Întemeiere Ţării Moldovei. Voievozi din sec. al XIV-lea (abordări şi interpretări noi)


Publicat după mongrafia: Mănăstirea Voroneț. Istorie.Cultură.Spiritualitate, de Andrei și Valentina Eșanu, Chișinău 2010. p.284-298

 1.      Problema întemeierii Ţării Moldovei. O abordare de principiu

 La începutul anului 2009 autorităţile Republicii Moldova au declanşat o serie de acţiuni în vederea celebrării a 650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, pretinzând că Republica Moldova este urmaşul direct, legitim, prin secole, al statului medieval Ţara Moldovei, constituit la mijlocul sec. al XIV-lea. În principiu, nu vedem nimic rău în faptul că o ţară, un oraş, un sat doreşte să-şi cunoască trecutul, primele menţiuni documentare, modul în care s-au manifestat generaţiile de predecesori pe parcursul istoriei. Vrem cu toţii să avem o conştiinţă istorică, să privim în trecut, să cunoaştem în plinătatea lor adevărurile istorice, derularea principalelor evenimente şi, bineînţeles, figurile lor centrale, eroii noştri naţionali. Din nou nu vedem nimic rău în asta, căci un popor, o naţiune lipsită de trecut, de conştiinţă de sine sunt lipsite şi de un punct de reper pentru a păşi mai sigur în viitor.

Prin emiterea decretului prezidenţial din 6 noiembrie 2007, se încearcă, se pare, să se afirme că este cunoscută o dată exactă, fiind vorba de anul 1359 a întemeierii „statului Moldovenesc”, de fapt a Ţării Moldovei – „Terra Moldaviae” sau „Zemlea Moldavskaa” după izvoarele medievale, nume cu care s-a afirmat şi a existat acest stat în istorie până la 1859.

Trebuie să arătăm, că deşi timp de secole s-au întreprins numeroase investigaţii cu privire la evenimentele derulate la est de munţii Carpaţi pe la mijlocul sec. al XIV-lea din cauza numărului extrem de limitat de izvoare scrise, fenomenul la care ne referim mai rămâne învăluit de incertitudini şi mister. Cu toate străduinţele istoricilor cu începere de la primii cronicari din sec. XV-XVII, până la cei din zilele noastre nu s-a ajuns la un numitor comun în privinţa determinării unei date atât de exacte de constituire, precum se pretinde, a întemeierii Ţării Moldovei. De aceea, anul 1359 este o dată relativă, şi chiar dacă în acest an s-au produs la est de Carpaţi anumite evenimente, ele făceau parte dintr-o înlănţuire de procese şi acţiuni de lungă durată, care s-au produs pe o arie geografică mult mai vastă în vatra vechii Dacii, atât la est cât şi la vest de Carpaţi, adică în întreg spaţiu populat de români. O asemenea dată exactă a apariţiei „statului moldovenesc” nu-l atestă nici izvoarele arheologice, nici cele scrise documentare sau narative.

Ne îngrijorează că cei care au iniţiat aceste acţiuni, pe lângă faptul că prezintă un tablou foarte deplasat şi denaturat al evenimentelor desfăşurate cu secole în urmă, încearcă să rupă aceste evenimentele din contextul general românesc al spaţiului din care arie geografică cuprinsă între Carpaţi, Nistru şi Mare Neagră făcea parte încă din cărunta antichitate, de când străbunii noştri din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic şi Balcanic s-au desprins de vasta arie de romanizare în cadrul Imperiului Roman. A urmat o îndelungată epocă de circă un mileniu (sec. IV-XIII) „de neîntreruptă trăire” a românilor, pe care D. Cantemir a definit-o în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”[1] – „secolul întunecat” şi din care, ca printr-un miracol, cum s-a exprimat clasicul istoriografiei noastre naţionale, Gheorghe Brătianu, a apărut poporul român[2]. Acelaşi D. Cantemir a exprimat aceiaşi unitate de secole a poporului român prin sintagmele: „Moldova noastră”, „Dacia noastră”, „românii noştri”, „neamul nostru”, „limba noastră românească”, „ţara noastră”, deducând „de aicea dară şi dintr-aceştia romani s-au început neamul nostru a românilor”.

După mai multe secole de „tăcere”, ca urmare a invaziilor barbare, de la huni până la mongolo-tătari, şi stăpânirii acestora în spaţiul mai sus arătat, abia în Evul Mediu timpuriu au dat semne de existenţă în istorie strămoşii noştri – românii, manifestându-se prin personalităţi, nuclee şi formaţiuni politice şi statale, militare, “dând glas” voinţei strămoşilor noştri de a ne plasa în istorie, ajungând la acele mari formaţiuni statale medievale pe care le numim Ţara Moldovei (Valahia Mică) – la est de Carpaţi şi Ţara Românească (Valahia Mare) – la sud de Carpaţi. Strămoşii noştri au încercat să se manifeste, să se impună în contextul politic internaţional destul de timpuriu, dar, precum a afirmat Grigore Ureche[3], fiind situaţi „în calea tuturor răutăţilor”, aceste împrejurări au frânat în mare parte, prezenţa şi manifestarea noastră în istorie.

În izvoarele bizantine, sud-slave, ungare, est-slave, poloneze etc. strămoşii noştri, adică românii, indiferent unde locuiau – la est, la vest sau la sud de munţii Carpaţi erau cunoscuţi prin acelaşi etnonim, dar ortografiaţi, puţin diferit, în dependenţă de limba în care erau scrise izvoarele: de exemplu slavii de răsărit ne-au numit volohi, polonezii – vlosi, grecii din Bizanţ – vlahi, ungurii – olahi, germanii – welsch, etc.

În zilele noastre, în anumite cercuri, încălcându-se unele adevăruri, se încearcă a se afirma că ceea ce s-a produs ca evenimente, manifestări politice şi militare pe la mijlocul sec. al XIV-lea ţine exclusiv de istoria Moldovei şi că aceasta nu are nimic comun cu restul lumii româneşti, făcându-se legătură cu Republica Moldova de astăzi ca moştenitoare directă a statului medieval moldovenesc. Precum se ştie, Carpaţii nu au fost niciodată un zid berlinez care să răzleţească ori să separe românii de pe ambele versante ale munţilor. Documentele istorice arată că în procesul de apariţie a Ţării Moldovei erau implicaţi deopotrivă voievozii, căpeteniile militare şi mulţimile de oameni, de români atât de o parte, cât şi de alta a Carpaţilor. Ţara Moldovei s-a format iniţial pe valea râului Moldova (de unde se trage şi numele ţării) unde erau situate oraşele Baia, numit „Civitas de Moldaviae” şi Siret. În afirmarea ei în plan internaţional un rol important l-au jucat voievozii de dincolo de Carpaţi din Maramureş.

Populaţia din spaţiul actual al Republicii Moldova, al Basarabiei deşi era pe la mijlocul sec. al XIV-lea în componenţa Hoardei de Aur, îşi păstra-se şi treptat îşi consolida vechile structuri autohtone, obiceiurile şi tradiţiile de autoadministrare şi justiţie, ca şi în restul lumii româneşti. În acest spaţiu se înregistrau un şir de procese, pe care le-am putea caracteriza printr-o metaforă: şi sub gheaţă râul curge. Deşi aici domina stăpânirea mongolo-tătară cu structurile ei de bir, pe care le impunea populaţiei băştinaşe, erau prezente şi structurile vechi româneşti ale populaţiei autohtone, continuitatea cărora a demonstrat-o atât predecesorul nostru, bunul arheolog Ion Hâncu[4], cât şi colegul nostru Gheorghe Postică[5]. Cercetările lor au arătat că după retragerea structurilor de stat şi militare romane, populaţia romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de aşezări preponderent rurale, continuând să-şi ducă modestul trai, plătind tribut numeroşilor invadatori şi stăpânitori barbari, sute de ani la rând până în sec. al XIV-lea.

Izvoarele scrise de mai târziu (din sec. XV- XVI) atestă structuri ce au precedat apariţia statului medieval Ţara Moldovei, poate chiar nişte nuclee statale, atât la vest, cât şi la est de râul Prut. Drept exemplu, pot servi aşa numitele „republici” medievale Vrancea, Câmpulung Moldovenesc şi Tigheciul, precum şi mai multe „ţări”, între care şi cea a Bolohovenilor. Ba chiar şi ţinuturile (structuri administrativ-teritoriale în care era împărţită mai târziu Ţara Moldovei) cunoscute după izvoarele ulterioare, aveau la origini structuri administrative locale, un fel de mici „ţări” cu specificul lor, care la o anumită etapă istorică au fost înglobate treptat în Ţara Moldovei. Procesul de unificare a avut două centre, care s-au profilat, până la urmă, în ceea ce s-a numit în evul mediu Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Treptat, Ţara de Sus a ajuns să se impună, extinzându-şi autoritatea până la Nistru şi la „Marea cea Mare”, pe la mijlocul anilor ’70-’80 ai sec. al XIV-lea, în timpul lui Petru Muşat, când a avut loc extinderea teritorială. După cum consideră istoricii, Ţara Moldovei a ajuns atunci în limitele şi hotarele sale istorice fireşti.

