Fost-au acestu Stefan Voda… (nuvelă)

Cu vreo 10 ani în urmă un fost regizor de la „Moldova-film” stabilit cu traiul în Statele Unite ale Americii mi-a propus să scriu un scenariu aşa cum ma-şi pricepe eu mai bine la un film artistic despre o mare personalitate din istoria noastră. La rândul său, el se obliga să găsească bani pentru realizarea unui asemenea film de lung metraj. Am convenit să scriu un text despre Ştefan cel Mare, ori pe atunci se împlineau 500 ani de la trecerea în nemurire a celebrului voievod al Ţării Moldovei. Propunerea i-a plăcut şi în scurtă vreme m-am apucat de treabă. Peste 4 luni nuvela era gata. Am prezentat-o şi după vreo două zile, mi-a

Fost-au acestu Sefan Vodăspus că i-a plăcut mult, dar va trebui câte ceva de adaptat la condiţiile de filmare pe teren, precum şi tradusă în limba engleză, căci filmul urma să fie turnat la vreun studiou din SUA. După aceea, am mai întreţinut legătura pe internet, trimiţându-mi un timp mesaje încurajatoare precum că proiectul nostru poate să aibă sorţi de izbândă. După care corespondenţa noastră s-a întrerupt. Peste 10 ani recitind scenariul am găsit că mai rămâne destul de interesant şi poate fi lecturat cu vădită curiozitate de un anumit cerc de oameni care se interesează de viaţa şi faptele glorioase ale marelui voievod. Bineînţeles, nuvela în cauză reprezintă o ficţiune artistică, dar care are la temelie repere istorice reale în ceea ce priveşte epoca şi evenimentele principale, anumite figuri istorice ş.a. Pe ici-colo am presărat intenţionat textul cu sintagme din documente istorice, din operele unor cronicari şi scriitori clasici (Grigore Ureche, Ion Neculce, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu ş.a.) şi din folclorul românesc. Totodată, pentru a imprima dialogurilor un colorit istoric am recurs la noţiuni, expresii şi cuvinte cu iz de epocă. Fără a avea veleităţi de scritor sau scenarist rog cititorul să parcurgă cu o anumită doză de indulgenţă cele citite şi să nu le ia drept veritabilă realitate istorică.

Nuvela_Fost-au Stefan

Întemeiere Ţării Moldovei. Voievozi din sec. al XIV-lea (abordări şi interpretări noi)

Publicat după mongrafia: Mănăstirea Voroneț. Istorie.Cultură.Spiritualitate, de Andrei și Valentina Eșanu, Chișinău 2010. p.284-298

 1.      Problema întemeierii Ţării Moldovei. O abordare de principiu

 La începutul anului 2009 autorităţile Republicii Moldova au declanşat o serie de acţiuni în vederea celebrării a 650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, pretinzând că Republica Moldova este urmaşul direct, legitim, prin secole, al statului medieval Ţara Moldovei, constituit la mijlocul sec. al XIV-lea. În principiu, nu vedem nimic rău în faptul că o ţară, un oraş, un sat doreşte să-şi cunoască trecutul, primele menţiuni documentare, modul în care s-au manifestat generaţiile de predecesori pe parcursul istoriei. Vrem cu toţii să avem o conştiinţă istorică, să privim în trecut, să cunoaştem în plinătatea lor adevărurile istorice, derularea principalelor evenimente şi, bineînţeles, figurile lor centrale, eroii noştri naţionali. Din nou nu vedem nimic rău în asta, căci un popor, o naţiune lipsită de trecut, de conştiinţă de sine sunt lipsite şi de un punct de reper pentru a păşi mai sigur în viitor.

Prin emiterea decretului prezidenţial din 6 noiembrie 2007, se încearcă, se pare, să se afirme că este cunoscută o dată exactă, fiind vorba de anul 1359 a întemeierii „statului Moldovenesc”, de fapt a Ţării Moldovei – „Terra Moldaviae” sau „Zemlea Moldavskaa” după izvoarele medievale, nume cu care s-a afirmat şi a existat acest stat în istorie până la 1859.

Trebuie să arătăm, că deşi timp de secole s-au întreprins numeroase investigaţii cu privire la evenimentele derulate la est de munţii Carpaţi pe la mijlocul sec. al XIV-lea din cauza numărului extrem de limitat de izvoare scrise, fenomenul la care ne referim mai rămâne învăluit de incertitudini şi mister. Cu toate străduinţele istoricilor cu începere de la primii cronicari din sec. XV-XVII, până la cei din zilele noastre nu s-a ajuns la un numitor comun în privinţa determinării unei date atât de exacte de constituire, precum se pretinde, a întemeierii Ţării Moldovei. De aceea, anul 1359 este o dată relativă, şi chiar dacă în acest an s-au produs la est de Carpaţi anumite evenimente, ele făceau parte dintr-o înlănţuire de procese şi acţiuni de lungă durată, care s-au produs pe o arie geografică mult mai vastă în vatra vechii Dacii, atât la est cât şi la vest de Carpaţi, adică în întreg spaţiu populat de români. O asemenea dată exactă a apariţiei „statului moldovenesc” nu-l atestă nici izvoarele arheologice, nici cele scrise documentare sau narative.

Ne îngrijorează că cei care au iniţiat aceste acţiuni, pe lângă faptul că prezintă un tablou foarte deplasat şi denaturat al evenimentelor desfăşurate cu secole în urmă, încearcă să rupă aceste evenimentele din contextul general românesc al spaţiului din care arie geografică cuprinsă între Carpaţi, Nistru şi Mare Neagră făcea parte încă din cărunta antichitate, de când străbunii noştri din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic şi Balcanic s-au desprins de vasta arie de romanizare în cadrul Imperiului Roman. A urmat o îndelungată epocă de circă un mileniu (sec. IV-XIII) „de neîntreruptă trăire” a românilor, pe care D. Cantemir a definit-o în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”[1] – „secolul întunecat” şi din care, ca printr-un miracol, cum s-a exprimat clasicul istoriografiei noastre naţionale, Gheorghe Brătianu, a apărut poporul român[2]. Acelaşi D. Cantemir a exprimat aceiaşi unitate de secole a poporului român prin sintagmele: „Moldova noastră”, „Dacia noastră”, „românii noştri”, „neamul nostru”, „limba noastră românească”, „ţara noastră”, deducând „de aicea dară şi dintr-aceştia romani s-au început neamul nostru a românilor”.

