.jpg) oastea moldoveana apare purtand sabii (la propriu) si doar un calaret are ceva partial vizibil ce s-ar putea considera o spada.
    Pe de o parte as considera ca miniatura incearca in mod exagerat sa faca o distinctie intre cele doua armate reprezentand echipamente diferite si chiar steaguri diferite.
    Armata maghiara apare purtand halebarde si coifuri de tip german (sallet) iar armata moldoveana apare cu sabii si scuturi (n-am inteles de ce nu apar scuturi si la maghiari, au renuntat deja la ele din cauza armurilor?) dar si coifuri de tip oriental, oarecum similare cu coiful domnitorului.
    Tinand cont de ultimul aspect, as tinde sa cred ca reprezentarea este destul de fidela.
    Inclusiv polonezii mentioneaza calaretii moldoveni avand coifuri sau caciuli care lasa auzul nestingherit si astfel acestia pot asculta comenzile mai usor.
    Ce metoda foloseau conducatori calaretilor pentru a da comenzi? Este adevarat ca foloseau fluiere ca si tatarii?
    Scuze, am avut mai mult de o intrebare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s