Vlaicul pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare


Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 1 Iulie, 2004

Dacă vei încerca, iubite cititorule, să parcurgi din nou secvenţele anterioare, vei observa că în mai multe din ele a licărit pe ici-colo şi numele unui alt mare demnitar de stat din epoca lui Ştefan cel Mare – Vlaicul pârcălab. Cu alte ocazii, am arătat că Vlaicul era fratele mai mic al mamei lui Ştefan cel Mare, adică îi venea unchi drept. Acest om s-a aflat  în preajma lui Ştefan încă de pe când acesta era copil, însoţindu-l în pribegie şi ajutându-l cu toată puterea minţii şi a braţului să obţină scaunul domnesc. Din aprilie 1457 şi până la sfârşitul vieţii (în vara anului 1484), Vlaicul l-a slujit cu credinţă pe nepotul său.

În secvenţa de faţă vom încerca să prezentăm unele dintre cele mai importante activităţi ale lui Vlaicul sub Ştefan cel Mare.

Pârcălab de Cetatea Albă
În scurtă vreme după ce puse stăpânire pe scaunul domnesc, tânărul Ştefan se văzu nevoit să facă faţă unor mari dificultăţi de ordin intern şi extern. Dintre cele mai puternice cetăţi ale Moldovei, Hotinul şi Chilia se aflau sub stăpânire străină, dar şi Cetatea Albă era în primejdie de a fi cucerită de către otomani. Cu atât mai mult că şi marele centru comercial de la limanul Nistrului părea că iese de sub controlul voievozilor de la Suceava, mai marii acestuia încercând să-şi hotărască problemele de sine stătător. De aceea, era foarte important ca Cetatea Albă să fie pusă sub ascultarea directă a lui Ştefan. O candidatură mai potrivită în funcţia de pârcălab al acestei cetăţi decât unchiul Vlaicul nici că se găsea pe atunci. Deja în vara anului 1457, pan Vlaicul, în fruntea unui detaşament de călăraşi porni în goană spre Cetatea Albă, preluând conducerea cetăţii şi a urbei cu acelaşi nume. Nu zăbavă au început a sosi la Suceava de la Cetatea Albă olăcari cu veşti bune de la unchiul Vlaicul.

Deşi Ştefan credea la început că îl trimite pe Vlaicul la cetatea de pe malul mării doar pe câteva luni, şederea acestuia a trebuit să dureze mai mulţi ani, până prin 1465, când Ştefan a pus stăpânire pe cealaltă cetate importantă de la Marea Neagră şi Dunăre – Chilia. Pe lângă aceea că Vlaicul s-a ocupat  mult în aceşti ani de repararea şi consolidarea Cetăţii Albe, de administrarea vămii şi a oraşului, se pare că acesta trebuia să supravegheze şi ţărmul mării până la gurile Dunării şi să acumuleze informaţii despre toate mişcările ce aveau loc în Crimeea, la Chilia şi chiar în sudul Dunării, fiindu-i de mare folos în această privinţă voievodului. Se pare, rolul lui Vlaicul în cea de-a doua campanie a lui Ştefan la Chilia a fost deosebit de util, astfel încât numai după încheierea cu succes a acestei operaţiuni, Ştefan îl rechemă pe unchiul său la Suceava.