După mai multe secole de „tăcere”, ca urmare a invaziilor barbare, de la huni până la mongolo-tătari, şi stăpânirii acestora în spaţiul mai sus arătat, abia în Evul Mediu timpuriu au dat semne de existenţă în istorie strămoşii noştri – românii, manifestându-se prin personalităţi, nuclee şi formaţiuni politice şi statale, militare, “dând glas” voinţei strămoşilor noştri de a ne plasa în istorie, ajungând la acele mari formaţiuni statale medievale pe care le numim Ţara Moldovei (Valahia Mică) – la est de Carpaţi şi Ţara Românească (Valahia Mare) – la sud de Carpaţi. Strămoşii noştri au încercat să se manifeste, să se impună în contextul politic internaţional destul de timpuriu, dar, precum a afirmat Grigore Ureche[3], fiind situaţi „în calea tuturor răutăţilor”, aceste împrejurări au frânat în mare parte, prezenţa şi manifestarea noastră în istorie.

În izvoarele bizantine, sud-slave, ungare, est-slave, poloneze etc. strămoşii noştri, adică românii, indiferent unde locuiau – la est, la vest sau la sud de munţii Carpaţi erau cunoscuţi prin acelaşi etnonim, dar ortografiaţi, puţin diferit, în dependenţă de limba în care erau scrise izvoarele: de exemplu slavii de răsărit ne-au numit volohi, polonezii – vlosi, grecii din Bizanţ – vlahi, ungurii – olahi, germanii – welsch, etc.

În zilele noastre, în anumite cercuri, încălcându-se unele adevăruri, se încearcă a se afirma că ceea ce s-a produs ca evenimente, manifestări politice şi militare pe la mijlocul sec. al XIV-lea ţine exclusiv de istoria Moldovei şi că aceasta nu are nimic comun cu restul lumii româneşti, făcându-se legătură cu Republica Moldova de astăzi ca moştenitoare directă a statului medieval moldovenesc. Precum se ştie, Carpaţii nu au fost niciodată un zid berlinez care să răzleţească ori să separe românii de pe ambele versante ale munţilor. Documentele istorice arată că în procesul de apariţie a Ţării Moldovei erau implicaţi deopotrivă voievozii, căpeteniile militare şi mulţimile de oameni, de români atât de o parte, cât şi de alta a Carpaţilor. Ţara Moldovei s-a format iniţial pe valea râului Moldova (de unde se trage şi numele ţării) unde erau situate oraşele Baia, numit „Civitas de Moldaviae” şi Siret. În afirmarea ei în plan internaţional un rol important l-au jucat voievozii de dincolo de Carpaţi din Maramureş.

Populaţia din spaţiul actual al Republicii Moldova, al Basarabiei deşi era pe la mijlocul sec. al XIV-lea în componenţa Hoardei de Aur, îşi păstra-se şi treptat îşi consolida vechile structuri autohtone, obiceiurile şi tradiţiile de autoadministrare şi justiţie, ca şi în restul lumii româneşti. În acest spaţiu se înregistrau un şir de procese, pe care le-am putea caracteriza printr-o metaforă: şi sub gheaţă râul curge. Deşi aici domina stăpânirea mongolo-tătară cu structurile ei de bir, pe care le impunea populaţiei băştinaşe, erau prezente şi structurile vechi româneşti ale populaţiei autohtone, continuitatea cărora a demonstrat-o atât predecesorul nostru, bunul arheolog Ion Hâncu[4], cât şi colegul nostru Gheorghe Postică[5]. Cercetările lor au arătat că după retragerea structurilor de stat şi militare romane, populaţia romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de aşezări preponderent rurale, continuând să-şi ducă modestul trai, plătind tribut numeroşilor invadatori şi stăpânitori barbari, sute de ani la rând până în sec. al XIV-lea.

Izvoarele scrise de mai târziu (din sec. XV- XVI) atestă structuri ce au precedat apariţia statului medieval Ţara Moldovei, poate chiar nişte nuclee statale, atât la vest, cât şi la est de râul Prut. Drept exemplu, pot servi aşa numitele „republici” medievale Vrancea, Câmpulung Moldovenesc şi Tigheciul, precum şi mai multe „ţări”, între care şi cea a Bolohovenilor. Ba chiar şi ţinuturile (structuri administrativ-teritoriale în care era împărţită mai târziu Ţara Moldovei) cunoscute după izvoarele ulterioare, aveau la origini structuri administrative locale, un fel de mici „ţări” cu specificul lor, care la o anumită etapă istorică au fost înglobate treptat în Ţara Moldovei. Procesul de unificare a avut două centre, care s-au profilat, până la urmă, în ceea ce s-a numit în evul mediu Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Treptat, Ţara de Sus a ajuns să se impună, extinzându-şi autoritatea până la Nistru şi la „Marea cea Mare”, pe la mijlocul anilor ’70-’80 ai sec. al XIV-lea, în timpul lui Petru Muşat, când a avut loc extinderea teritorială. După cum consideră istoricii, Ţara Moldovei a ajuns atunci în limitele şi hotarele sale istorice fireşti.

Evenimentele de la mijlocul sec. al XIV-lea s-au aflat în centrul atenţiei marilor noştri istorici şi cronicari medievali, atât cei de până la Grigore Ureche (în cronicile slavo-române[6]), cât şi cei de după el – Miron Costin (cu celebra lucrare „De neamul moldovenilor”[7], în care a demonstrat originea latină şi unitatea poporului român); Dimitrie Cantemir (cu „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, şi „Descrierea de odinioară şi de astăzi a Moldovei” ş.a.). Cronicile noastre medievale arată că interesul faţă de problema „începăturii”, „de unde a început Ţara Moldovei” – s-a trezit relativ târziu. Primele letopiseţe în Ţara Moldovei au început să se scrie pe timpul lui Ştefan cel Mare, deja când acesta se consolidase la tron, prin anii ’80-’90 ai sec. al XV-lea şi reflectau doar perioada sa de domnie. În ceea ce ţine de perioada de până la urcarea sa în scaunul domnesc, existau doar nişte pomelnice mănăstireşti şi însemnări cronicăreşti, nişte liste cu nume de voievozi, care trebuiau să demonstreze legitimitatea succesiunii la tron, un fel de arborele genealogic al unui anumit voievod, care trebuia să confirme prezenţa în scaunul voievodal.