Evenimentele de la mijlocul sec. al XIV-lea s-au aflat în centrul atenţiei marilor noştri istorici şi cronicari medievali, atât cei de până la Grigore Ureche (în cronicile slavo-române[6]), cât şi cei de după el – Miron Costin (cu celebra lucrare „De neamul moldovenilor”[7], în care a demonstrat originea latină şi unitatea poporului român); Dimitrie Cantemir (cu „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, şi „Descrierea de odinioară şi de astăzi a Moldovei” ş.a.). Cronicile noastre medievale arată că interesul faţă de problema „începăturii”, „de unde a început Ţara Moldovei” – s-a trezit relativ târziu. Primele letopiseţe în Ţara Moldovei au început să se scrie pe timpul lui Ştefan cel Mare, deja când acesta se consolidase la tron, prin anii ’80-’90 ai sec. al XV-lea şi reflectau doar perioada sa de domnie. În ceea ce ţine de perioada de până la urcarea sa în scaunul domnesc, existau doar nişte pomelnice mănăstireşti şi însemnări cronicăreşti, nişte liste cu nume de voievozi, care trebuiau să demonstreze legitimitatea succesiunii la tron, un fel de arborele genealogic al unui anumit voievod, care trebuia să confirme prezenţa în scaunul voievodal.

În cronicile slavo-române, întocmite în Ţara Moldovei în sec. XV-XVI, tradiţia istorică coboară până la un Dragoş voievod, a cărui vânătoare de bouri în teritoriul devenit ulterior Ţara Moldovei este descrisă doar printr-un singur rând „În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit 2 ani[8]. Specialiştii au încins o discuţie interesantă în jurul acestui Dragoş, venit din Maramureş. Au fost identificate câteva persoane cu acelaşi nume – Dragoş[9], voievozi de Maramureş: Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti; Dragoş din Bedeu; Dragoş din Câmpulung de pe Tisa etc. Desigur, acest aspect al problemei nu constituie obiectul discuţiei de astăzi, dar trebuie să ştim că toate cronicile noastre medievale se sprijină pe tradiţia istorică, care duce spre un Dragoş voievod, vânător de bour venit din Maramureş şi întemeietor al Ţării Moldovei. Când s-a produs întemeierea ţării nu se ştie cu exactitate: după unii istorici evenimentul s-a produs înainte, iar după alţii după 1359. De asemenea, nu se ştie cu exactitate dacă acel Dragoş întemeietorul era din spaţiul istoric la Moldovei, adică conducător al voievodatului cristalizat pe valea râului Moldova sau un Dragoş voievod, dintre cei arătaţi mai sus, din Maramureş.

Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat la mijlocul sec. al XIV-lea avea rădăcini mai vechi şi reprezenta o evoluţie firească, o realizare a unor procese îndelungate care au avut loc în lumea românească şi care, în urma cuceririlor maghiare în Transilvania, pe parcurs de secole, a condus la anihilarea voievodatelor ce au opus rezistenţă expansiunii maghiare în spaţiul intracarpatic, începând din sec. al IX-lea – ale lui Gelu, Glad, Menumorut – dar s-au menţinut nişte focare de voievodate, care se opuneau voinţei regilor Ungariei şi care au încercat să se manifeste din plin, impunându-şi voinţa în alt mediu românesc, la Est şi la Sud de Carpaţi, unde ulterior au apărut şi s-au consolidat Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Aceste realităţi istorice din cauza numărului limitat de izvoare au fost văzute şi abordate în mod diferit.

Dimitrie Cantemir, de exemplu, arată că, atunci când au venit barbarii şi au năvălit în spaţiul nostru, romanii, adică românii s-au retras la vest de Carpaţi, în Maramureş. Când s-au creat condiţii favorabile, romanii, sau românii, cum se exprimă el, au revenit din Maramureş şi au repopulat aceleaşi meleaguri pe care le-au stăpânit din vechime. Acelaşi autor, văzând şi cunoscând unitatea românilor afirma că românii de la est şi de la sud de Carpaţi sunt din aceeaşi tulpină, mai spunea, că Radu Negru vodă, cel care a descălecat Ţara Românească[10] la sud de Carpaţi, şi Dragoş, cel care a venit în Ţara Moldovei, sunt, de fapt, urmaşii unui anume Bogdan voievod, care la rândul său descindea din „Ioan [Asan al II-lea, ţarul Ţaratului Româno-Bulgar de la sud de Dunăre[11]] domn al tuturor românilor[12], care, în anumite condiţii istorice, s-a refugiat din Balcani în Maramureş.

Oricum, problema întemeierii celor două ţări româneşti, şi a Moldovei în special, rămâne în discuţie. În condiţiile de azi, trebuie să ne apropiem cu mare grijă şi atenţie de trecutul nostru şi să încercăm să vedem lucrurile obiectiv, fără ură şi părtinire, şi să arătăm că, de fapt, nici strămoşii noştri în domeniul istoriografiei, nici Grigore Ureche, nici Miron Costin, nici Constantin Stolnicul Cantacuzino şi nici Dimitrie Cantemir nu au greşit, când arătau că în acest spaţiu larg, de la Tisa şi până dincolo de Nistru, şi până la Marea Neagră, şi până în Balcani s-a format unul şi acelaşi popor, urmaşii direcţi ai romanilor, care au fost chiar şi cetăţeni romani, cu demnitatea de romani, care, treptat, prin secole, au ajuns să fie numiţi români. La hotarul dintre evul mediu timpuriu şi evul mediu deja dezvoltat pentru Europa occidentală, au apărut două mari state româneşti.

Această romanitate orientală s-a separat de ceilalţi romani ca urmare a invaziilor barbare, masa principală a populaţiei romanizate din acest spaţiu Carpato-Danubiano-Pontic şi de la sud de Dunăre fiind ruptă de masa principală a romanităţii occidentale, s-a individualizat treptat, căpătând trăsături etnice distincte, mai ales în urma cuceririlor ungare. Nici în sec. XIV-lea nu s-a găsit o forţă care ar fi putut să unească românii din spaţiul extra-carpatic – avem în vedere spaţiul est şi sud Carpatic – şi de aceea s-au cristalizat două mari centre de unificare a celor două ţări româneşti: Ţara Românească, poate cu o jumătate de secol înainte, şi Ţara Moldovei, puţin mai târziu. Ambele au la începuturi aceleaşi tradiţii, aceiaşi pluritate de formaţiuni şi nuclee statale din care s-au revărsat cele două ţări româneşti, şi care au existat până la mijlocul sec. al XIX-lea, când au format prin voinţă comună un singur stat. Prin actul istoric de unire a celor două Principate Române (Principatul Moldovei şi Valahiei) drepturile istorice de autoritate statală au fost transmise noului stat – România.

În condiţiile istorice cunoscute, drept urmare a anexării Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul ţarist la 1812, populaţia Basarabiei a fost lipsită de propriile structuri statale, fiind înlocuite cu cele ţariste, şi ca urmare a fost ruptă de procesul de constituire a statului Românesc Modern. În asemenea condiţii, întâmpinând mari dificultăţi, românii din Basarabia au fost puşi în faţa faptului de a-şi croi un viitor propriu, ajungând la mişcarea de eliberare naţională mai ales în primele decenii ale sec. al XX-lea. În condiţiile Primului Război Mondial această mişcare a culminat cu proclamarea Sfatului Ţării, a Republicii Democratice Moldoveneşti cu ruperea de Imperiul ţarist şi unirea cu România, act proclamat la 27 martie 1918.