M-am pornit la Chişinău…

Fie în drum spre Cetatea Albă, fie la cale întoarsă, Vlaicul pârcălab şi însoţitorii săi, călătoria fiindu-le destul de obositoare, erau nevoiţi să facă popasuri în locuri ştiute de drumeţi de multă vreme. De cele mai multe ori treceau Jijia şi Prutul pe la Posadnici, apoi o luau de-a lungul Prutului, orientându-se după soare şi lună, după fântâni şi izvoare străvechi, după stejari bătrâni, informându-se şi de la păstorii întâlniţi în cale, ca apoi să se îndrepte spre miază-zi – răsărit, ţinându-se de  malurile pâraielor care curgeau, revărsându-se în Bâc, iar de acolo în Nistru. Fie într-o zi geroasă de iarnă, fie într-una cu mult soare în toiul verii, Vlaicul hotărî să facă popas lângă o selişte din preajma Bâcului, unde a fost întâmpinat cu toată cinstea şi căldura de către oamenii din partea locului. Gospodarii seliştei se dovediră a fi Toader, fratele acestuia (documentul domnesc este rupt, numele lui neputând fi citit) şi un oarecare Fedorel. Cu ocazia popasului înaltului demnitar domnesc, stăpânii au pregătit un ospăţ dintre cele popeşti, la masă servindu-se cârlani prăjiţi pe jăratic, din „setcile” de la gura Bâcului  au fost aduşi carpi şi moruni proaspeţi, iar legume şi fructe erau din abundenţă la ţăranii din preajma seliştei. Din vorbă în vorbă, stând la sfat cu  cei din partea locului, Vlaicul află că această selişte se numeşte din vechime Chişinău  şi că nu departe de aici se află o fântână  cu apă rece şi cristalină, numită Albişoara. Drept dovadă, îndată se dădu poruncă de a aduce o cofă de apă pentru ca drumeţii să se răcorească. Dar până la urmă au gustat şi dintr-un vin rubiniu adus la masă de Fedorel, ca apoi şi pan Vlaicul să desfacă un clondir cu vin „evropienesc” pe care-l avea de la un negustor bogat din Veneţia, care fusese în trecere prin Cetatea Albă.  După toate acestea, pan Vlaicul privi cu multă uimire şi satisfacţie în jur. Îi plăcu mult seliştea Chişinăului. Mai ales îi căzură tronc la inimă stejarii seculari, salciile bătrâne de pe malul Bâcului, fântâna Albişoara, şi cerul înstelat, liniştea profundă ce domnea în jur. Şi ce-i veni boierului să le propună stăpânilor din partea locului că este gata să dea orice sumă pentru a cumpăra această selişte. Până la urmă bătură palma. Cei trei primiră de la Vlaicul 120 de arginţi tătăreşti şi târgul fu făcut pe loc. Şi era anul 6974 de la facerea lumii şi 1466 de la naşterea lui Hristos. Aşa intră Chişinăul în stăpânirea lui Vlaicul, pârcălab de Cetatea Albă.

De aici încolo, după ce Vlaicul încetă din viaţă şi până în 1576, Chişinăul a rămas permanent să fie stăpânit şi gospodărit cu multă chibzuinţă de către urmaşii săi. Dintr-o mică şi pitorească selişte, în această perioadă satul Chişinău a crescut mereu, întinzându-se tot mai mult, formând noi ulicioare cu gospodării ţărăneşti, astfel încât pe la 1576, când o stră-strănepoată de-a lui Vlaicul, Vasutca, vinde moşia Chişinăului cu o sumă considerabilă pe acele timpuri de 500 galbeni tătăreşti (monedă valoroasă de aur aflată în circulaţie în Ţara Moldovei pe acele timpuri). Din această retrospectivă, credem că nu trebuie considerat gratuit faptul că una din străzile principale ale Chişinăului de astăzi poartă numele lui Vlaicul pârcălab.