În cronicile slavo-române, întocmite în Ţara Moldovei în sec. XV-XVI, tradiţia istorică coboară până la un Dragoş voievod, a cărui vânătoare de bouri în teritoriul devenit ulterior Ţara Moldovei este descrisă doar printr-un singur rând „În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit 2 ani[8]. Specialiştii au încins o discuţie interesantă în jurul acestui Dragoş, venit din Maramureş. Au fost identificate câteva persoane cu acelaşi nume – Dragoş[9], voievozi de Maramureş: Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti; Dragoş din Bedeu; Dragoş din Câmpulung de pe Tisa etc. Desigur, acest aspect al problemei nu constituie obiectul discuţiei de astăzi, dar trebuie să ştim că toate cronicile noastre medievale se sprijină pe tradiţia istorică, care duce spre un Dragoş voievod, vânător de bour venit din Maramureş şi întemeietor al Ţării Moldovei. Când s-a produs întemeierea ţării nu se ştie cu exactitate: după unii istorici evenimentul s-a produs înainte, iar după alţii după 1359. De asemenea, nu se ştie cu exactitate dacă acel Dragoş întemeietorul era din spaţiul istoric la Moldovei, adică conducător al voievodatului cristalizat pe valea râului Moldova sau un Dragoş voievod, dintre cei arătaţi mai sus, din Maramureş.

Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat la mijlocul sec. al XIV-lea avea rădăcini mai vechi şi reprezenta o evoluţie firească, o realizare a unor procese îndelungate care au avut loc în lumea românească şi care, în urma cuceririlor maghiare în Transilvania, pe parcurs de secole, a condus la anihilarea voievodatelor ce au opus rezistenţă expansiunii maghiare în spaţiul intracarpatic, începând din sec. al IX-lea – ale lui Gelu, Glad, Menumorut – dar s-au menţinut nişte focare de voievodate, care se opuneau voinţei regilor Ungariei şi care au încercat să se manifeste din plin, impunându-şi voinţa în alt mediu românesc, la Est şi la Sud de Carpaţi, unde ulterior au apărut şi s-au consolidat Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Aceste realităţi istorice din cauza numărului limitat de izvoare au fost văzute şi abordate în mod diferit.

Dimitrie Cantemir, de exemplu, arată că, atunci când au venit barbarii şi au năvălit în spaţiul nostru, romanii, adică românii s-au retras la vest de Carpaţi, în Maramureş. Când s-au creat condiţii favorabile, romanii, sau românii, cum se exprimă el, au revenit din Maramureş şi au repopulat aceleaşi meleaguri pe care le-au stăpânit din vechime. Acelaşi autor, văzând şi cunoscând unitatea românilor afirma că românii de la est şi de la sud de Carpaţi sunt din aceeaşi tulpină, mai spunea, că Radu Negru vodă, cel care a descălecat Ţara Românească[10] la sud de Carpaţi, şi Dragoş, cel care a venit în Ţara Moldovei, sunt, de fapt, urmaşii unui anume Bogdan voievod, care la rândul său descindea din „Ioan [Asan al II-lea, ţarul Ţaratului Româno-Bulgar de la sud de Dunăre[11]] domn al tuturor românilor[12], care, în anumite condiţii istorice, s-a refugiat din Balcani în Maramureş.

Oricum, problema întemeierii celor două ţări româneşti, şi a Moldovei în special, rămâne în discuţie. În condiţiile de azi, trebuie să ne apropiem cu mare grijă şi atenţie de trecutul nostru şi să încercăm să vedem lucrurile obiectiv, fără ură şi părtinire, şi să arătăm că, de fapt, nici strămoşii noştri în domeniul istoriografiei, nici Grigore Ureche, nici Miron Costin, nici Constantin Stolnicul Cantacuzino şi nici Dimitrie Cantemir nu au greşit, când arătau că în acest spaţiu larg, de la Tisa şi până dincolo de Nistru, şi până la Marea Neagră, şi până în Balcani s-a format unul şi acelaşi popor, urmaşii direcţi ai romanilor, care au fost chiar şi cetăţeni romani, cu demnitatea de romani, care, treptat, prin secole, au ajuns să fie numiţi români. La hotarul dintre evul mediu timpuriu şi evul mediu deja dezvoltat pentru Europa occidentală, au apărut două mari state româneşti.

Această romanitate orientală s-a separat de ceilalţi romani ca urmare a invaziilor barbare, masa principală a populaţiei romanizate din acest spaţiu Carpato-Danubiano-Pontic şi de la sud de Dunăre fiind ruptă de masa principală a romanităţii occidentale, s-a individualizat treptat, căpătând trăsături etnice distincte, mai ales în urma cuceririlor ungare. Nici în sec. XIV-lea nu s-a găsit o forţă care ar fi putut să unească românii din spaţiul extra-carpatic – avem în vedere spaţiul est şi sud Carpatic – şi de aceea s-au cristalizat două mari centre de unificare a celor două ţări româneşti: Ţara Românească, poate cu o jumătate de secol înainte, şi Ţara Moldovei, puţin mai târziu. Ambele au la începuturi aceleaşi tradiţii, aceiaşi pluritate de formaţiuni şi nuclee statale din care s-au revărsat cele două ţări româneşti, şi care au existat până la mijlocul sec. al XIX-lea, când au format prin voinţă comună un singur stat. Prin actul istoric de unire a celor două Principate Române (Principatul Moldovei şi Valahiei) drepturile istorice de autoritate statală au fost transmise noului stat – România.

În condiţiile istorice cunoscute, drept urmare a anexării Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul ţarist la 1812, populaţia Basarabiei a fost lipsită de propriile structuri statale, fiind înlocuite cu cele ţariste, şi ca urmare a fost ruptă de procesul de constituire a statului Românesc Modern. În asemenea condiţii, întâmpinând mari dificultăţi, românii din Basarabia au fost puşi în faţa faptului de a-şi croi un viitor propriu, ajungând la mişcarea de eliberare naţională mai ales în primele decenii ale sec. al XX-lea. În condiţiile Primului Război Mondial această mişcare a culminat cu proclamarea Sfatului Ţării, a Republicii Democratice Moldoveneşti cu ruperea de Imperiul ţarist şi unirea cu România, act proclamat la 27 martie 1918.

 2.      Considerente privitoare la consolidarea Ţării Moldovei în a doua jum. sec. al XIV-lea

Epoca romană şi postromană au lăsat în urmă în spaţiul Carpato-Danubian-Nord-Pontic transformări economice, politice şi culturale radicale, care au dus la formarea în acest teritoriu a unui nou etnos distinct în întreaga aria de civilizaţie romană – poporul român. Prin tot ce a urmat în această parte a Europei, supusă pe parcurs de circa un mileniu, unor numeroase invazii din partea seminţiilor nomade şi migratoare au avut drept urmare sfâşierea acestui masiv etnic, care s-a pomenit de mai multe ori sub numeroşi cuceritori. Trecut pin aceste valuri istorice, spaţiul mai sus arătat, a fost de multe ori croit şi răscroit din punct de vedere politic, între cei care au stăpânit rând pe rând în aceste teritorii, dar a rămas în mare parte unitar din punct de vedere etnic. Această situaţie s-a perpetuat pe parcurs de multe secole şi dacă dominaţia străină a frânat mult dezvoltarea potenţialului său sub toate aspectele, apoi către secolele XIII-XIV aceiaşi populaţie fiind atrasă tot mai mult în diferite acţiuni de ordin politic, militar şi fiscal a stăpânitorilor, a dus la afirmarea deplină a băştinaşilor, care prin reprezentanţii lor de seamă şi-au vădit prezenţa, impunându-se plenar pe arena istorică a Europei în secolele următoare.

