Un letopiseţ necunoscut din epoca lui Ştefan cel Mare


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 27 Mai, 2004

 

          De câţiva ani am intrat în secolul al XXI-lea şi chiar în acest an 2004 vom comemora 500 de ani de la trecerea în nemurire a genialului voievod Ştefan cel Mare. Strălucita sa domnie a atras demult atenţia istoricilor din multe ţări ale lumii. Prin efortul lor de zeci de ani a fost descoperit şi publicat un număr considerabil de documente, anale şi letopiseţe, note de călătorie, tratate internaţionale, scrisori şi inscripţii şi multe altele, toate povestind într-un fel sau altul despre Ştefan cel Mare şi epoca sa. Zecile de tomuri, care stau pe poliţele bibliotecilor, în arhivele şi muzeele lumii sunt o dovadă de netăgăduit în această privinţă. S-ar părea, iubite cititorule, că istoricii, alţi cercetători, în cei 500 de ani câţi au trecut de la moartea voievodului au descoperit tot ce se putea despre marele voievod. La drept vorbind aşa consideră nu numai mulţi dintre cititori, dar şi mulţi specialişti, care se ocupă de cercetarea domniei lui Ştefan cel Mare.

Evrica!

După mai mulţi ani de căutări şi investigaţii în biblioteci şi arhive şi noi am crezut la fel ca şi marea majoritate că într-adevăr s-a descoperit şi se ştie totul despre Ştefan cel Mare. Într-o bună zi, însă, am primit prin intermediul abonamentului interbibliotecar o carte  editată în 1978 la Belgrad, capitala de atunci a Iugoslaviei. Acest impunător volum alcătuit de istoricii sârbi D. Bogdanovici şi D. Medacovici  cuprindea descrierea sumară a tuturor cărţilor manuscrise de la vestita mănăstire sârbească Hilandar de la Sf. Munte Athos din Grecia. Istoria lăcaşului menţionat numără circa o mie de ani de existenţă şi pe parcurs de secole aici s-au acumulat bogăţii şi rarităţi cărturăreşti enorme. Este interesant faptul că, alături de sutele de volume provenite din Serbia, Bulgaria, Imperiul Bizantin, Muntenia, Marele Cnezat al Moscovei ş.a., aici se află depozitate şi câteva zeci de cărţi – codice manuscrise – copiate în mănăstirile şi bisericile din Ţara Moldovei în secolele XV-XVIII. Drept exemple pot servi atât cartea numită „Praxiu” sau „Vieţile sfinţilor” în limba slavonă, care la 1463 a fost cumpărată de Vlaicul Pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare, cât şi o „Psaltire” din secolul XIV, pe care este o însemnare istorică privind campania otomană în Moldova din 1538; alte şase „Psaltiri” din secolul al XVI-lea; un „Octoih” din sec. XV şi altul din sec. XVI; şapte „Tetraevangheliare”  din secolele XV-XVII; alte trei cărţi „Apostol” din secolele XVI-XVII, precum şi mai multe „Sbornice” şi „Minee” copiate de mână.  De cele mai multe ori, nu se ştie cum şi când au ajuns aceste cărţi la mănăstirea athonită. Unele au putut fi aduse şi dăruite mănăstirii Hilandar de către monahi pelegrini veniţi spre a se închina la locurile sfinte de la Athos, altele  au putut fi dăruite de voievozii şi boierii moldoveni, pentru rugăciunea şi iertarea păcatelor.

Pe una din aceste căi a ajuns la Hilandar şi o modestă carte copiată pe hârtie de vreun monah din Moldova, numită de istorici „Sbornic”, deoarece ea reprezintă o culegere de mai multe scrieri religioase, cum ar fi „Despre Sf. Cruce”, „Despre icoane”, „Despre singura dreaptă credinţă a bisericii lui Isus Hristos” ş.a. Din păcate copistul nu şi-a înscris numele şi nici anul când a fost copiată cartea. Marea surpriză care ne-a făcut să exclamăm  „Evrica!”,  încă prin 1980, a fost aceea că la filele 94-95 ale acestei cărţulii era inclus un „Scurt letopiseţ moldovenesc” (Краткий молдавский летописец), care cuprinde descrierea unor evenimente istorice desfăşurate între  anii 961-1490. După mai multe încercări nereuşite, abia în primăvara anului 2004, cu ajutorul istoricilor americani Predrag Matejic şi M. Jonson, care au cercetat mulţi ani la Hilandar,  am intrat în posesia unei copii xerox a cronicii demult râvnite.