 2.      Considerente privitoare la consolidarea Ţării Moldovei în a doua jum. sec. al XIV-lea

Epoca romană şi postromană au lăsat în urmă în spaţiul Carpato-Danubian-Nord-Pontic transformări economice, politice şi culturale radicale, care au dus la formarea în acest teritoriu a unui nou etnos distinct în întreaga aria de civilizaţie romană – poporul român. Prin tot ce a urmat în această parte a Europei, supusă pe parcurs de circa un mileniu, unor numeroase invazii din partea seminţiilor nomade şi migratoare au avut drept urmare sfâşierea acestui masiv etnic, care s-a pomenit de mai multe ori sub numeroşi cuceritori. Trecut pin aceste valuri istorice, spaţiul mai sus arătat, a fost de multe ori croit şi răscroit din punct de vedere politic, între cei care au stăpânit rând pe rând în aceste teritorii, dar a rămas în mare parte unitar din punct de vedere etnic. Această situaţie s-a perpetuat pe parcurs de multe secole şi dacă dominaţia străină a frânat mult dezvoltarea potenţialului său sub toate aspectele, apoi către secolele XIII-XIV aceiaşi populaţie fiind atrasă tot mai mult în diferite acţiuni de ordin politic, militar şi fiscal a stăpânitorilor, a dus la afirmarea deplină a băştinaşilor, care prin reprezentanţii lor de seamă şi-au vădit prezenţa, impunându-se plenar pe arena istorică a Europei în secolele următoare.

Evenimentele s-au precipitat mai ales cu începere din ultimele decenii al sec. al XIII- primele decenii ale sec. XIV-lea, când devin tot mai frecvente ciocnirile militare dintre Regatul Ungariei şi Hoarda de Aur pe linia lor de tangenţă – Munţii Carpaţi, pe de o parte şi dintre Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei cu aceiaşi Hoardă de Aur în arealul Rusiei Mici şi Podoliei, pe de altă parte. Trebuie să subliniem că, în aceste rivalităţi militaro-politice cele trei, puteri creştine erau în plină ascensiune şi expansiune teritorială, apoi Hoarda de Aur, care de altfel, stăpânea în mare parte spaţiul Carpato-Nistrean, în care s-a constituit Ţara Moldovei era în evident declin. În aceiaşi perioadă hanii tătaro-mongoli căutând să-şi menţină dominaţia în Nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos efectuau nu rare ori raiduri militare şi de jaf în Vestul Carpaţilor, teritoriul stăpânit de regalitatea ungară, punând-o pe aceasta din urmă să-şi apere stăpânirile, dar şi să efectueze la rândul ei campanii de răspuns, care mai aveau şi scopul nu numai de a stăvili invaziile mongole, dar şi de-ai respinge din Estul Carpaţilor şi chiar să pună stăpânire pe aceste teritorii. În linii mari aceleaşi scopuri, dar incluzând spaţiul dintre Carpaţi şi Nipru urmăreau Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

Trebuie de arătat că, în literatura de specialitate mai puţin s-a atras atenţia asupra faptului că mongolo-tătarii prin sistemul lor de dominaţie în scopul acumulării dărilor şi prestaţiilor de tot soiul atrăgeau în structurile lor fiscale şi administrative oameni din partea locului. Se pare că, aceiaşi stăpânitori în campaniile lor militare, fie contra ungurilor, fie a altor rivali se vedeau nevoiţi să apeleze din nou la unele servicii de ordin militar şi auxiliar din partea autohtonilor, adică a românilor est carpatini. Cu atât mai mult că, şi alte puteri implicate în rivalităţile militaro-politice din această arie geografică europeană recurgeau la serviciile unor mercenari şi din spaţiul nostru. De exemplu, în campaniile lor militare regii Ungariei chemau sub arme şi unităţi formate după principiul teritorial sub comanda voievozilor locali. În celebrul său tratat „Descriptio Moldovaiae” Dimitrie Cantemir arată că „Dragoş, fiul regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărât să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vânător”. Cifra de „300 de oameni” care l-ar fi însoţit pe Dragoş ar putea fi raportată la numărul de oşteni pe care putea sau era obligat să-i adune voievozii Maramureşului drept prestaţie militară cu ocazia unor campanii ale regilor Ungariei a căror supuşi erau. Se admite, de asemenea că, la vestita luptă de la „Sinie Vodî” din 1362/1363 între lituanieni şi mongolo-tătari[13], în care cei din urmă au suferit o înfrângere zdrobitoare, au participat şi detaşamente formate din băştinaşi de la Est de Carpaţi.

Participarea îndelungată la asemenea acţiuni administrativ fiscale şi militare ale autohtonilor a dus la acumularea unei destul de substanţiale experienţe, care la rândul ei a avut drept consecinţă formarea şi consolidarea unor vârfuri, sau cum se mai spune astăzi a unor elite locale implicate în activităţi administrative şi militare. Atât în spaţiul intracarpatic, cât şi cel extracarpatic aceste căpetenii locale, deşi subordonate, pe de o parte, regalităţii ungare, iar pe de alta puterii hanilor mongolo-tătari se afirmă tot mai mult fiind atestaţi cu titluri de voievozi, cnezi, viteji, vătămani, vătafi, căpitani. Odată cu creşterea puterii lor economice şi militare are loc şi manifestarea acestor voievozi, cnezi ş.a. în plan politic şi militar. Numai astfel putem explica, forţa de rezistenţă a lui Bogdan I, de altfel, fost voievod maramureşean urcat în scaunul ţării la est de Carpaţi, în faţa unităţilor de oaste regală care au întreprins o expediţie militară de proporţii pentru al aduce sub ascultarea regelui pe acest răzvrătit, susţinut masiv de băştinaşi, la hotarul anilor 50-60 ai sec. al XIV-lea. De asemenea, numai o experienţa militară de durată şi un grad avansat de organizare a reprezentanţilor populaţiei autohtone de la Est de Carpaţi, fie dintr-o zonă geografică destul de limitată la început, în frunte cu un voievod sau căpetenie militară au determinat nu numai rezistenţa dar şi victoria clară asupra unei forţe armate, bine organizate, cum era cea a regelui polonez, în lupta de la „Plonini” (1359) [14], bătălie, care de fapt a oprit, după părerea noastră, expansiunea Poloniei în spaţiul Carpato-Nistrean până la Dunăre şi Marea Neagră.

Trebuie de subliniat şi faptul că prin acţiunile sale Bogdan I nu numai că a reuşit să reziste în faţa forţei militare maghiare a fostului său rege, dar şi să consolideze independenţa ţării apărute la est de Carpaţi pe valea râului Moldova, prin aducerea cu sine a fiilor săi şi a unor unităţi de oaste maramureşeană în frunte cu căpeteniile lor, după noi unii sunt menţionaţi în primele acte emise de cancelaria Moldovei cu epitetul de „viteji”. Cei care au părăsit pentru totdeauna Maramureşul şi au rezistat în faţa presiunii regelui maghiar au consolidat rândurile nobilimii, boierimii locale în plin proces de cristalizare şi afirmare.

Întemeindu-se pe vechile structuri administrative, fiscale şi poate ecleziastice Bogdan I şi mai ales urmaşii săi în scaunul voievodal Laţco şi Petru I au reuşit să consolideze independenţa şi suveranitatea Ţării Moldovei la început într-o arie geografică mai restrânsă, ca treptat pe parcurs de câteva decenii să înglobeze întreg spaţiul dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Concomitent noul stat se impune şi în plan internaţional fiindu-i recunoscută independenţa la început de către regele Ungariei şi stabilind diverse relaţii cu mai multe ţări.

În legătură strânsă cu aspectul la care ne vom opri mai jos, legat de întemeierea Ţării Moldovei, ţinem să amintim că la fel ca şi în alte părţi ale spaţiului Carpato-Danubian-Nord-Pontic şi la răsărit de Carpaţi s-au constituit treptat din vechile structuri administrative şi fiscale, impuse mai ales de mongolo-tătari, mai multe mici voievodate, ţări, cnezate locale. În scurtă vreme după retragerea administraţiei străine, după cunoscutele evenimente din 1362/1363, acestea s-au pomenit în aria de influenţă a voievodatului Moldovei. Treptat primii voievozi moldoveni prin politica lor abilă, fie prin compromisuri, fie prin tocmeli şi ademeneli, aceste voievodate au trecut sub ascultarea voievozilor Moldovei. Acest fenomen s-a produs destul de rapid pe parcurs de două-trei decenii, încât extinderea teritorială a Ţării Moldovei s-a încheiat către 1386/1387.

Drept argumente, că între primii voievozi ai Moldovei şi căpeteniile locale au avut loc compromisuri în procesul de unificare, pot servi după noi, reminiscenţele de drepturi locale, păstrate de vechile republici/ţări medievale, fiind vorba de Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul ş.a. care şi-au menţinut drepturile lor străvechi sub formă de autoadministrare, structuri fiscale şi vamale locale, precum şi de menţinere îndelungată a raporturilor de subordonare directă a căpeteniilor locale voievodului, ulterior domnului Ţării Moldovei.

