Ştefan Vodă faţă în faţă cu marea boierime


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 29 Aprilie, 2004

Interesul deosebit de mare faţă de domnia glorioasă a lui Ştefan cel Mare i-a determinat pe mulţi istorici să-şi plece fruntea asupra hrisoavelor şi letopiseţelor din această epocă, dorind pe această cale să pătrundă în miezul adevărurilor. Dintre aceştia unii au observat pe bună dreptate că, în prima perioadă a domniei sale (1457-1462), Ştefan a avut de rezolvat o problemă deosebit de complicată de ordin intern, fiind vorba de raporturile sale cu marea boierime. În cei 25 de ani (1432-1457) de războaie şi confruntări între fiii şi nepoţii lui Alexandru cel Bun, la care s-au adăugat şi alţi pretendenţi  la tron, boierimea acumulase o mare experienţă de acomodare la aceste condiţii de-a dreptul complicate.

 Boierimea a guvernat şi va guverna această ţară…

În împrejurările când puterea şi autoritatea domnilor scăzuse catastrofal, s-a produs o mare ruptură între diferite grupări boiereşti, care căutau să tragă foloase de pe urma confruntărilor dintre pretendenţii la domnie. De aceea, atunci când tânărul Ştefan urca în scaunul domnesc, se pare că el încă nu înţelegea că boierimea l-a respins pe Petru Aron şi  l-a acceptat pe el pentru că îl doreau a fi mai mult plecat cu urechea la îndemnurile şi sfaturile boierilor. Or, aceasta însemna că rolul hotărâtor în diriguirea ţării, în stabilirea unor relaţii cu puterile vecine trebuia să-l aibă marea boierime, iar domnul să fie o marionetă ascultătoare în mâinile acesteia. De fapt, în primii ani de domnie voievodul era în asemenea situaţie când nu avea altă ieşire decât să meargă la cooperare şi cedări în relaţiile cu aceasta. La drept vorbind, boierimea, fiind la rândul ei conştientă de forţa pe care o poseda, îl ţinea mereu în şah pe tânărul voievod, dându-i de înţeles de cine depinde menţinerea sa în scaunul domnesc. În principiu, în primii ani de domnie, Ştefan a conştientizat treptat acest fapt, îndeplinind multe din „rugăminţile” boierilor. Acest lucru s-a reflectat deosebit de relevant în tratatul de la Overchelăuţi cu polonii (4 aprilie 1459), în care voievodul recunoştea toate drepturile boierilor pribegi, dacă aceştia reveneau în ţară,  dând pe această cale libertate boierilor de a se refugia sau repatria când găseau de cuviinţă, fără a fi învinuiţi de „hiclenie” (trădare) şi de a-şi păstra nestingherit averile. Pe lângă toate acestea voievodul trebuia să ştie că anume marea boierime  era aceea care a guvernat şi va guverna ţara, va ridica sau va scoate din scaun un domn.

Este deosebit de grăitor în această privinţă şi faptul că, începând cu 1459, boierii din Sfatul domnesc au decis ca tratatele internaţionale, o seamă de cărţi domneşti de vânzare–cumpărare, de transmitere prin moştenire a moşiilor şi a altor bunuri, de reconfirmare a proprietăţilor, de acordare a unor privilegii, fie mănăstirilor, fie unor categorii sociale, trebuiau confirmate nu numai prin aplicarea sau atârnarea peceţii mici sau mari a voievodului, adică a ţării, dar şi prin aplicarea sau atârnarea peceţilor personale a 5, 7 sau 9 mari boieri din Sfat.

Prin urmare, în primii ani de domnie, pe lângă aceea că Ştefan era încă destul de tânăr şi neexperimentat în intrigile politiceşti, se afla , se poate spune, permanent între două focuri. Pe de o parte atârna pericolul din partea fostului domn Petru Aron, care putea să-l atace prin surprindere, iar pe de altă parte destinul său de domn atârna de bunul plac al marii boierimi, care de asemenea putea să-l înlăture în caz dacă nu-i convenea.

Întrucât Ştefan avu dintru început norocul ca marele puteri vecine să-şi caute de treburile lor, fie ocupate în războaie, fie de problemele interne, puţin câte puţin, situaţia în ţară reveni treptat pe un făgaş paşnic, ceea ce a dat posibilitate  să crească activităţile economice, să se învioreze meşteşugurile şi negoţul.  În scurtă vreme s-au adresat către voievod negustorii din Braşov (13 martie 1458) şi din Liov (3 iulie 1460, actualul oraş Lvov din Ucraina, pe atunci mare centru meşteşugăresc şi comercial din Ţara Leşească), pentru a li se renova privilegiile comerciale de desfacere a mărfurilor în oraşele şi târgurile Ţării Moldovei, dar şi permisiuni de a tranzita  cu caravanele lor de mărfuri spre marele centre comerciale din Balcani, Crimeea şi Orientul Apropiat.   De asemenea începuseră să se limpezească relaţiile şi cu Ţara Leşească. Marii boieri, mai ales dintre cei care se aflau în vechi relaţii cu demnitari şi sfetnici ai regelui l-au sfătuit pe junele voievod ca el să răspundă la cerinţa craiului leşesc de a da o mână de ajutor în campania sa militară contra Ordinului teuton. Mai târziu cronicarii polonezi vor fixa în scrierile lor şi numele lui Ştefan al Moldovei, care l-a sprijinit pe regele Cazimir cu importante efective militare, mai ales de călărime, care au  contribuit la obţinerea unor victorii hotărâtoare. Ba mai mult, în tratatul de pace de la Torun  (19 octombrie 1460), încheiat cu Ordinul teuton, alături de regele Poloniei este înscris şi numele lui Ştefan, care reprezentase una din forţele principale participante la război.