 

Ce scrie la cronică?

           Considerând  că ţi-am trezit curiozitatea, ne grăbim, iubite cititorule, să-ţi povestim  despre ceea ce este scris în acest letopiseţ. În primul rând, ţinem să arătăm că letopiseţul în cauză este destul de mic ca proporţii, dar dens în informaţii, aşa cum se obişnuia pe atunci. Este întocmit în limba slavonă, limba de cultură  pe atunci în Ţara Moldovei, având în total 33 de rânduri.   Moscovei ş.Sf.

Citindu-l cu atenţie, am constatat că este vorba de o cronică necunoscută până în prezent şi că a ajuns până la noi în forma ei originală, spre deosebire de alte scrieri similare din sec. XV, care s-au păstrat doar în copii de mai târziu.  Asemenea letopiseţe nu au mai fost descoperite încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea.

În traducere din slavoneşte titlul acestei cronici este „Arătarea anilor”.  Letopiseţul începe cu câteva date din Vechiul Testament, în baza căruia  autorul anonim  încearcă să construiască o scurtă cronologie succesivă, având drept reper figuri dintre cele mai importante ale Bibliei, după cum urmează:

„De la Avraam până la Moise sunt 444 ani.

De la Moise până la David  sunt 445 ani.

De la David până la Naşterea lui Hristos sunt  742 ani .”

Pentru a face legătură între aceste date biblice şi epoca contemporană autorului cronicii, el arată în continuare precum că de la Isus Hristos până la un oarecare Manases (din păcate, lectura acestui din urmă nume nu este sigură în textul original) sunt „1500 de ani”.

După aceste informaţii, autorul consemnează un eveniment deosebit de important pentru istoria Sfântului Munte Athos pe timpul domniei împăratului bizantin „Nichifor Foca” (Nicefor II Focas (963-969), care „a domnit 6 ani şi 6 luni. Şi că în timpul lui a început să se zidească Lavra în Sfântul Munte Athos de către Sfântul Atanasie de la Athos” (925-1003), fondatorul vieţii monahale organizate şi a Marei Lavre de la Sf. Munte Athos în a doua jumătate a sec. al X-lea, prieten şi duhovnic al împătarului bizantin Nicefor Focas).

Cronica continuă printr-o scurtă sinteză a cuceririlor otomane în peninsula Balcanică începând cu 1359, când turcii cuceresc localitatea bizantină „Calipole” (oraşul bizantin Gallipoli, situat pe peninsula cu acelaşi  nume la ieşirea  din strâmtoarea Dardanele în Marea Egee, azi Gelibolu din Turcia europeană). Din aceeaşi serie de evenimente, legate de cuceririle otomanilor în Balcani, autorul evidenţiază moartea în 1444 a „regelui Vladislav la Varna” (regele Ungariei Vladislav I Jagiello (1440-1444), căzut în lupta cu otomanii la Varna (azi oraş în Bulgaria) la 10 noiembrie 1444), căderea în 1453 a Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin (azi oraşul Istanbul din Turcia)  şi luarea  de către osmani  în 1475 a cetăţii Cafa din Crimeea, un mare centru comercial genovez la Marea Neagră.

După aceasta autorul se întoarce întrucâtva îndărăt, considerând demne de consemnat încă două evenimente importante în cucerirea Balcanilor de către osmani. Astfel, el arată că la 1454 sultanul Mehmed beg se afla în campania de cucerire a Serbiei, consemnând evenimentul cuceririi oraşului Ostroviţa, precum şi campania nereuşită din 1474 a aceluiaşi sultan contra lui Scander beg (Scander beg – aşa l-au numit turcii pe eroul luptei antiotomane al Albaniei Gheorghe Castrioti (1405? – 1468). Trimis de tatăl său  în calitate de ostatic la curtea sultanului Murat  II-lea. Educat în corpul de eniceri al sultanului. S-a manifestat ca bun şi talentat  oştean şi a primit numele de Iscander, în cinstea lui Alexandru Macedon. Din Iscander-bei a devenit Scander beg, iar mai târziu şi ţara sa Albania a fost numită de către turci Scander).

