Ştefan cel Mare, an de mărire şi glorie: de la Baia la Lipnic


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 22 Iulie, 2004

După bătălia de la Baia în decembrie 1467 Ştefan cu ai săi îl urmări pe Matia Corvin prin trecători până în culmile Carpaţilor, Dar nu riscă pe timp de iarnă să-şi continue epopeia fiindcă zăpezile proaspăt căzute făceau drumurile foarte anevoioase şi pline de riscuri. Un gând continua permanent să-l roadă pe voievod: cum de s-a întâmplat  să-i scape din încercuire la Baia regele şi Petru Aron? Pe timp de iarnă, ţinând cale spre Suceava şi trecând prin târgurile şi ţinuturile devastate de oastea străină inima i se strângea de durere şi mânie cumplită, stârnindu-i o aprigă sete de răzbunare, şi atunci Ştefan rosti: „dinte pentru dinte !”

Atacul în secuime

Deşi era primăvara în toi, regele Matia mai continua să zacă pe patul de suferinţă,  căci vârfurile de săgeţi din spate i-au provocat răni adânci şi dureri infernale pentru multă vreme. Iscoadele şi negustorii care mergeau spre bogatele oraşe transilvănene Sibiu, Braşov, Cluj ş.a. i-au adus voievodului la cunoştinţă informaţii precum că principale trecători peste Carpaţi sunt fără pază deosebită din partea ungurească. Atunci Ştefan adunând în grabă o seamă de oaste de pe la cetăţile de sub munte, dar şi de la ţinuturi lovi pe neaşteptate în „scaunele” secuieşti de peste Carpaţi, fără să întâmpine vreo rezistenţă serioasă. Campania a fost încredinţată celui de-al doilea spătar Filip Pop, care isprăvi întru totul  porunca voievodului. Iar un cronicar, martor la evenimentele de atunci a scris la „Letopiseţul Moldovenesc”: „… după războiul lui Ştefan vodă ce făcusă la Bae cu Mateiaşu craiul, s-au rădicatu Ştefan vodă cu toată puterea sa, vrând să-şi răscumpere strâmbătatea sa ce-i făcusă ungurii, cându venise la Bae, s-au dus şi el la Ardeal, de multă pradă şi robie şi ardere au făcut în Ţara Săcuiască, neavându cine-i sta împotrivă şi cu pace s-au întorsu, fără nici o zminteală.” Cu toate acestea atât în campania de iarnă după victoria de la Baia, cât şi în incursiunea din Transilvania, Petru Aron aşa şi nu a fost prins. Aceasta îl făcea pe Ştefan să tresară şi să deie semne de nelinişte când îşi amintea că rivalul său se mai ascunde undeva prin marele oraşe ale Transilvaniei.

Pe două fronturi diplomatice

Deoarece, negustorii braşoveni sosiţi la Suceava cu o întreagă caravană de mărfuri între care şi arme, pentru cetăţile Moldovei, aduse la cunoştinţă voievodului că Petru Aron se află la Braşov. Dacă văzu că nu putu nicidecum să-l prindă pe fostul voievod, Ştefan cel Mare a pus la cale o nouă stratagemă. Conform acesteia, un grup de mari boierii din Sfatul domnesc a lui Ştefan între care Stanciul, Vlaicul, Goian, Isaia cumnatul său, Toma logofătul şi alţii, chipurile sunt foarte nemulţumiţi de atitudinea voievodului faţă de ei şi de aceea îl roagă pe Petru Aron să se întoarcă în ţară că ei îi vor asigura susţinerea şi reînscăunarea.  Această „rugăminte” a fost formulată într-o scrisoare  din 10 iulie 1468, iar  misiunea a fost dusă la îndeplinire de Ilie Stravici, diac în cancelaria domnească a lui Ştefan, care îşi camufla acţiunea prin aceea că are de procurat hârtie de la vestitele mori de hârtie  braşovene. Ajungând la Braşov, diacul înfăţişându-se la Petru i-a înmânat scrisoarea şi pentru mai multă convingere, îi mărturisi fostului voievod că în caz de izbândă, se vrea în scaunul de mare logofăt. Scrisoarea şi-a făcut efectul. Petru Aron s-a  lăsat ademenit şi, după câteva luni de gândire, a pătruns în Moldova cu puţinii săi oameni.  Căzut în capcană, acesta a fost dus la Ştefan.  Judecata domnească fu scurtă, dar  cu o  sentinţă pe măsura păcatului comis cu ani în urmă la Reuseni (vezi secvenţa din 26 februarie a.c.), retezându-i-se capul   la Orbic în ţinutul Neamţului.