De la Cetatea Albă la Hotin

După ce îşi îndeplini cu cinste datoria de la Cetatea Albă faţă de domnul său, Vlaicul revine la Suceava unde s-a aflat în preajma voievodului aproape doi ani. Nu rareori în această perioadă Vlaicul îl însoţea pe Ştefan voievod, care era interesat de lucrările noii mănăstiri Putna. Dar iată că într-o bună zi, înaltul demnitar a fost rugat de voievod (Ştefan avea un fel aparte de a se adresa unchiului său) de a rămâne după şedinţa Sfatului domnesc, pentru o vorbă anume. Până la urmă, Vlaicul avea să afle că voievodul are nevoie de o persoană de mare încredere pe care să o trimită la Hotin, căci, după câte i se părea, pârcălabul de atunci prea legase „prieteşug cu străinii”, dar şi venitul vamei din partea locului începu să scadă treptat. „Ei bine, unchiule Vlaicul, spuse în final voievodul, o mai mare încredere decât în matale nu pot afla la nimeni. Rogu-te, unchiule, îţi pregătesc carte şi pleacă cât mai curând la Hotin. Ştiu bine, te îngrijorează soarta unicului tău fiu şi a vărului meu Duma, căruia în aceşti ani i-ai dăruit prea puţine clipe, dar, dacă găseşti de cuviinţă, fie pe voia matale, îl poţi lua la cetate, fiindcă este de acum bărbat în toată firea, oştean viteaz şi încercat şi, dacă vrei, îl ridic şi pe el în rang de pârcălab de Hotin”. Vorba voievodului fu atât de blândă şi îngăduitoare, încât pan Vlaicul acceptă fără ezitare propunerea. Astfel, Vlaicul şi fiul său Duma deveniră, prin 1467, pârcălabi de Hotin.

Vremile erau învolburate, fiindcă se auzea că dinspre Soare-Răsare dau târcoale tătarii Hoardei de Aur, iar dinspre Soare-Apune tot mai mult îşi dădea arama pe faţă Matia Corvin, craiul Ungariei, care nu a putut să-i ierte lui Ştefan pierderea Chiliei.

Chiar în anul plecării la Hotin, mai spre toamnă, celor doi pârcălabi le-a fost adusă poruncă de la domnie să se pregătească de război. Spre sfârşitul toamnei au venit veşti şi mai sumbre – asupra Ţării Moldovei dădu năvală, cu o oaste mare, Matia Corvin. Vlaicul şi fiul său Duma au adunat în scurtă vreme oaste din părţile Hotinului, pornind spre Suceava, iar de acolo, împreună cu alte detaşamente în frunte cu  Ştefan, au plecat în întâmpinarea oştii ungureşti. După cum se ştie, lupta hotărâtoare s-a dat la Baia, în decembrie 1467, bătălie din care oastea lui Ştefan a ieşit învingătoare (eveniment la care ne vom opri într-o secvenţă aparte).

Istoricul basarabean Alexandru Gonţa, care s-a ocupat în detaliu de cercetarea acestei campanii militare a lui Ştefan cel Mare, arată că una dintre grupările principale ale oştii moldoveneşti, în lupta de la Baia, s-a aflat sub comanda lui Vlaicul pârcălab. Fiind rănit grav, regele Matia a ieşit cu mare dificultate din încercuire şi, pe timp de iarnă, a străbătut cu greu Carpaţii, fiind urmărit şi hărţuit permanent de detaşamentele de avangardă ale lui Ştefan cel Mare.

După slujba de pomenire a celor căzuţi în luptă şi a ospăţului dat de Ştefan cel Mare pentru vitejii săi în acest război, pan Vlaicul plecă din nou spre Hotin, unde, peste aproape doi ani, primi din nou poruncă de la voievod să taie calea unei mari  grupări de oaste tătărească, care intrase să prade Ţara Moldovei. Cu eforturi conjugate, Ştefan, împreună cu unchiul său Vlaicul, dădu bătălia hotărâtoare pe Nistru, la Lipinţi (nu departe de actuala localitate Lipnic), în care au căzut în luptă sau în captivitate multă tătărime, între care şi fiul hanului Mamac. În aceeaşi dregătorie, dar şi de mare comandant  şi sfetnic al lui Ştefan cel Mare, pan Vlaicul a participat şi la alte mari campanii militare ale voievodului său, acoperindu-se de glorie în marile bătălii de la Vaslui şi Valea Albă, împotriva invadatorilor otomani, în anii 1475-1476.