Se pare, despre existenţa într-o anumită perioadă istorică a unor nuclee statale între Carpaţi şi Nistru ne vorbesc şi pluritatea de noţiuni desemnând una şi aceeaşi funcţie de diriguitori de ţinut, cum ar fi: la Cernăuţi aflăm pe un staroste, la Hotin un pârcălab, la Suceava un portar, la Lăpuşna – vătaf, ş.a., noţiuni care reflectă o anumită evoluţie istorică în coagularea unei puteri politico-administrative locale.

De asemenea, în legătură cu prezenţa mai multor voievodate, ţări, cnezate la Est de Carpaţi de rând cu „Terra Moldaviae” pare să ne vorbească şi un prim privilegiu comercial cunoscut din 6 octombrie 1408 acordat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, de a face comerţ în Moldova şi stabileşte localităţile unde aceştia vor plăti taxele vamale de import-export şi de tranzit[15]. De rând cu Suceava, unde era vama principală a ţării, în acest act figurează multe alte centre din întreg spaţiu al Moldovei, între care: Iaşi, Cetatea Albă, Tighina, Bacău, Baia, Trotuş, Cernăuţi, Dorohoi, Siret, Hotin, Roman, Neamţ, şi Bârlad, care în mare parte erau centre de ţinut, care la rândul lor, probabil, reprezentau structuri teritoriale, administrative, fiscale şi vamale mai vechi. Acest privilegiu pare să fixeze o mai veche tradiţie, nişte realităţi de până la declanşarea procesului de unificare a ţării. După încheierea procesului de extindere teritorială a Moldovei în limitele hotarelor ei istorice şi atestarea menţinerii unor încasări vamale în diferite alte oraşe şi centre, reflectate în privilegiul lui Alexandru cel Bun, par să reprezinte acele cedări, acele compromisuri la care s-a ajuns între voievozii moldoveni şi căpeteniile vechilor structuri ale puterii locale cu ocazia înglobării benevole a acestor teritorii în Ţara Moldovei.

3.      Voievozi din sec. al XIV-lea

În urma unor lecturi de durată şi a unor investigaţii proprii asupra buchiei izvorului istoric, am observat că în majoritatea cercetărilor privind istoricul întemeierii Ţării Moldovei, de altfel, interesante, au un punct vulnerabil şi anume: majoritatea au în vedere apariţia la Est de Carpaţi doar al unui centru voievodal şi de aceea se încearcă să stabilească succesiunea, cronologia şi continuitatea sau discontinuitatea dinastică a voievozilor cunoscuţi legându-i de un singur voievodat. Or, până la încheierea unificării teritoriale a Ţării Moldovei în graniţele sale istorice au existat şi alte nuclee statale, trecutul cărora este învăluit în negura istoriei. Se pare, că Pomelnicul de la Voroneţ, asupra căruia vom zăbovi ceva mai jos, la fel ca şi cronicile leşeşti la care se referă Grigore Ureche, conţin anumite reminiscenţe de existenţă a unor voievodate în frunte cu voievozii lor. Admiterea coexistenţei paralele într-o anumită perioadă istorică a două sau mai multe voievodate în spaţiul est-carpatic pare să ofere o soluţie mai clară privind succesiunea şi cronologia voievozilor în spaţiul geografic al Moldovei istorice în sec. al XIV-lea.

Dintru început vom arăta, că puţinele izvoare scrise din această epocă şi din perioada imediat următoare ne oferă informaţii exclusiv despre voievozi maramureşeni, care s-au implicat în evenimentele din răsăritul Carpaţilor, din anii 40-60 ai sec. al XIV-lea, care au stimulat procesul şi au avut un aport deosebit la constituirea Ţării Moldovei.

În aceiaşi ordine de idei trebuie să subliniem că majoritatea istoricilor, abordând problema succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la mijl. sec. al XIV-lea până la Alexandru cel Bun se sprijină în primul rând, fiind vorba de izvoarele interne, pe informaţiile cuprinse în cronicile noastre medievale, dar care au ajuns la o retrospectivă istorică cu mult peste o sută de ani mai târziu decât aşa numitul Descălecat al ţării, când multe din evenimentele de odinioară s-au şters sau au devenit destul de opace în memoria generaţiilor. Cât ne priveşte, considerăm, că mai importante şi mai obiective în investigarea aceleaşi probleme ni se par a fi pomelnicele unor mănăstiri din sec. XIV-XV, dintre care unele au început a fi întocmite din primele decenii de existenţă a Ţării Moldovei ca stat independent.

Din câte am încercat să distingem noi, cel mai vechi monument de cultură scrisă în care sunt trecuţi primii voievozi moldoveni, este Pomelnicul aşa numitei Mitropolii de Rădăuţi, ori mai concret a bisericii episcopale Sf. Nicolae din Rădăuţi înălţată după părerea quasiunanimă în timpul domniei lui Petru I Muşatinul (1375-1391), care la rândul ei a fost construită pe locul unei alte biserici de lemn zidite prin deceniul al II-lea al sec. al XIV-lea[16]. După cum se admite în această biserică de lemn a fost iniţial înmormântat Bogdan I[17]. Se pare „Pomelnicul Sfintei Mitroplii Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri” a fost început, fie pe timpul lui Bogdan I, care după toate probabilităţile a transformat vechia biserică în mănăstire, numită ulterior după numele voievodului „Bogdana”, adică a lui Bogdan[18], fie cel târziu pe timpul lui Pertu I, care a zidit biserica de piatră. Treptat prin înmormântarea lui Bogdan I, a fiului său Laţcu şi Petru I Muşatinul centrul ecleziastic de la Rădăuţi devine necropolă voievodală, unde ulterior vor fi înhumaţi alţi voievozi din aceiaşi stirpe şi rudele lor apropiate[19]. Anume de aceste evenimente trebuie legat şi începuturile pomelnicului arătat mai sus. Din nefericire, ca şi multe alte asemenea scrieri vechi Pomelnicul rădăuţean a ajuns la noi doar într-o copie-traducere de pe la mijlocul sec. al XVIII-lea făcută după alte copii, care pot sui în timp până la un pomelnic primar[20], precum am arătat, de pe timpul lui Bogdan I şi a urmaşilor săi direcţi. Sursa în cauză include voievozi moldoveni de la Bogdan I până la Alexandru Lăpuşneanu. Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea sunt înscrişi în acelaşi pomelnic următorii voievozi dintre care unii cu doamnele lor: „Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman, Ştefan, Bogdan, Bogdan, Alexandru …[21], care pot fi uşor identificaţi cu Bogdan I şi soţia sa Maria, Laţco şi doamna lui Ana, Petru I Muşatinul şi Ştefan I (opinii privind anii de domnie ai acestor voievozi vezi Anexa 2). S-ar putea admite că primul dintre cei doi voievozi cu numele Bogdan, ambii înainte de Alexandru cel Bun, ar putea fi unul dintre urmaşii direcţi ai lui Ştefan I, menţionat şi în Pomelnicul mănăstirii Probota: „…Bogdan Voevod [şi] Ştefan Voevod[22], iar al doilea este „jupan Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun[23]. Astfel, putem observa că deşi a fost copiat de mai multe ori Pomelnicul „Mitropoliei” Rădăuţi, redă exact numele a 7 voievozi de la Bogdan I până la Alexandru cel Bun, dintre care primii 5 au domnit efectiv, iar ultimii doi au fost înscrişi ca fiu de domn, în primul caz şi ca asociat la domnie („jupan Bogdan”), în cel de-al doilea caz.

Un alt document de epocă în care sunt enumeraţi primii voievozi moldoveni este actul din 7 ianuarie 1403 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun, prin care acesta dăruieşte „Episcopiei” Moldovei două sate pentru pomenirea voievozilor de până la el, adică de până la 1400, după cum urmează:”Bogdan voievod, Laţco voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ştefan voievod[24]. Observăm că în acest act sunt trecuţi la fel ca şi în Pomelnicul de la Rădăuţi aceiaşi 5 voievozi din a doua jum. a sec. XIV-lea, care au domnit efectiv înainte de Alexandru cel Bun.

Alt izvor scris în ordine cronologică, fiind vorba de astă dată de Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, început la 1407 şi recopiat în domnia lui Ştefan cel Mare sau ceva mai târziu[25], sunt trecuţi următorii voievozi din aceiaşi perioadă: „Bogdan voievod, Laţco voievod, Costea voievod, Petru, voievod, Roman, voievod, Stefan voievod, Iuga voievod[26], în total 7 persoane, începând la fel cu Bogdan I. Includerea a încă doi voievozi: Costea şi Iuga, dintre care Costea se consideră că deşi era din aceiaşi familie voievodală nu a domnit sau a domnit foarte puţin[27], de aceia Alexandru cel Bun nu l-a inclus în documentul din 1403. Ştefan S. Gorovei susţine că acest Costea voievod era unul din fiii lui Bogdan I şi că trebuia să fi fost soţul Margaretei-Muşata şi tatăl fraţilor Petru I şi Roman I[28], şi a fost trecut în Pomelnicul de la Bistriţa ca membru al familiei sau urmaş al lui Bogdan I. Până nu demult Pomelnicul Bistriţei era unicul izvor intern în care figura acest Costea voievod, de aceia, personalitatea şi prezenţa sa în rândul voievozilor Moldovei a fost pusă la îndoială şi a trezit ample discuţii. Anticipând expunerea noastră vom arăta că acest voievod mai este menţionat încă într-un izvor intern, la care ne vom referi mai jos, aici doar specificam că prezenţa acestuia în două surse diferite din sec. XV la sigur ne vorbeşte de existenţa reală a unui voievod cu un asemenea nume.