Pe de altă parte, înţelegând foarte bine că ostilităţile cu Ţara Ungurească nu se vor încheia aici, Ştefan a trimis soli în Ţara Leşească, pentru a îmbuna inima regelui Cazimir. Ambiţiosul crai aştepta de multă vreme ca Ştefan, domnul Ţării Moldovei să-i depună personal jurământ de vasalitate şi credinţă. Părea că altă vreme mai potrivită  pentru  asemenea „ţăremonie” nici că poate fi găsită, deoarece voievodul moldovean se vedea ameninţat   nu numai de regele maghiar, dar şi de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, căruia Chilia îi mai stăruia în memorie. Ştefan însă găsi o mie şi una de pricini ca să nu să se înfăţişeze personal în faşa regelui polon. Voievodul a hotărât ca în această misiune diplomatică, în care trebuia să-l asigure pe regele polon de fidelitate şi credinţă va merge logofătul Toma. Înţelegând importanţa misiunii, Ştefan a dictat personal conţinutul scrisorii, care urma să fie înmânată craiului în semn că renovează actul de omagiu şi credinţă din 1462. În acest document istoric întocmit la 28 iulie 1468 domnul Ţării Moldovei arăta printre altele: „mărturisim şi facem cunoştinţă prin această luminată şi dreaptă şi cu dragoste scrisă carte a noastră … că am făgăduit şi făgăduim … cu toată ţara noastră a  Moldovei … domnului şi stăpânului  nostru preluminatului şi premilostivului Cazimir, craiu al Poloniei … că vom fi domniilor lor pe veci supuşi  credincioşi, cum au fost şi cei dinaintea noastră … aşa vom fi şi noi şi copiii noştri şi toţi supuşii noştri, în vecii vecilor”. Spre sfârşitul verii misiunea lui Toma logofătul ajunse la Cracovia, capitala de atunci a Ţării Leşeşti, unde se închină şi transmise personal regelui Cazimir scrisoarea din partea lui Ştefan. Dintru început, se putea citi cu uşurinţă pe faţa regelui dispreţ şi multă înfumurare faţă de solii moldoveni, dar pe măsură ce logofătul dezvăluia conţinutul omagiului un zâmbit plăcut îi lumină chipul Alteţei Sale, încât Toma logofătul înţelese că regele rămase întru totul satisfăcut de conţinutul documentului. De faţă cu sfetnicii şi înalţii săi castelani (nobilimea superioară poloneză), chiar atunci,  Cazimir a dat poruncă ca printr-o epistolă crăiască să-i transmită domnului Ţării Moldovei ferma promisiune că nu va mai ocroti în ţara sa pe nici un pretendent la scaunul Moldovei. Misiunea diplomatică a lui Toma logofătul reuşi întru totul.

La Nistru,  la mărgioară

Între timp veşti bune sosiră şi de la Putna. Stareţul Iosaf le transmitea printr-un preot peregrin, atât voievodului, cât şi lui chir Teoctist, mitropolitul că lucrările  de construcţie, cu ajutorul lui Dumnezeu, se apropie de sfârşit şi ar fi bine ca sfinţirea sfântului lăcaş să se facă pe când toată creştinătatea prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, adică la sfârşitul lunii august şi, prin urmare, ar fi minunat ca mănăstirea să poarte de acum înainte acest hram. Propunerea fu acceptată de Ştefan, cu atât mai mult că dorea şi el, ca în acele zile să fie pomenită cu deosebită evlavie maica sa Maria-Oltea.