Evenimentele s-au precipitat mai ales cu începere din ultimele decenii al sec. al XIII- primele decenii ale sec. XIV-lea, când devin tot mai frecvente ciocnirile militare dintre Regatul Ungariei şi Hoarda de Aur pe linia lor de tangenţă – Munţii Carpaţi, pe de o parte şi dintre Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei cu aceiaşi Hoardă de Aur în arealul Rusiei Mici şi Podoliei, pe de altă parte. Trebuie să subliniem că, în aceste rivalităţi militaro-politice cele trei, puteri creştine erau în plină ascensiune şi expansiune teritorială, apoi Hoarda de Aur, care de altfel, stăpânea în mare parte spaţiul Carpato-Nistrean, în care s-a constituit Ţara Moldovei era în evident declin. În aceiaşi perioadă hanii tătaro-mongoli căutând să-şi menţină dominaţia în Nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos efectuau nu rare ori raiduri militare şi de jaf în Vestul Carpaţilor, teritoriul stăpânit de regalitatea ungară, punând-o pe aceasta din urmă să-şi apere stăpânirile, dar şi să efectueze la rândul ei campanii de răspuns, care mai aveau şi scopul nu numai de a stăvili invaziile mongole, dar şi de-ai respinge din Estul Carpaţilor şi chiar să pună stăpânire pe aceste teritorii. În linii mari aceleaşi scopuri, dar incluzând spaţiul dintre Carpaţi şi Nipru urmăreau Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

Trebuie de arătat că, în literatura de specialitate mai puţin s-a atras atenţia asupra faptului că mongolo-tătarii prin sistemul lor de dominaţie în scopul acumulării dărilor şi prestaţiilor de tot soiul atrăgeau în structurile lor fiscale şi administrative oameni din partea locului. Se pare că, aceiaşi stăpânitori în campaniile lor militare, fie contra ungurilor, fie a altor rivali se vedeau nevoiţi să apeleze din nou la unele servicii de ordin militar şi auxiliar din partea autohtonilor, adică a românilor est carpatini. Cu atât mai mult că, şi alte puteri implicate în rivalităţile militaro-politice din această arie geografică europeană recurgeau la serviciile unor mercenari şi din spaţiul nostru. De exemplu, în campaniile lor militare regii Ungariei chemau sub arme şi unităţi formate după principiul teritorial sub comanda voievozilor locali. În celebrul său tratat „Descriptio Moldovaiae” Dimitrie Cantemir arată că „Dragoş, fiul regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărât să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vânător”. Cifra de „300 de oameni” care l-ar fi însoţit pe Dragoş ar putea fi raportată la numărul de oşteni pe care putea sau era obligat să-i adune voievozii Maramureşului drept prestaţie militară cu ocazia unor campanii ale regilor Ungariei a căror supuşi erau. Se admite, de asemenea că, la vestita luptă de la „Sinie Vodî” din 1362/1363 între lituanieni şi mongolo-tătari[13], în care cei din urmă au suferit o înfrângere zdrobitoare, au participat şi detaşamente formate din băştinaşi de la Est de Carpaţi.

Participarea îndelungată la asemenea acţiuni administrativ fiscale şi militare ale autohtonilor a dus la acumularea unei destul de substanţiale experienţe, care la rândul ei a avut drept consecinţă formarea şi consolidarea unor vârfuri, sau cum se mai spune astăzi a unor elite locale implicate în activităţi administrative şi militare. Atât în spaţiul intracarpatic, cât şi cel extracarpatic aceste căpetenii locale, deşi subordonate, pe de o parte, regalităţii ungare, iar pe de alta puterii hanilor mongolo-tătari se afirmă tot mai mult fiind atestaţi cu titluri de voievozi, cnezi, viteji, vătămani, vătafi, căpitani. Odată cu creşterea puterii lor economice şi militare are loc şi manifestarea acestor voievozi, cnezi ş.a. în plan politic şi militar. Numai astfel putem explica, forţa de rezistenţă a lui Bogdan I, de altfel, fost voievod maramureşean urcat în scaunul ţării la est de Carpaţi, în faţa unităţilor de oaste regală care au întreprins o expediţie militară de proporţii pentru al aduce sub ascultarea regelui pe acest răzvrătit, susţinut masiv de băştinaşi, la hotarul anilor 50-60 ai sec. al XIV-lea. De asemenea, numai o experienţa militară de durată şi un grad avansat de organizare a reprezentanţilor populaţiei autohtone de la Est de Carpaţi, fie dintr-o zonă geografică destul de limitată la început, în frunte cu un voievod sau căpetenie militară au determinat nu numai rezistenţa dar şi victoria clară asupra unei forţe armate, bine organizate, cum era cea a regelui polonez, în lupta de la „Plonini” (1359) [14], bătălie, care de fapt a oprit, după părerea noastră, expansiunea Poloniei în spaţiul Carpato-Nistrean până la Dunăre şi Marea Neagră.

Trebuie de subliniat şi faptul că prin acţiunile sale Bogdan I nu numai că a reuşit să reziste în faţa forţei militare maghiare a fostului său rege, dar şi să consolideze independenţa ţării apărute la est de Carpaţi pe valea râului Moldova, prin aducerea cu sine a fiilor săi şi a unor unităţi de oaste maramureşeană în frunte cu căpeteniile lor, după noi unii sunt menţionaţi în primele acte emise de cancelaria Moldovei cu epitetul de „viteji”. Cei care au părăsit pentru totdeauna Maramureşul şi au rezistat în faţa presiunii regelui maghiar au consolidat rândurile nobilimii, boierimii locale în plin proces de cristalizare şi afirmare.

Întemeindu-se pe vechile structuri administrative, fiscale şi poate ecleziastice Bogdan I şi mai ales urmaşii săi în scaunul voievodal Laţco şi Petru I au reuşit să consolideze independenţa şi suveranitatea Ţării Moldovei la început într-o arie geografică mai restrânsă, ca treptat pe parcurs de câteva decenii să înglobeze întreg spaţiul dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Concomitent noul stat se impune şi în plan internaţional fiindu-i recunoscută independenţa la început de către regele Ungariei şi stabilind diverse relaţii cu mai multe ţări.