Cât priveşte Iuga voievod, acesta a fost inclus în Pomelnicul Bistriţei având o domniei scurtă înainte de Alexandru cel Bun, între 1399-1400 (aceştia doi fiind şi fraţi), după care, precum arată Grigore Ureche în letopiseţul său, în condiţiile rivalităţilor pentru scaunul domnesc „l-au luat la sine Mircea Vodă, domnul muntenescu[29].

Comparând listele de voievozi din Pomelnicul de la Rădăuţi, din documentul de la 1403 şi cu cea din Pomelnicul bistriţean început la 1407 observăm că în aceasta din urmă sursă au fost înscrişi pe lângă cei 5 voievozi alţi doi voievozi predecesori în scaunul ţării: Coste şi Iuga. Totodată cele trei liste ne fac să considerăm că deja în primii ani de domnie a lui Alexandru cel Bun s-a conştientizat faptul că începuturile puterii voievodale independente în Ţara Moldovei şi primul său strămoş în scaunul ţării, de la care îşi trage şi el obârşia a fost Bogdan I. Astfel, numărul voievozilor de până la Alexandru cel Bun cunoscuţi a ajuns la 7 la care îi adăugăm pe cei doi voievozi Bogdan, care nu au domnit efectiv, în total ar fi 9 voievozi.

În letopiseţele slavo-române[30] (între care cel de la curtea lui Ştefan cel Mare început la 1473[31] şi continuat până către sfârşitul domniei sale), care reflectă în mare parte domnia lui Ştefan cel Mare au inclus în faţă o listă de voievozi de la începuturile Ţării Moldovei de până la urcarea în scaun al marelui voievod, după cum urmează: „Dragoş, Sas, Bogdan, Laţco (în unele redacţii de letopiseţe Bogdan şi Laţco sunt inversaţi cu locurile), Petru, fiul Muşatei, Roman, Ştefan, Iuga”[32]. Precum observăm lista din letopiseţe începe nu cu Bogdan I, ci cu Dragoş şi Sas şi este omis peste tot Costea, fiind incluse în total 8 persoane. Mai multă vreme s-a considerat că completarea letopiseţului de la curtea lui Ştefan cel Mare cu lista primilor voievozi s-a produs abia pe timpul lui Ştefăniţă vodă (1517-1527)[33]. Cunoscutul istoric ieşean Ştefan S. Gorovei arată însă că montarea listei primilor voievozi în acest letopiseţ şi recuperarea lui Dragoş (prin urmare şi a fiului său Sas –n.n.), „pentru istoria statului şi a dinastiei” voievodale a Moldovei aparţine nu lui Ştefăniţă vodă ci bunicului său Ştefan cel Mare, care a simţit necesitatea de a avea un tablou cât de cât veridic privind succesiunea la tron a domnilor Ţării Moldovei de la întemeierea ei[34]. Precum arată acelaşi cercetător, Ştefan cel Mare a avut o pietate deosebită pentru Dragoş ca primul voievod al Moldovei mutând biserica înălţată de precursorul său de la Volovăţ (unde precum se admite a fost înmormântat), la mănăstirea Putna, iar pe locul celei de lemn a înălţat la Volovăţ alta de piatră[35]. Cât ne priveşte, susţinând această din urmă opinie, vom arăta că anume Ştefan cel Mare prin puternica sa conştiinţă istorică a căutat să ajungă spre începuturile ţării sale, să înveşnicească memoria primilor voievozi, a moşilor şi strămoşilor săi, înscriindu-le numele în pomelnice, cronici şi punându-le lespezi de mormânt cu epitafele respective. Prin urmare că dacă pe timpul lui Alexandru cel Bun începuturile voievodale în Moldova erau atribuite lui Bogdan I, apoi pe timpul lui Ştefan cel Mare – lui Dragoş voievod[36].

În asemenea caz apare fireasca întrebare: de ce Alexandru cel Bun nu i-a considerat pe Dragoş şi Sas precursori ai săi în scaunul Ţării Moldovei? Prea puţin probabil că nu a avut ştire despre ei, căci memoria lui Dragoş trebuia să fi fost încă destul de vie în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun. Aici se conturează două rezolvări:

–             pe de o parte, Dragoş şi Sas deşi erau de asemenea voievozi maramureşeni, ca şi Bogdan I, aceştia erau probabil din alt neam de voievozi,

–             iar pe de altă parte, deşi au diriguit acest voievodat înainte de Bogdan I, erau subordonaţi regelui maghiar şi de aceia nu au fost incluşi în listele lui Alexandru cel Bun.

Grigore Ureche încearcă, de asemenea, să reconstituie succesiunea, cronologia şi genealogia primilor domni moldoveni după letopiseţele mai vechi ale ţării, dar spre deosebire de predecesorii săi, el pentru prima dată încearcă să aducă informaţii şi din cronicile străine, în special din cele polone. După „Letopiseţul moldovenesc” el aduce numele următorilor voievozi: Dragoş vodă, „fiiu-său Sas vodă (4 ani), urmat de fiiu-său Laţcu vodă (8 ani), Bogdan vodă (6 ani),(aici observăm că Gr. Ureche, la fel ca şi unele variante ale cronicilor moldoveneşti îi inversează cu locurile pe Laţcu şi Bogdan) „Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu”(16 ani), „după dînsul fraţi-său, Roman vodă”(3 ani), Ştefan vodă, „carile au avutu doi ficiori, Ştefan şi Pătru”(7 ani), după acest Ştefan vodă, cronicarul îl plasează pe Iuga vodă ( cu 2 ani de domnie)[37].

Deşi pare destul de clar reconstituită succesiunea şi cronologia primelor voievozi moldoveni înainte de Alexandru cel Bun, fie cu începere de la Bogdan I, fie de la Dragoş, totuşi unii istorici nu au putut să ocolească unele informaţii, ce-i drept destul de confuze, aduse de Grigore Ureche după „Letopiseţul leşesc”. Deşi, precum arată autorul primei cronici în limba română, „Letopiseţul nostru moldovenesc” scrie despre Dragoş voievod, atestat pe la 6867(1359), apoi „Letopiseţul leşesc” indică prezenţa în acelaşi ani a altui voievod, pe nume Ştefan, şi că acesta ar fi avut doi fii – Ştefan şi Petru, care după moartea tatălui lor, luptând între ei pentru scaunul domnesc „fugitu Ştefan fratele mai mare la Cazimir craiul leşescu”, iar Petru a rămas în tron. „Vrându Cazimir crai” – arată în continuare Grigore Ureche după acelaşi „Letopiseţ leşesc”, „ca să dobândească ţara şi să fie pe voia lui Ştefan vodă, i-au datu oaste, de au întrat în ţară, on zioa dintîi a lui iulie”.[38] După ce sunt înşiruite pierderile leşilor, vestitul cronicar arată nedumerit în continuare, că „letopiseţul nostru[39] de ficiorii lui Ştefan vodă ce pomenim mai sus, nimic nu scrie…[40]. În continuare, identificându-l sau mai curând confundându-l pe Ştefan voievod de la 1359 cu Ştefan I (1394-1399), Grigore Ureche arată că după aceasta „au domnitu Iuga vodă[41].