Pe neaşteptate  un olăcar (un mesager, poştaş de urgentă) aduse de la Hotin, de la   Vlaicul, pârcălabul cetăţii o veste de loc îmbucurătoare. Puhoaie mari de tătărime se împlântase adânc în voievodatele de mează-zi ale Poloniei, prădând, robind şi  arzând multe oraşe şi sate şi că are mari temeri că la cale întoarsă aceştea să  treacă Nistru. Îngrijorarea Vlaicului i se transmise voievodului, căci cunoştea foarte bine experienţa şi intuiţia de oştean a unchiului său. În mare grabă dădu poruncă să fie întărite şi păzite cu mare grijă hotarul dinspre Ţara Leşască, iar în cetăţile Hmeliov, Ţeţina şi Hotin să fie trimise întăriri… Sub vălul nopţii Ştefan ieşi din Suceava cu o oaste adunată în Ţara de Sus, luând şleahul (drumul) vechi al Hotinului  se îndreptă spre Nistru. Neştiind cu siguranţă din care parte pot intra tătarii în Moldova hotărî să-şi instaleze tabăra  în Dumbrava cu arbori seculari de la Lipinţi, nu departe de Nistru. Au fost luat toate măsurile de securitate, instalate posturi de pază, trimise iscoade în toate părţile, ţinând legătura permanent cu cei din Hotin. Ştefan a interzis sub ameninţare straşnică  ca oştenii săi să nu iasă din ascunzişul pădurii.

Era pe la mijlocul lui august când tătarii Hoardei de Aur trecură Nistrul mai jos de Hotin arzând, prădând şi făcând robi pe bieţii creştini. Reluând informaţii din vechile cronici ale ţării şi din cele leşeşti, vestitul nostru cronicar Grigore Ureche va scrie despre acest război: „… i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, august 20, şi dându război vitejeşte, i-au răsipit şi multă moarte şi perire au făcut întrânşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul” (adică tot ce au prădat). Iar istoricul Alexandru Gonţa, care  a studiat cu mare atenţie cele întâmplate în vara anului 1469 a dus istorisirea până la capăt: de rând cu alţi captivi luaţi de Ştefan în această bătălie se dovedi a fi şi fiul hanului Mamak al Hoardei de Aur. Pornind de la obiceiul pământului, adică vechiul drept nescris românesc Ştefan cel Mare a oferit captivilor săi ospitalitate. Dar îngânfatul han Mamak mândru de prădăciunile făcute în Ţara Leşască şi Lituania şi auzind de cele întâmplate la Ţara Moldovei, a trimis la Suceava o solie de 100 de oameni, pentru a-l cere pe fiul său. „Fără să discute şi să ofere în schimb restituirea captivilor moldoveni luaţi  a cerut cu ameninţări pe fiul hanului şi pe ceilalţi prizonieri tătari. Răspunsul lui Ştefan cel Mare a fost promt. A dat ordin ca fiul hanului Mamak să fie despicat în patru, ucişi toţi prinşii şi să fie traşi în ţeapă 99 dintre soli, lăsând numai unul, căruia i s-au tăiat nasul şi urechile şi trimis îndărăt să spună ce a văzut” la vestitul voievod Ştefan cel Mare.

Duma pârcălab, vărul lui Ştefan cel Mare

În războiul contra tătarilor s-a manifestat din plin un tânăr oştean şi comandant pre nume Duma. Acesta era  vărul lui Ştefan, fiul lui Vlaicul. Mai mult ca probabil, Duma  era cam de aceeaşi vârstă cu Ştefan cel Mare şi atinsese către această vreme  deplina maturitate a bărbăţiei. Aducându-i laude pentru vitejia de care a dat dovadă  tânărul Duma în războiul de la Lipinţi Ştefan cel Mare l-a ridicat pe vărul său în rang de pârcălab şi  l-a trimis drept ajutor de nădejde tatălui său Vlaicul la Hotin, fapt, despre care va scrie în cartea sa domnească din 20 octombrie 1469. De aici încolo pan Vlaicul, în calitate de pârcălab, de staroste  de Hotin, de membru al sfatului  domnesc îl are aproape permanent alături pe fiul său Duma.  Această misiune a lui Duma la Hotin s-a dovedit a fi  prima din şirul înaltelor sale dregătorii.  Până la sfârşitul vieţii (1502) vărul Duma a făcut o strălucită carieră politică şi militară, ajungând  nu numai mare comandant de oşti, dar şi prim sfetnic a lui Ştefan cel Mare.

Războiul cu Matia Corvin, cele două misiuni diplomatice, precum şi victoria repurtată asupra tătarilor lângă Dumbrava de la Lipnic  au făcut să crească mult autoritatea lui Ştefan cel Mare  atât în Ţara Moldovei, cât şi departe de hotarele ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s