În urma acestor evenimente tot mai mulţi boieri revin în ţară şi balanţa înclină tot mai mult spre acceptarea definitivă a lui Ştefan în scaunul ţării Moldovei, atât din partea boierimii locale, cât şi din partea regelui Cazimir şi a celor din anturajul său, ceea ce a  slăbit mult poziţia fostului domn Petru Aron.

Boierimea nouă şi Ştefan Vodă

Este interesant faptul că în aceeaşi perioadă se impun treptat în prim planul activităţii politice un şir de personalităţi noi, necunoscute, din mica boierime, care probabil l-au susţinut pe Ştefan în campania din 1457. Dintre aceştia izvoarele istorice îi atestă pe postelnicul Crasnăş, care va deveni mare vornic, comisul Boureanu, pe care Ştefan îl va ridica la rang de pârcălab de Neamţ, precum şi boierii Isaia vornicul  şi Şendrea portar de Suceava (comandant militar şi administrator). Ulterior, Ştefan s-a sprijinit mai ales pe aceştia în insistenţa sa de a se consolida în scaunul Ţării Moldovei, cu atât mai mult că Isaia şi Şendrea i-au devenit cumnaţi, căsătorindu-se cu surorile voievodului Maria şi Sora.

În aşa fel, după 1460 prin concursul unchiului său Vlaicul şi acestei boierimi noi, situaţia tânărului voievod în scaunul ţării deveni o certitudine şi el începu să câştige teren şi încredere în Sfatul domnesc. În aceşti ani 1460-1462, în palatul domnesc, în şedinţele Divanului de boieri tot mai frecvent şi mai hotărât răsuna vocea voievodului. Tot mai evident răbufneau forţa şi energiile nestăvilite ale viitorului mare erou al Ţării Moldovei. Cum adică, se indigna domnul ţării, putem sta liniştiţi şi împăcaţi când asemenea cetăţi  şi importante târguri, cum ar fi Hotinul, la miază-noapte, şi Chilia, la miază-zi, sunt stăpânite de străini, dacă până nu demult au fost trup din trupul ţării?  Dar şi vămile de la Hotin şi Chilia, câte venituri ar putea aduce ţării?

Discuţiile deveneau din ce în ce mai aprige, deoarece bătrânii boieri cereau voievodului mai multă stăpânire de sine şi cumpătare, că nu este glumă să îndrăzneşti să te pui în poară cu regele Cazimir, care stăpânea Hotinul şi cu regele Matia Corvin, care stăpânea Chilia. Unde mai pui că după cum îi informă un negustor braşovean, dar şi unele iscoade care ajunseră pe la Chilia, regele maghiar întări mult cetatea şi instală pe metereze „bombarde”, care cică varsă foc din gurile lor. În discuţii interveni bătrânul pârcălab Manoil, care tăcuse până atunci, ascultându-i cu atenţie pe toţi. „Ba eu zic, începu primul sfetnic, că-i mai nimerit să trimitem la regele Cazimir solii noştri, pentru a-i aduce la cunoştinţă că vrem pace şi înţelegere cu măritul rege, dar în schimb vrem înapoierea cetăţii Hotin. Cât priveşte Chilia, să fim cu ochii în patru, căci după cât se pare a pus ochiul pe această importantă cetate de la gurile Dunării şi „păgânul”. Ba chiar veştile care ne vin de la  marii negustori genovezi nu sunt dintre cele liniştitoare, căci sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolei, vrea  cât mai curând să pună stăpânire pe Cetatea Albă şi Chilia. De aceea ar fi mai cu nimereală să continuăm să-i dăm birul cerut, să păstrăm pacea cu turcul”.

Voievodul îi dădu dreptate înţeleptului Manoil, dar ceru cu insistenţă ca deopotrivă cu pregătirile unor solii  să se pregătească şi oaste, ca în caz dacă regii nu vor dori să cedeze să se insiste prin arme, pentru a pune stăpânire pe aceste cetăţi.

Ecoul acestor discuţii ajunse şi la urechile mumei voievodului. Aceasta, cunoscându-i iuţeala şi mânia, care punea stăpânire pe tânărul voievod, îl implora să cugete mai mult, să asculte de voroava bătrânilor boieri, căci el aşa tânăr precum este poate să dea greş, iar pasul pripit pentru un cap încoronat poate nu numai să aducă dăună mare ţării, dar şi să-l aducă la pierzanie.

Aici, stimate cititorule, ne oprim cu povestitul, pentru a reveni într-o secvenţă următoare din care vom afla mai detaliat la ce a dus această înlănţuire de discuţii aprinse la palat şi în Sfatul domnesc. Oricum,   vrem să credem că ai observat că treptat tânărul voievod se consolidează în scaun, câştigând tot mai mulţi părtaşi, iar cuvântul său se făcea auzit tot mai des în şedinţele Sfatului domnesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s