Ştefan S. Gorovei, considerând probabil informaţiile lui Grigore Ureche fanteziste, nu le-a luat în consideraţie în reconstituirea succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la Dragoş vodă până la Alexandru cel Bun. În schimb, C. Rezachevici[42] a luat cele înşiruite de marele nostru cronicar după „letopiseţul leşesc”, parţial veridice şi în încercarea sa de a efectua aceeaşi operaţiune, îl plasează cronologic pe un Petru fiul lui Ştefan imediat după Bogdan I şi nu după Ştefan I cum încearcă Gr. Ureche, şi îl exclude, cum era şi de aşteptat pe cel de al doilea fiu – Ştefan din cronologia domnilor moldoveni, deoarece acesta din urmă, susţinut de leşi a suferit înfrângere în bătălia de la Plonini şi nu a reuşit să urce în scaun. Totodată C.Rezachevici îl omite din aceeaşi succesiune pe tatăl celor doi fraţi, fiul lui Bogdan I, adică pe Ştefan, din simplul considerent care pare judicios, că nu-l află implicat în evenimentele în care se impusese Bogdan I, atât în Maramureş cât şi în Moldova. Conform aceleiaşi linii logice, după noi ar reieşi că Ştefan murise înaintea tatălui său Bogdan I (în 1358). Şi de aceea după moartea celui din urmă în lupta de la Plonini s-au implicat nu fiul, ci nepoţii săi. Drept urmare, acelaşi istoric, îl plasează cronologic imediat după Bogdan I, pentru o scurtă perioadă de domnie pe un alt Petru (I) (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368), decât celălalt – Petru Muşatinul (1375-1391).[43] Aparent, rezolvarea acestei nedumeriri pornite încă de Grigore Ureche, propusă de acelaşi C.Rezachevici este pe deplin logică, deoarece Dragoş voievod a lăsat urme destul de adânci atât în tradiţia orală, cât şi în toponimie şi documente scrise, pe când Ştefan cu fii săi sunt vag amintiţi doar în „letopiseţul leşesc” citat, nu prea izbutit, de marele cronicar moldovean din se. XVII.

După câte se pare, limpezirea acestei încurcături legate de înşiruirea voievozilor moldoveni de până la Alexandru cel Bun, adusă de Grigore Ureche prin preluarea unor informaţii din aşa numitul „letopiseţul leşesc” pare a fi mult mai simplă şi mai veridică reprezentată dacă admitem coexistenţa în spaţiul est-carpatic pe parcursul sec. al XIV a două sau mai multe formaţiuni statale în proces de consolidare. Unul dintre ele este într-adevăr cel al Moldovei, care i-a avut drept voievozi pe cunoscuţii deja Dragoş şi Sas, care în împrejurări aproape elucidate au fost înlăturaţi din scaun de către Bogdan I şi descendenţii săi. Acest voievodat de la poalele Carpaţilor de pe valea râului Moldova, fiind un timp în aria de interese ale regilor ungari, apare, într-un fel sau altul, în cronicile ungare şi în diplomele date voievozilor maramureşeni de regele Ungariei. În schimb, cronicarii polonezi nu cunosc începuturile acestui voievodat şi chiar Bogdan I nu le este cunoscut, după noi, din simplul motiv că Ţara Leşească în expansiunea sa teritorială spre sud nu se ciocnise pe la mijlocul sec. al XIV-lea sau puţin mai târziu cu acest voievodat. În schimb, în această perioadă Ţara Leşeasca ajunsese pe linie de tangenţă cu un alt voievodat românesc plasat în nord-estul spaţiului istoric al Ţării Moldovei. Se pare, acest din urmă voievodat a fost, precum se admite, aşa numita – Ţara Şepeniţului, în care a fost voievod acel Ştefan, cu cei doi fii: Ştefan şi Petru, despre care a scris „letopiseţul leşesc” şi din care s-a inspirat Grigore Ureche. Prin urmare acest din urmă Ştefan voievod nu trebuie confundat cu Ştefan I voievod al Ţării Moldovei, deoarece primul i-a avut urmaşi direcţi pe Ştefan şi Petru, iar cel de-al doilea pe Bogdan şi Ştefan. De aceea, vestita lupta de la Plonini în care s-au confruntat forţele regelui polon cu cele ale unui voievodat românesc, a avut loc, mai curând aşa cum se arată în cronicile polone pe la 1359, dar nu cu voievodatul de pe valea Moldovei, care de asemenea pe la 1359 se confrunta cu regele Ungariei. De aici ar reieşi că dacă în voievodatul Moldovei rezistenţa era condusă de Bogdan I, apoi, Petru voievod, fiul lui Ştefan era în fruntea altui voievodat şi îl respingea la Plonini pe fratele săi Ştefan susţinut de oastea leşească, precum scriu cei mai vestiţi istorici polonezi din sec. al XV-lea. Cu toate că acest Petru voievod a obţinut o biruinţă atât de strălucită asupra leşilor la Plonini, izvoarele cunoscute nu ne aduc informaţii despre destinul său de mai departe.

C. Rezachevici, care îl consideră pe acest Petru drept voievod al Moldovei, plasându-l imediat după Bogdan I, explică, precum am mai arătat, această lipsă de informaţii prin faptul, că Petru a domnit doar o jumătate de an (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368). În viziunea noastră, se pare dispariţia acestui Petru voievod şi a urmaşilor săi, dacă i-a avut, poate fi legată de contopirea celor două voievodate, ameninţate unul de Ţara Ungurească, iar celălalt de Ţara Leşească sub egida voievodului Moldovei.

Deşi au fost propuse în ultima vreme şi alte versiuni privind succesiunea domnilor până la Alexandru cel Bun (Ştefan S. Gorovei, P. Parasca[44], C. Rezachevici [45]) totuşi în lipsa altor surse care ar fi putut influenţa aceste concluzii, discuţiile în mare parte s-au stopat.

Această stare de lucruri pare să ia o nouă întorsătură odată cu punerea în circuit a informaţiilor dintr-o altă sursă de epocă absolut necunoscută până nu demult, fiind vorba de Pomelnicul mănăstirii Voroneţ[46] început pe timpul lui Ştefan cel Mare. Conform acestei surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea: Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod, Şendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoş voievod, Micul voievod, Petr voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Săpot voievod, Iuga voievod, Martha, 2, Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha, Iliia voievod, Doamna Marina, Bogdan voievod, Stefan voievod, Marina, Doamna Stana, Petr voievod, Roman voievod, Bogdan voievod[47]. Se pare că această listă de domni în ordinea respectivă a fost copiată de călugării voroneţeni dintr-un pomelnic mai vechi, care exista la mănăstire până la iniţierea unui nou pomelnic cu ocazia sfinţirii primei biserici de piatră înălţate de Ştefan cel Mare în 1488 la Voroneţ. Cu alte cuvinte, pomelnicul voroneţean tradus la 1775 de Vartolomei Mazereanu (or, în această variantă a ajuns pomelnicul Voroneţ până astăzi), reprezintă o transpunere fidelă din limba slavonă în cea română a pomelnicului vechi început la 1488, care la rândul său a avut la temelie un alt pomelnic mai vechi definit de noi: Protopomelnicul mănăstirii Voroneţ. Astfel, din cele arătate ar reieşi că Protopomelnicul a inclus şi o listă de voievozi de la Bogdan I până la Bogdan al II-lea, adică de la mijlocul sec. al XIV- până la mijl. sec. al XV-lea. Faptul că la această mănăstire a existat un pomelnic cu ceva timp înainte de 1488 ne arată că începuturile acestuia cu Bogdan I se înscria perfect în tradiţia voievodală de până la Ştefan cel Mare.

La o simplă comparaţie dintre Pomelnicul Voroneţului şi sursele prezentate mai sus lesne observăm că în cel dintâi sunt înscrişi un număr mult mai mare de voievozi din sec. XIV, în total 13 persoane, faţă de 5-7 sau 8 voievozi cunoscuţi anterior, după cum urmează: „Bogdan, Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul, Petr, Roman, Stefan, Săpot, Iuga …”[48]. Ba mai mult, la o simplă comparaţie dintre pomelnicele rădăuţean şi bistriţean, pe de o parte, şi cel voroneţean, pe de alta, observăm că toate numele de voievozi trecute în primele două pomelnice figurează în aceiaşi ordine şi în cel voroneţean. În cel din urmă însă, după anumiţi voievozi cunoscuţi şi după alte izvoare, sunt interpolate persoane de asemenea cu titlul de „voievod”, dar neîntâlnite în sursele istorice puse în circuitul ştiinţific până nu demult. Astfel, în Pomelnicul de la Voroneţ sunt arătaţi următorii 6 voievozi necunoscuţi anterior: Dobroslav voievod, Şendre voievod, Dragoş voievod, Gheorghii voievod, Micul voievod şi Săpot voievod. Comparând de astă dată acelaşi Pomelnic voroneţean cu letopiseţele slavo-moldoveneşti observăm că lipsesc Dragoş şi Sas. Un „Dragoş voievod” inclus în Pomelnicul Voroneţ este înscris doar al şaptelea la număr cu începere de la Bogdan I şi prin urmare, ar trebui să fie cu totul altul decât cel înscris primul în vechile noastre cronici.