În legătură strânsă cu aspectul la care ne vom opri mai jos, legat de întemeierea Ţării Moldovei, ţinem să amintim că la fel ca şi în alte părţi ale spaţiului Carpato-Danubian-Nord-Pontic şi la răsărit de Carpaţi s-au constituit treptat din vechile structuri administrative şi fiscale, impuse mai ales de mongolo-tătari, mai multe mici voievodate, ţări, cnezate locale. În scurtă vreme după retragerea administraţiei străine, după cunoscutele evenimente din 1362/1363, acestea s-au pomenit în aria de influenţă a voievodatului Moldovei. Treptat primii voievozi moldoveni prin politica lor abilă, fie prin compromisuri, fie prin tocmeli şi ademeneli, aceste voievodate au trecut sub ascultarea voievozilor Moldovei. Acest fenomen s-a produs destul de rapid pe parcurs de două-trei decenii, încât extinderea teritorială a Ţării Moldovei s-a încheiat către 1386/1387.

Drept argumente, că între primii voievozi ai Moldovei şi căpeteniile locale au avut loc compromisuri în procesul de unificare, pot servi după noi, reminiscenţele de drepturi locale, păstrate de vechile republici/ţări medievale, fiind vorba de Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul ş.a. care şi-au menţinut drepturile lor străvechi sub formă de autoadministrare, structuri fiscale şi vamale locale, precum şi de menţinere îndelungată a raporturilor de subordonare directă a căpeteniilor locale voievodului, ulterior domnului Ţării Moldovei.

Se pare, despre existenţa într-o anumită perioadă istorică a unor nuclee statale între Carpaţi şi Nistru ne vorbesc şi pluritatea de noţiuni desemnând una şi aceeaşi funcţie de diriguitori de ţinut, cum ar fi: la Cernăuţi aflăm pe un staroste, la Hotin un pârcălab, la Suceava un portar, la Lăpuşna – vătaf, ş.a., noţiuni care reflectă o anumită evoluţie istorică în coagularea unei puteri politico-administrative locale.

De asemenea, în legătură cu prezenţa mai multor voievodate, ţări, cnezate la Est de Carpaţi de rând cu „Terra Moldaviae” pare să ne vorbească şi un prim privilegiu comercial cunoscut din 6 octombrie 1408 acordat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, de a face comerţ în Moldova şi stabileşte localităţile unde aceştia vor plăti taxele vamale de import-export şi de tranzit[15]. De rând cu Suceava, unde era vama principală a ţării, în acest act figurează multe alte centre din întreg spaţiu al Moldovei, între care: Iaşi, Cetatea Albă, Tighina, Bacău, Baia, Trotuş, Cernăuţi, Dorohoi, Siret, Hotin, Roman, Neamţ, şi Bârlad, care în mare parte erau centre de ţinut, care la rândul lor, probabil, reprezentau structuri teritoriale, administrative, fiscale şi vamale mai vechi. Acest privilegiu pare să fixeze o mai veche tradiţie, nişte realităţi de până la declanşarea procesului de unificare a ţării. După încheierea procesului de extindere teritorială a Moldovei în limitele hotarelor ei istorice şi atestarea menţinerii unor încasări vamale în diferite alte oraşe şi centre, reflectate în privilegiul lui Alexandru cel Bun, par să reprezinte acele cedări, acele compromisuri la care s-a ajuns între voievozii moldoveni şi căpeteniile vechilor structuri ale puterii locale cu ocazia înglobării benevole a acestor teritorii în Ţara Moldovei.

3.      Voievozi din sec. al XIV-lea

În urma unor lecturi de durată şi a unor investigaţii proprii asupra buchiei izvorului istoric, am observat că în majoritatea cercetărilor privind istoricul întemeierii Ţării Moldovei, de altfel, interesante, au un punct vulnerabil şi anume: majoritatea au în vedere apariţia la Est de Carpaţi doar al unui centru voievodal şi de aceea se încearcă să stabilească succesiunea, cronologia şi continuitatea sau discontinuitatea dinastică a voievozilor cunoscuţi legându-i de un singur voievodat. Or, până la încheierea unificării teritoriale a Ţării Moldovei în graniţele sale istorice au existat şi alte nuclee statale, trecutul cărora este învăluit în negura istoriei. Se pare, că Pomelnicul de la Voroneţ, asupra căruia vom zăbovi ceva mai jos, la fel ca şi cronicile leşeşti la care se referă Grigore Ureche, conţin anumite reminiscenţe de existenţă a unor voievodate în frunte cu voievozii lor. Admiterea coexistenţei paralele într-o anumită perioadă istorică a două sau mai multe voievodate în spaţiul est-carpatic pare să ofere o soluţie mai clară privind succesiunea şi cronologia voievozilor în spaţiul geografic al Moldovei istorice în sec. al XIV-lea.

Dintru început vom arăta, că puţinele izvoare scrise din această epocă şi din perioada imediat următoare ne oferă informaţii exclusiv despre voievozi maramureşeni, care s-au implicat în evenimentele din răsăritul Carpaţilor, din anii 40-60 ai sec. al XIV-lea, care au stimulat procesul şi au avut un aport deosebit la constituirea Ţării Moldovei.

În aceiaşi ordine de idei trebuie să subliniem că majoritatea istoricilor, abordând problema succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la mijl. sec. al XIV-lea până la Alexandru cel Bun se sprijină în primul rând, fiind vorba de izvoarele interne, pe informaţiile cuprinse în cronicile noastre medievale, dar care au ajuns la o retrospectivă istorică cu mult peste o sută de ani mai târziu decât aşa numitul Descălecat al ţării, când multe din evenimentele de odinioară s-au şters sau au devenit destul de opace în memoria generaţiilor. Cât ne priveşte, considerăm, că mai importante şi mai obiective în investigarea aceleaşi probleme ni se par a fi pomelnicele unor mănăstiri din sec. XIV-XV, dintre care unele au început a fi întocmite din primele decenii de existenţă a Ţării Moldovei ca stat independent.