Apoi autorul îşi mută privirile asupra unor evenimente care au avut loc concomitent şi în perioada imediat următoare  în Ţara Moldovei. Astfel,  după ce consemnează campania contra lui Scander beg, autorul letopiseţului arată că în acelaşi an „s-a retras Ştefan voievodul Moldovei în ţara sa”, fiind vorba, probabil,  de acţiunile militare ale lui Ştefan cel Mare în Muntenia în cursul anului 1474,  unde, în câteva rânduri, el a încercat să instaleze voievozi fideli sie.

Un alt eveniment important reflectat în cronică este campania din 1476 a sultanului Mehmed contra lui Ştefan, voievodul Moldovei, pe care „… l-a bătut şi s-a întors” (îndărăt). În legătură cu acelaşi eveniment, cronicarul scrie despre  un mare ospăţ  dat de către sultan, se  pare, pentru oştenii săi, pe malul Dunării.

Ultimul eveniment din şirul confruntărilor moldo-otomane, consemnat în cronică, este cel din 1484 (în cronică 1483) despre „mersul  împăratul Baiazid asupra  oraşelor lui Ştefan voievodul Moldovei, asupra Chiliei  şi Cetăţii Albe, şi le-a luat”.

Cronica se încheie cu relatarea a două evenimente, de astă dată de istorie universală. În primul este vorba de moartea regelui Matia Corvin, regele Ungariei (1458-1490), iar în cel de-al doilea, care s-a produs la Constantinopol, fiind vorba de o mare explozie a unui depozit de praf de puşcă, incendiat în urma căderii unui fulger. Ambele evenimente au avut loc, precum arată cronicarul, în 1490 şi se vede că au produs o mare impresie asupra sa.

Probabil autorul anonim avea intenţia să continue cronica, deoarece a lăsat destul spaţiu alb nescris, dar din anumite cauze necunoscute nu a făcut acest lucru.

Autorul cronicii 

La sigur, autorul cronicii este vreun călugăr cărturar  dintr-una din mănăstirile Moldovei, care a fost contemporan cu Ştefan cel Mare. Faptul că nu au fost consemnate unele indicii privind iniţiativa elaborării cronicii, fie din porunca voievodului sau a unui alt demnitar, ne face să credem că autorul a întocmit-o din proprie iniţiativă, fiind de fapt o scriere neoficială cu conţinut istoric. Pornind de la conţinutul cronicii, se vede că autorul era un om cu destulă carte şi cu un interes cărturăresc larg, deşi făcea parte, evident, din tagma monahicească. Cronicarul a cules o bună parte din informaţii din surse cărturăreşti, demonstrând că este desul de informat, prezentând o panoramă deosebit de vastă a evenimentelor din epoca sa, cuprinzând informaţii din peninsula Balcanică, Ţările Române şi din Crimeea. Reieşnd din conţinutul cronicii, constatăm cu uşurinţă că în prim planul atenţiei autorului s-a aflat expansiunea otomană în Sud-Estul Europei  (sec. XIV-XV) şi în Ţara Moldovei în special (a doua jumătate a sec. XV). Deşi autorul nu arată direct, se observă lesne îngrijorarea sa în legătură cu pierderile mari suportate de lumea creştină în urma cuceririlor otomane din această perioadă. La sigur despre aceasta ne vorbeşte fraza din cronică precum că  turcii “au luat multe ţări dinspre apus şi de atunci s-a făcut sminteală şi neorânduială, pierzare prin ţările creştine”.

Astfel, letopiseţul descoperit de noi reprezintă o lucrare originală întocmită în Ţara Moldovei de către un autor anonim la hotarul secolelor XV-XVI. Acesta fiind un izvor narativ valoros din epoca lui Ştefan cel Mare trebuie să-şi ocupe locul meritat alături de cronicile slavo-române elaborate în Moldova în această epocă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s