La o primă examinare s-ar putea admite că înşiruirea acestor, ce-i drept neobişnuite nume de voievozi, ar putea fi rezultatul fanteziei lui Vartolomei Mazereanu. De faptul că, aceasta ar fi o apreciere pripită ne convingem îndată ce observăm că la paginile (11-12 81-82) ale părţii a doua a Pomelnicului de la Voroneţ, cărturarul, probabil supus aceloraşi îndoieli, găseşte de cuviinţă să aducă o altă listă a voievozilor moldoveni, după „Letopiseţul moldovenesc”[49] (formula îi aparţine lui V. Mazereanu), care începe de asemenea cu „Dragoş voievoda”, ca şi în letopiseţele slavo-moldoveneşti, continuând cu „Sas, Laţco, Bogdan, Petr…”, până la contemporanul său „Grigorii Alexandr Ghica voievod” din 1775, listă, pe care Vartolomei Mazereanu o consideră drept veridică.

Cine ar putea fi aceşti voievozi necunoscuţi? Aici se profilează mai multe variante de răspuns toate sub formă de ipoteză:

  1.  Spre deosebire de alte liste de voievozi, analizate şi comentate în numeroase studii[50], în Pomelnicul de la Voroneţ au fost înscrişi nu numai voievozii care au domnit efectiv, dar şi dintre cei care au purtat titlul de voievozi, dar nu au urcat în scaun. În asemenea caz, ar trebui să credem că persoanele, care apar doar în Pomelnicul de la Voroneţ („… Dobroslav, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul … Săpot … Bogdan ) s-au învrednicit cu titlul de “voievod”, pentru că erau, fie fraţi, fie urmaşi direcţi ai domnilor aflaţi pentru un timp la domnie. Dacă spre deosebire de aceşti 6 voievozi Bogdan, Laţco şi Coste au fost trecuţi la pomelnicele analizate anterior ca voievozi care au domnit, apoi cât priveşte un “Giurgiu voievod”, considerat strănepot al lui Dragoş[51], implicat în rivalităţile pentru domnie şi refugiat în Polonia în anii 70 ai sec. XIV-lea, dar şi un „Bogdan voievod”, care figurează în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, plasat între fraţii săi: Iliaş şi Ştefan voievozi, urmaşii direcţi ai lui Alexandru cel Bun[52]. Deşi Giurgiu şi Bogdan figurează în diferite documente istorice ca voievozi[53], ei nu au urcat în scaun. Prin analogie putem admite că cei 6 voievozi trecuţi la Pomelnicul de la Voroneţ, deşi au purtat titlul voievodal nu au domnit efectiv.

II. Revenind la Pomelnicul Voroneţ, putem admite că cei 7 voievozi (Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul,) înscrişi între Bogdan I şi Petru I ar putea fi chiar fii (numele lor nu sunt arătate) cu care Bogdan a părăsit, conform diplomei maramureşene[54], domeniul său şi a trecut peste Carpaţi unde dând lupte înverşunate cu oastea regelui ungar a pus stăpânire pe voievodatul Moldovei. Dintre aceştia unii au putut să cadă pe câmpul de luptă (nu ştim cine anume), alţii au domnit efectiv (Laţco şi Coste), pe când alţii au putut deţine înalte dregătorii obţinând s-au întemeind domenii în noua lor patrie. Cu alte cuvinte, aceşti primii voievozi necunoscuţi incluşi în Pomelnicul de la Voroneţ pot fi consideraţi, făcând parte din clanul lui Bogdan I cu care a venit din Maramureş.

  1.  Totodată, prin comparaţie am putea admite că aceiaşi 7 voievozi înscrişi după Bogdan pot fi fiii sau fraţii domnilor din scaun: de exemplu Dobroslav ar putea fi ori fiul, ori fratele lui Laţcu; Şendre, Dragoş, Gheorghe şi Micul – de asemenea feciori sau fraţi ai lui Coste sau altor voievozi care au domnit înaintea lui, pe când Săpot ar putea fi unul dintre fii lui Ştefan I, deşi după Pomelnicul de la Probota se cunosc, după cum am arătat, doar doi fii ai săi : „Bogdan şi Ştefan”
  2. Nu excludem faptul că unii dintre cei 7 voievozi înscrişi în Pomelnicul Voroneţ între Bogdan I şi Petru I ar putea fi voievozi a unor mici formaţiuni politice înglobate treptat în Ţara Moldovei în procesul de unificare teritorială şi că acest pomelnic reprezintă o reminiscenţă a acestui fenomen.
  3. După cum am încercat să arătăm mai sus izvoarele menţionate reflectă două începuturi ale puterii voievodale din Ţara Moldovei: prima – de la Bogdan I şi fiul său Laţco, iar a doua – de la Dragoş şi fiul său Sas – linii voievodale care s-au succedat în scaun înainte de Petru I Muşatinul, adică până la 1375, care la rândul său, după unii istorici, a pus începuturile unei alte dinastii – a Muşatinilor.
  4. Numele necunoscute care figurează în pomelnicul de la Voroneţ pare să fie alăturată celor două sau trei dinastii voievodale, o a patra care vine din nord-estul spaţiului istoric al Moldove din care a făcut parte un Ştefan voievod şi nepoţii săi Ştefan şi Petru şi o a cincea stirpe voievodală, care reprezenta un alt voievodat est carpatic cu începere de la primul voievod necunoscut inclus în Pomelnicul de la Voroneţ – Dobroslav voievod. S-ar putea admite că întocmirea listei voroneţene ar trebui să reflecte unirea benevolă dintre două sau mai multe voievodate est carpatice în perioada domniilor lui Bogdan I, Laţco şi Petru I Muşatinul.

Reieşind din realităţile politice ulterioare la sigur că voievodatul care a înglobat alte formaţiuni statale mai mici a fost cel al Moldovei, fenomen reflectat, după opinia noastră, în sursele prezentate şi caracterizate mai sus. Totodată nu excludem faptul că aceştia ar putea fi diriguitorii a unuia sau a unor voievodate mai mici, care, au existat în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru până la încheierea procesului de unificare a Ţării Moldovei în ultimii ani de domnie ai lui Petru I Muşatinul.

Bineînţeles, numai cercetările viitoare vor arăta care dintre aceste sau alte ipoteze, emise eventual, reflectă complicatele procese politice derulate în spaţiul istoric al Ţării Moldovei pe parcursul sec. al XIV-lea.

Anexa 1

Listele de voievozi moldoveni din sec. al XIV-lea după surse istorice din sec. XIV-XV

 

„Pomelnicul Sfintei Mitroplii Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri”60-80 sec. XIV Documentul lui Alexandru cel Bun din7 ianuarie 1403 „Pomelnicul mănăstiriiBistriţa”, 1407  „Pomelnicul mănăstirii Voroneţ”, 1488, p. 36 Letopiseţele Ţării Moldovei, sec. XV-XVI
Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman,Ştefan, Bogdan, Bogdan

Alexandru

Bogdan voievod,Laţco voievod,Petru voievod,Roman voievod,

Ştefan voievod,

Alexandru voievod

Bogdan, voievod,Laţco voievod,Costea voievod, Petru, voievod,

Roman, voievod

Stefan voievod,

Iuga voievod,

Alexandr, voievod, cu fratele Bogdan, mama sa Anastasia, doamna Ana, doamna Maria, şi fiica ei Ana; doamna Maria, doamna Vasilisa şi doamna Anastasia,

Ilie voievod,

Stefan, voievod, doamna Maria, fiul Alexandru, şi mama lui doamna Stana,

Roman Iliaşevici,

Petru voievod, fiul lui Alexandru voievod,

Bogdan voievod

Alexandru voievod cel Tânăr

 

Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod,

Şendre voievod,

Gheorghii voievod,

Dragoş voievod,

Micul voievod

Petr voievod,

Roman voievod,

Stefan voievod,

Săpot voievod,

Iuga voievod, Martha, 2,

Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha,

 Iliia voievod, Doamna Marina,

Bogdan voievod,

 Stefan voievod, Marina, Doamna Stana,

 Petr voievod,

Roman voievod,

Bogdan voievod”.

Dragoş,Sas,Bogdan,Laţco,

Petru,fiul Muşatei,

Roman,

Ştefan,

Iuga

Alexandru

Anexa 2

Listele de voievozi moldoveni reconstituite în epoca modernă şi contemporană

Pomenire a tuturor domnilor Moldovii …” de Vartolomei Mazereanu[55]. Listă reconstituită a domnilor (după Pavel Parasca[56]) Listă reconstituită a domnilor (după Ştefan S. Gorovei[57]) Listă reconstituită a domnilor(după C. Rezachevici[58])
 Dragoş, voievoda.Sas voievod,Laţco voievod

Bogdan, voievoda

Petr, voievoda

Roman, voievoda

Stefan voievoda

Petr, voievoda

Iuga voievoda

Alexandr, voievoda

Iliiaş, voievoda

Roman, voievoda

Petr, voievoda

Stefan, voievoda

Ciubăr, voievoda

Bogdan, voievoda

Alexandr, voievoda

Bogdan, voievoda

Petr Aron, voievoda

Stefan, voievoda

 

 Dragoş, anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoareSas anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoareBogdan I c.1359-1365

Laţco c.1365-1373

Iuri (Iurg) Koriatovici (contestat)

Costea (contestat)

Giurgiu (Jurja) (contestat)

Petru I Muţatinul,

c. 1376-1392 dec.