Din câte am încercat să distingem noi, cel mai vechi monument de cultură scrisă în care sunt trecuţi primii voievozi moldoveni, este Pomelnicul aşa numitei Mitropolii de Rădăuţi, ori mai concret a bisericii episcopale Sf. Nicolae din Rădăuţi înălţată după părerea quasiunanimă în timpul domniei lui Petru I Muşatinul (1375-1391), care la rândul ei a fost construită pe locul unei alte biserici de lemn zidite prin deceniul al II-lea al sec. al XIV-lea[16]. După cum se admite în această biserică de lemn a fost iniţial înmormântat Bogdan I[17]. Se pare „Pomelnicul Sfintei Mitroplii Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri” a fost început, fie pe timpul lui Bogdan I, care după toate probabilităţile a transformat vechia biserică în mănăstire, numită ulterior după numele voievodului „Bogdana”, adică a lui Bogdan[18], fie cel târziu pe timpul lui Pertu I, care a zidit biserica de piatră. Treptat prin înmormântarea lui Bogdan I, a fiului său Laţcu şi Petru I Muşatinul centrul ecleziastic de la Rădăuţi devine necropolă voievodală, unde ulterior vor fi înhumaţi alţi voievozi din aceiaşi stirpe şi rudele lor apropiate[19]. Anume de aceste evenimente trebuie legat şi începuturile pomelnicului arătat mai sus. Din nefericire, ca şi multe alte asemenea scrieri vechi Pomelnicul rădăuţean a ajuns la noi doar într-o copie-traducere de pe la mijlocul sec. al XVIII-lea făcută după alte copii, care pot sui în timp până la un pomelnic primar[20], precum am arătat, de pe timpul lui Bogdan I şi a urmaşilor săi direcţi. Sursa în cauză include voievozi moldoveni de la Bogdan I până la Alexandru Lăpuşneanu. Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea sunt înscrişi în acelaşi pomelnic următorii voievozi dintre care unii cu doamnele lor: „Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman, Ştefan, Bogdan, Bogdan, Alexandru …[21], care pot fi uşor identificaţi cu Bogdan I şi soţia sa Maria, Laţco şi doamna lui Ana, Petru I Muşatinul şi Ştefan I (opinii privind anii de domnie ai acestor voievozi vezi Anexa 2). S-ar putea admite că primul dintre cei doi voievozi cu numele Bogdan, ambii înainte de Alexandru cel Bun, ar putea fi unul dintre urmaşii direcţi ai lui Ştefan I, menţionat şi în Pomelnicul mănăstirii Probota: „…Bogdan Voevod [şi] Ştefan Voevod[22], iar al doilea este „jupan Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun[23]. Astfel, putem observa că deşi a fost copiat de mai multe ori Pomelnicul „Mitropoliei” Rădăuţi, redă exact numele a 7 voievozi de la Bogdan I până la Alexandru cel Bun, dintre care primii 5 au domnit efectiv, iar ultimii doi au fost înscrişi ca fiu de domn, în primul caz şi ca asociat la domnie („jupan Bogdan”), în cel de-al doilea caz.

Un alt document de epocă în care sunt enumeraţi primii voievozi moldoveni este actul din 7 ianuarie 1403 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun, prin care acesta dăruieşte „Episcopiei” Moldovei două sate pentru pomenirea voievozilor de până la el, adică de până la 1400, după cum urmează:”Bogdan voievod, Laţco voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ştefan voievod[24]. Observăm că în acest act sunt trecuţi la fel ca şi în Pomelnicul de la Rădăuţi aceiaşi 5 voievozi din a doua jum. a sec. XIV-lea, care au domnit efectiv înainte de Alexandru cel Bun.

Alt izvor scris în ordine cronologică, fiind vorba de astă dată de Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, început la 1407 şi recopiat în domnia lui Ştefan cel Mare sau ceva mai târziu[25], sunt trecuţi următorii voievozi din aceiaşi perioadă: „Bogdan voievod, Laţco voievod, Costea voievod, Petru, voievod, Roman, voievod, Stefan voievod, Iuga voievod[26], în total 7 persoane, începând la fel cu Bogdan I. Includerea a încă doi voievozi: Costea şi Iuga, dintre care Costea se consideră că deşi era din aceiaşi familie voievodală nu a domnit sau a domnit foarte puţin[27], de aceia Alexandru cel Bun nu l-a inclus în documentul din 1403. Ştefan S. Gorovei susţine că acest Costea voievod era unul din fiii lui Bogdan I şi că trebuia să fi fost soţul Margaretei-Muşata şi tatăl fraţilor Petru I şi Roman I[28], şi a fost trecut în Pomelnicul de la Bistriţa ca membru al familiei sau urmaş al lui Bogdan I. Până nu demult Pomelnicul Bistriţei era unicul izvor intern în care figura acest Costea voievod, de aceia, personalitatea şi prezenţa sa în rândul voievozilor Moldovei a fost pusă la îndoială şi a trezit ample discuţii. Anticipând expunerea noastră vom arăta că acest voievod mai este menţionat încă într-un izvor intern, la care ne vom referi mai jos, aici doar specificam că prezenţa acestuia în două surse diferite din sec. XV la sigur ne vorbeşte de existenţa reală a unui voievod cu un asemenea nume.

Cât priveşte Iuga voievod, acesta a fost inclus în Pomelnicul Bistriţei având o domniei scurtă înainte de Alexandru cel Bun, între 1399-1400 (aceştia doi fiind şi fraţi), după care, precum arată Grigore Ureche în letopiseţul său, în condiţiile rivalităţilor pentru scaunul domnesc „l-au luat la sine Mircea Vodă, domnul muntenescu[29].

Comparând listele de voievozi din Pomelnicul de la Rădăuţi, din documentul de la 1403 şi cu cea din Pomelnicul bistriţean început la 1407 observăm că în aceasta din urmă sursă au fost înscrişi pe lângă cei 5 voievozi alţi doi voievozi predecesori în scaunul ţării: Coste şi Iuga. Totodată cele trei liste ne fac să considerăm că deja în primii ani de domnie a lui Alexandru cel Bun s-a conştientizat faptul că începuturile puterii voievodale independente în Ţara Moldovei şi primul său strămoş în scaunul ţării, de la care îşi trage şi el obârşia a fost Bogdan I. Astfel, numărul voievozilor de până la Alexandru cel Bun cunoscuţi a ajuns la 7 la care îi adăugăm pe cei doi voievozi Bogdan, care nu au domnit efectiv, în total ar fi 9 voievozi.