În timpul aflării la Hotin, Vlaicul a participat la consolidarea cetăţii, la reglementarea numeroaselor litigii de graniţă cu Polonia, a rezistat asediului cumplit al cetăţii Hotin în timpul campaniei otomane din 1476. În aşa fel, pârcălăbia lui Vlaicul la Hotin a trecut sub semnul unor mari primejdii, dar  şi al victoriilor obţinute asupra duşmanilor Ţării Moldovei.

Ultima misiune – pârcălab de Orhei

În condiţiile deosebit de grele ale ameninţărilor permanente din partea otomanilor şi a tătarilor din Crimeea, la 1 februarie 1481, pan Vlaicul este numit pârcălab de Orhei, cetate importantă, renovată de către Ştefan cel Mare prin 1470, când aceasta se afla sub diriguirea primul pârcălab, Radu Gangur. Anume pe timpul acestor pârcălabi, la Orhei se întreprind importante măsuri de ridicare a capacităţii de apărare a cetăţii. În această perioadă, cetatea Orhei a fost înzestrată pentru prima dată cu piese de artilerie. Drept mărturie ne servesc cele două tunuri de bronz descoperite în vara anului 1999 de expediţia arheologică de la Orheiul Vechi condusă de Gheorghe Postică.

În perioada interbelică a secolului XX, cunoscutul istoric basarabean Paul Mihail a intrat în posesia unui rarisim obiect de luptă din epoca lui Ştefan cel Mare – un buzdugan al unui pârcălab de Orhei, pe care nu este exclus să-l fi mânuit chiar Vlaicul.

În rang de prim sfetnic al lui Ştefan cel Mare

În ultima perioadă a vieţii sale (1479-1484), ajuns la o vârstă destul de înaintată, iar pe deasupra înarmat cu o bogată experienţă politică şi militară, înţeleptul şi mult devotatul boier Vlaicul a fost onorat de Ştefan cel Mare, fiind aşezat pe cel mai înalt scaun în Sfatul domnesc. Ultima menţiune a lui Vlaicul în izvoarele vremii este cea din 29 mai 1484, pe când continua să rămână în rang de prim sfetnic domnesc şi pârcălab de Orhei. În vara anului 1484, fie în cetatea Orheiului, fie în luptele grele pentru Chilia şi Cetatea Albă, a încetat din viaţă unchiul şi fratele mamei lui Ştefan cel Mare – pârcălabul Vlaicul.

O fi fost înmormântat vestitul boier de către Ştefan cel Mare, cu toate onorurile cuvenite, la vreo mănăstire sau biserică domnească, una din ctitoriile voievodului, sau poate a fost aşezat alături de sora sa Maria-Oltea, care plecase în lumea celor drepţi în 1465 şi era înmormântată la mănăstirea Pobrata? Sau poate că pârcălabul Vlaicul, ca un viteaz oştean, a fost înhumat în pământul ţării din ultima sa reşedinţă – cetatea Orheiului, care avea o mică bisericuţă, unde venea să se închine înainte de atâtea bătălii şi misiuni importante? Sau poate a căzut în luptele de la Chilia şi Cetatea Albă, amestecându-se pe acele meleaguri cu ţărâna patriei, pentru care compatrioţii săi au vărsat atâta sânge…

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Vlaicul pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare&8221;

  1. De fapt am o intrebare,
    Am vazut de curand o emisiune istorica de pe BBC despre Vlad Tepes si dezvoltarea orasului Bucuresti in timpul scurtei sale domnii si spuneau ca in timpul acestei domnii Bucurestiul devine un adevarat centru comercial de sclavi.
    Afirmatia m-a surprins, dar totusi stim ca in Moldova si Tara Romaneasca, sclavia este abolita pentru pamanteni in secolul XVIII si pentru tigani (romi) in secolul XIX.
    Cat de mult stim despre comertul cu sclavi din perioada lui Stefan cel Mare?
    Ce se intampla cu cei prinsi in razboaie?

  2. il respect foarte mult pe dl acad. Esanu, dar si pe sotia Domniei sale, pentru harnicie si fidelitate. multa sanatate si putere de munca va doresc amandurora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s