Roman I, 1392-1394 dec.

Ştefan I, 1394-1399 nov.28

Iuga (Ologul), 1399-1400

Alexandru cel Bun,

1399 apr. 23 – 1432 ian. 1

 Dragoş după 1355Sas ? – 1363Bogdan I 1361/3-1367

Laţco 1367-1375

Petru I 1375-1391

Roman I 1391-1394

Ştefan I 1394-1399

Iuga 1399-1400

 

Dragoş (c.1347-c.1354)Sas (c. 1354-c. 1363)Bogdan I (1363-†1367)Petru (I), fiul lui Ştefan (1367-1368)

Laţco (1368-1375)

Petru (II) Muşat (1375-1391)

Roman I (1392-1394)

Ştefan I (1394-1399)

Iuga Ologul (1399-1400)

Alexandru cel Bun (1400-†1432)

Iliiaş (1432-1433) (I)

Ştefan II (1433-1435) (I)

Iliiaş (1435-1436) (II)

Iliiaş şi Ştefan II (1436-1442)

Stefan II (1442-†1447) (II)

Roman II (1447-iul.-aug.) (I)

Petru III (1447 aug.-dec.) (I)

Roman II (1447-1448) (II)

Petru III (1448-apr. –oct.) (II)

Alexandrel (1448-1449) (I)

Bogdan II (1449-†1451)

Petr Aron (1451-1452) (I)

Alexandrel (1452-1454) (II)

Petr Aron (1454-1455) (II)

Alexandrel (1455 febr.-mart) (III)

Petr Aron (1455-1457) (III)

Stefan (1457-†1504)


[1] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. Vol. I-II, Bucureşti, 1999-2000.

[2] Gheorghe Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940, 138 p.

[3] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955.

[4] Ion Hâncu, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova, Chişinău, 2003, 507 p.

[5] Gheorghe Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII), Bucureşti, 2007, 487 p.

[6] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI.Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, 332 p.

[7] Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Miron Costin, Opere, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 398-417.

[8] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 6, 14.

[9] Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131-132 şi notele 1-36, p. 132-139.

[10] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. vol. I, p. 271, vol. II, p. 154.

[11] Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131, nota 20, p. 135.

[12] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. Vol. II, Bucureşti, 2000, p.154.

[13] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 94-95.

[14] Discuţia privind data acestei lupte vezi: Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.98-99.

[15] Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 85-89. Vama plătită de rând cu Suceava, la Iaşi, se pare de asemenea un compromis, o cedare a voievozilor de la Suceava diriguitorilor micilor voievodate, care au acceptat să treacă în subordonarea Ţării Moldovei cu condiţia ca să li se păstreze în continuare plăţile efectuate pe la vămi în folosul lor.

[16] Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 195.

[17] Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p. 92.

[18] Aici denumirea mănăstirii poate dedusă prin analogie, de exemplu, cu mănăstirea Căpriana al cărei ctitor a fost „popa Chiprian”, ulterior numită Căpriana. Atât la Bogdana cât şi la Căpriana primele construcţii, inclusiv bisericile lor au fost de lemn. Dacă la mănăstirea lui Bogdan I biserica de piatră a fost construită ulterior de Petru I Muşatinul, apoi la mănăstirea lui Chiprian prima biserică de piatră a fost înălţată de Ştefan cel Mare (vezi mai detaliat Mănăstirea Căpriana sec. XV-XX, Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2004, p. 15-25).

[19] Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p.96-98.

[20] P.Rezuş,Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56. Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p. 101.

[21] Apud P. Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56.

[22]Ştefan Voevod şi fiii lui: Bogdan Voevod, Ştefan Voevod ” (Melchisedec Şt., Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, 1885, p. 150). Gorovei S. Ştefan, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 129-130.

[23] Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 12-14.

[24] DRH A, vol. I, doc. 17, p. 24-25.

[25] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.112-113.

[26] Biblioteca Academiei Române, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Mss. slav, nr. 78, f. 2v-3.

[27] Evoluţia opiniilor privind Costea voievod vezi: Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.111-118.

[28] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.117-118.

[29] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 68.

[30] Letopiseţul anonim…; Cronică scurtă … 1359-1451; Letopiseţul de la Putna I; …Putna II (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,p. 39, 48, 55, 60-61, 69).

[31] Ştefan S.Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 138.

[32] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14.

[33] Andreescu Ştefan, Începuturile istoriografiei în Moldova, în BOR, XCIII, 1975, ne, 1-2, p. 232-243 şi în vol. Ştefan cel Mare. Portret în istorie, 2004, p.233.

[34] Ştefan S. Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în AP, An. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17.

[35] Ştefan S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 135-146.

[36] Ştefan S.Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în AP, An. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17. În jurul acestui voievod Dragoş în ştiinţa istorică se duc de multă vreme discuţii aprinse, fiind emise opinii una mai interesantă decât alta, problemă care iese în afara ariei de preocupări ale studiului de faţă.

[37] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p.66-68.

[38] Ibidem, p. 67.

[39] Grigore Ureche are în vedere cronicile slavo-moldoveneşti de până la el.

[40] Ibidem, p. 68.

[41] Ibidem.

[42] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324-1881).Vol. I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti 20 01.

[43] Ibidem, p. 431-432.

[44] Domnitorii Ţării Moldovei. Studii, Chişinău, 2005, p.19-60.

[45] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-528.

[46] La sesiunea ştiinţifică dedicată lui Ştefan cel Mare la 500 de ani de la moartea sa (2004), Valentina Pelin a prezentat o scurtă, dar interesantă comunicare prin care aducea pentru prima dată la cunoştinţă o listă de voievozi ai Moldovei care figurau în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ (astăzi se păstrează la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Chişinău), secţia „Carte rară”, cota 28756), monument de cultură scrisă inedit şi aproape necunoscut până la acea dată. Deşi cercetătoarea se limitează doar la prezentarea şi compararea aceste neobişnuite liste de voievozi cu alta inclusă în Pomelnicul de la Bistriţa, o altă interesantă sursă istorică din epocă.

[47] Sublinierea noastră. Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.

[48] Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.

[49] Se cunoaşte că de la acelaşi V. Mazereanu a rămas şi o mare compilaţie de „Cronici moldoveneşti”, păstrată astăzi la Biblioteca Academiei Române Ms. rom. 238. Aceeaşi compilaţie, cărturarul o tălmăceşte în limba rusă şi precum se admite, trebuia să-i fie oferită ţarinei Ecaterina a II-a cu ocazia plecării la Sankt-Petersburg a unei delegaţii de boieri moldoveni în scopul expunerii poziţiei acestora întru apărarea intereselor Moldovei până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Astăzi codicele rusesc „Молдавской летописец” se păstrează la Biblioteca Universităţii din Irkutsk, din Federaţia Rusă (Gheorghe Bogaci, Letopiseţul lui Vartolomei Mazereanu, în Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti, Chişinău, 1979, p. 160-170).

[50] L.Şimanschi, Istoriografia româno-slavă din Moldova. I. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în AIIA, XXI, 1984, p. 119-134; C.Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-804, Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 71-131.

[51] P. Parasca, Personalităţi contestate în funcţia de Voievozi ai Moldovei, în Domnii Ţării Moldovei , Chişinău, 2005, p. 39 p.

[52] Vezi mai detaliat: Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 77-86.

[53] Bogdan voievod figurează şi în epitaful pietrei de mormânt, care i-a pus-o Ştefan cel Mare la Rădăuţi (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1957, p. 253, nr. 57.

[54] Diploma din 2 februarie 1365 „Bokdan et filii sui” (Mihályi I. de Apsa, Diplome maramureşene din secolele XIV-XV, Sighet, 1900). Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 99.

[55] Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 11 82-12 82.

[56] Pavel Parasca, Voievozi şi domni moldoveni în perioada constituirii şi afirmării statului medieval, în Domnii Ţării Moldovei. Ed. de D.Dragnev, Chişinău, 2005, p. 19-74. Acelaşi studii în Pavel Parasca, Moldovlahica. Studii, Chişinău, 2009, p. 56-126.

[57] Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.104-139.

[58] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-528.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s