În letopiseţele slavo-române[30] (între care cel de la curtea lui Ştefan cel Mare început la 1473[31] şi continuat până către sfârşitul domniei sale), care reflectă în mare parte domnia lui Ştefan cel Mare au inclus în faţă o listă de voievozi de la începuturile Ţării Moldovei de până la urcarea în scaun al marelui voievod, după cum urmează: „Dragoş, Sas, Bogdan, Laţco (în unele redacţii de letopiseţe Bogdan şi Laţco sunt inversaţi cu locurile), Petru, fiul Muşatei, Roman, Ştefan, Iuga”[32]. Precum observăm lista din letopiseţe începe nu cu Bogdan I, ci cu Dragoş şi Sas şi este omis peste tot Costea, fiind incluse în total 8 persoane. Mai multă vreme s-a considerat că completarea letopiseţului de la curtea lui Ştefan cel Mare cu lista primilor voievozi s-a produs abia pe timpul lui Ştefăniţă vodă (1517-1527)[33]. Cunoscutul istoric ieşean Ştefan S. Gorovei arată însă că montarea listei primilor voievozi în acest letopiseţ şi recuperarea lui Dragoş (prin urmare şi a fiului său Sas –n.n.), „pentru istoria statului şi a dinastiei” voievodale a Moldovei aparţine nu lui Ştefăniţă vodă ci bunicului său Ştefan cel Mare, care a simţit necesitatea de a avea un tablou cât de cât veridic privind succesiunea la tron a domnilor Ţării Moldovei de la întemeierea ei[34]. Precum arată acelaşi cercetător, Ştefan cel Mare a avut o pietate deosebită pentru Dragoş ca primul voievod al Moldovei mutând biserica înălţată de precursorul său de la Volovăţ (unde precum se admite a fost înmormântat), la mănăstirea Putna, iar pe locul celei de lemn a înălţat la Volovăţ alta de piatră[35]. Cât ne priveşte, susţinând această din urmă opinie, vom arăta că anume Ştefan cel Mare prin puternica sa conştiinţă istorică a căutat să ajungă spre începuturile ţării sale, să înveşnicească memoria primilor voievozi, a moşilor şi strămoşilor săi, înscriindu-le numele în pomelnice, cronici şi punându-le lespezi de mormânt cu epitafele respective. Prin urmare că dacă pe timpul lui Alexandru cel Bun începuturile voievodale în Moldova erau atribuite lui Bogdan I, apoi pe timpul lui Ştefan cel Mare – lui Dragoş voievod[36].

În asemenea caz apare fireasca întrebare: de ce Alexandru cel Bun nu i-a considerat pe Dragoş şi Sas precursori ai săi în scaunul Ţării Moldovei? Prea puţin probabil că nu a avut ştire despre ei, căci memoria lui Dragoş trebuia să fi fost încă destul de vie în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun. Aici se conturează două rezolvări:

–             pe de o parte, Dragoş şi Sas deşi erau de asemenea voievozi maramureşeni, ca şi Bogdan I, aceştia erau probabil din alt neam de voievozi,

–             iar pe de altă parte, deşi au diriguit acest voievodat înainte de Bogdan I, erau subordonaţi regelui maghiar şi de aceia nu au fost incluşi în listele lui Alexandru cel Bun.

Grigore Ureche încearcă, de asemenea, să reconstituie succesiunea, cronologia şi genealogia primilor domni moldoveni după letopiseţele mai vechi ale ţării, dar spre deosebire de predecesorii săi, el pentru prima dată încearcă să aducă informaţii şi din cronicile străine, în special din cele polone. După „Letopiseţul moldovenesc” el aduce numele următorilor voievozi: Dragoş vodă, „fiiu-său Sas vodă (4 ani), urmat de fiiu-său Laţcu vodă (8 ani), Bogdan vodă (6 ani),(aici observăm că Gr. Ureche, la fel ca şi unele variante ale cronicilor moldoveneşti îi inversează cu locurile pe Laţcu şi Bogdan) „Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu”(16 ani), „după dînsul fraţi-său, Roman vodă”(3 ani), Ştefan vodă, „carile au avutu doi ficiori, Ştefan şi Pătru”(7 ani), după acest Ştefan vodă, cronicarul îl plasează pe Iuga vodă ( cu 2 ani de domnie)[37].

Deşi pare destul de clar reconstituită succesiunea şi cronologia primelor voievozi moldoveni înainte de Alexandru cel Bun, fie cu începere de la Bogdan I, fie de la Dragoş, totuşi unii istorici nu au putut să ocolească unele informaţii, ce-i drept destul de confuze, aduse de Grigore Ureche după „Letopiseţul leşesc”. Deşi, precum arată autorul primei cronici în limba română, „Letopiseţul nostru moldovenesc” scrie despre Dragoş voievod, atestat pe la 6867(1359), apoi „Letopiseţul leşesc” indică prezenţa în acelaşi ani a altui voievod, pe nume Ştefan, şi că acesta ar fi avut doi fii – Ştefan şi Petru, care după moartea tatălui lor, luptând între ei pentru scaunul domnesc „fugitu Ştefan fratele mai mare la Cazimir craiul leşescu”, iar Petru a rămas în tron. „Vrându Cazimir crai” – arată în continuare Grigore Ureche după acelaşi „Letopiseţ leşesc”, „ca să dobândească ţara şi să fie pe voia lui Ştefan vodă, i-au datu oaste, de au întrat în ţară, on zioa dintîi a lui iulie”.[38] După ce sunt înşiruite pierderile leşilor, vestitul cronicar arată nedumerit în continuare, că „letopiseţul nostru[39] de ficiorii lui Ştefan vodă ce pomenim mai sus, nimic nu scrie…[40]. În continuare, identificându-l sau mai curând confundându-l pe Ştefan voievod de la 1359 cu Ştefan I (1394-1399), Grigore Ureche arată că după aceasta „au domnitu Iuga vodă[41].

Ştefan S. Gorovei, considerând probabil informaţiile lui Grigore Ureche fanteziste, nu le-a luat în consideraţie în reconstituirea succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la Dragoş vodă până la Alexandru cel Bun. În schimb, C. Rezachevici[42] a luat cele înşiruite de marele nostru cronicar după „letopiseţul leşesc”, parţial veridice şi în încercarea sa de a efectua aceeaşi operaţiune, îl plasează cronologic pe un Petru fiul lui Ştefan imediat după Bogdan I şi nu după Ştefan I cum încearcă Gr. Ureche, şi îl exclude, cum era şi de aşteptat pe cel de al doilea fiu – Ştefan din cronologia domnilor moldoveni, deoarece acesta din urmă, susţinut de leşi a suferit înfrângere în bătălia de la Plonini şi nu a reuşit să urce în scaun. Totodată C.Rezachevici îl omite din aceeaşi succesiune pe tatăl celor doi fraţi, fiul lui Bogdan I, adică pe Ştefan, din simplul considerent care pare judicios, că nu-l află implicat în evenimentele în care se impusese Bogdan I, atât în Maramureş cât şi în Moldova. Conform aceleiaşi linii logice, după noi ar reieşi că Ştefan murise înaintea tatălui său Bogdan I (în 1358). Şi de aceea după moartea celui din urmă în lupta de la Plonini s-au implicat nu fiul, ci nepoţii săi. Drept urmare, acelaşi istoric, îl plasează cronologic imediat după Bogdan I, pentru o scurtă perioadă de domnie pe un alt Petru (I) (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368), decât celălalt – Petru Muşatinul (1375-1391).[43] Aparent, rezolvarea acestei nedumeriri pornite încă de Grigore Ureche, propusă de acelaşi C.Rezachevici este pe deplin logică, deoarece Dragoş voievod a lăsat urme destul de adânci atât în tradiţia orală, cât şi în toponimie şi documente scrise, pe când Ştefan cu fii săi sunt vag amintiţi doar în „letopiseţul leşesc” citat, nu prea izbutit, de marele cronicar moldovean din se. XVII.

După câte se pare, limpezirea acestei încurcături legate de înşiruirea voievozilor moldoveni de până la Alexandru cel Bun, adusă de Grigore Ureche prin preluarea unor informaţii din aşa numitul „letopiseţul leşesc” pare a fi mult mai simplă şi mai veridică reprezentată dacă admitem coexistenţa în spaţiul est-carpatic pe parcursul sec. al XIV a două sau mai multe formaţiuni statale în proces de consolidare. Unul dintre ele este într-adevăr cel al Moldovei, care i-a avut drept voievozi pe cunoscuţii deja Dragoş şi Sas, care în împrejurări aproape elucidate au fost înlăturaţi din scaun de către Bogdan I şi descendenţii săi. Acest voievodat de la poalele Carpaţilor de pe valea râului Moldova, fiind un timp în aria de interese ale regilor ungari, apare, într-un fel sau altul, în cronicile ungare şi în diplomele date voievozilor maramureşeni de regele Ungariei. În schimb, cronicarii polonezi nu cunosc începuturile acestui voievodat şi chiar Bogdan I nu le este cunoscut, după noi, din simplul motiv că Ţara Leşească în expansiunea sa teritorială spre sud nu se ciocnise pe la mijlocul sec. al XIV-lea sau puţin mai târziu cu acest voievodat. În schimb, în această perioadă Ţara Leşeasca ajunsese pe linie de tangenţă cu un alt voievodat românesc plasat în nord-estul spaţiului istoric al Ţării Moldovei. Se pare, acest din urmă voievodat a fost, precum se admite, aşa numita – Ţara Şepeniţului, în care a fost voievod acel Ştefan, cu cei doi fii: Ştefan şi Petru, despre care a scris „letopiseţul leşesc” şi din care s-a inspirat Grigore Ureche. Prin urmare acest din urmă Ştefan voievod nu trebuie confundat cu Ştefan I voievod al Ţării Moldovei, deoarece primul i-a avut urmaşi direcţi pe Ştefan şi Petru, iar cel de-al doilea pe Bogdan şi Ştefan. De aceea, vestita lupta de la Plonini în care s-au confruntat forţele regelui polon cu cele ale unui voievodat românesc, a avut loc, mai curând aşa cum se arată în cronicile polone pe la 1359, dar nu cu voievodatul de pe valea Moldovei, care de asemenea pe la 1359 se confrunta cu regele Ungariei. De aici ar reieşi că dacă în voievodatul Moldovei rezistenţa era condusă de Bogdan I, apoi, Petru voievod, fiul lui Ştefan era în fruntea altui voievodat şi îl respingea la Plonini pe fratele săi Ştefan susţinut de oastea leşească, precum scriu cei mai vestiţi istorici polonezi din sec. al XV-lea. Cu toate că acest Petru voievod a obţinut o biruinţă atât de strălucită asupra leşilor la Plonini, izvoarele cunoscute nu ne aduc informaţii despre destinul său de mai departe.

C. Rezachevici, care îl consideră pe acest Petru drept voievod al Moldovei, plasându-l imediat după Bogdan I, explică, precum am mai arătat, această lipsă de informaţii prin faptul, că Petru a domnit doar o jumătate de an (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368). În viziunea noastră, se pare dispariţia acestui Petru voievod şi a urmaşilor săi, dacă i-a avut, poate fi legată de contopirea celor două voievodate, ameninţate unul de Ţara Ungurească, iar celălalt de Ţara Leşească sub egida voievodului Moldovei.

Deşi au fost propuse în ultima vreme şi alte versiuni privind succesiunea domnilor până la Alexandru cel Bun (Ştefan S. Gorovei, P. Parasca[44], C. Rezachevici [45]) totuşi în lipsa altor surse care ar fi putut influenţa aceste concluzii, discuţiile în mare parte s-au stopat.

Această stare de lucruri pare să ia o nouă întorsătură odată cu punerea în circuit a informaţiilor dintr-o altă sursă de epocă absolut necunoscută până nu demult, fiind vorba de Pomelnicul mănăstirii Voroneţ[46] început pe timpul lui Ştefan cel Mare. Conform acestei surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea: Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod, Şendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoş voievod, Micul voievod, Petr voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Săpot voievod, Iuga voievod, Martha, 2, Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha, Iliia voievod, Doamna Marina, Bogdan voievod, Stefan voievod, Marina, Doamna Stana, Petr voievod, Roman voievod, Bogdan voievod[47]. Se pare că această listă de domni în ordinea respectivă a fost copiată de călugării voroneţeni dintr-un pomelnic mai vechi, care exista la mănăstire până la iniţierea unui nou pomelnic cu ocazia sfinţirii primei biserici de piatră înălţate de Ştefan cel Mare în 1488 la Voroneţ. Cu alte cuvinte, pomelnicul voroneţean tradus la 1775 de Vartolomei Mazereanu (or, în această variantă a ajuns pomelnicul Voroneţ până astăzi), reprezintă o transpunere fidelă din limba slavonă în cea română a pomelnicului vechi început la 1488, care la rândul său a avut la temelie un alt pomelnic mai vechi definit de noi: Protopomelnicul mănăstirii Voroneţ. Astfel, din cele arătate ar reieşi că Protopomelnicul a inclus şi o listă de voievozi de la Bogdan I până la Bogdan al II-lea, adică de la mijlocul sec. al XIV- până la mijl. sec. al XV-lea. Faptul că la această mănăstire a existat un pomelnic cu ceva timp înainte de 1488 ne arată că începuturile acestuia cu Bogdan I se înscria perfect în tradiţia voievodală de până la Ştefan cel Mare.

La o simplă comparaţie dintre Pomelnicul Voroneţului şi sursele prezentate mai sus lesne observăm că în cel dintâi sunt înscrişi un număr mult mai mare de voievozi din sec. XIV, în total 13 persoane, faţă de 5-7 sau 8 voievozi cunoscuţi anterior, după cum urmează: „Bogdan, Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul, Petr, Roman, Stefan, Săpot, Iuga …”[48]. Ba mai mult, la o simplă comparaţie dintre pomelnicele rădăuţean şi bistriţean, pe de o parte, şi cel voroneţean, pe de alta, observăm că toate numele de voievozi trecute în primele două pomelnice figurează în aceiaşi ordine şi în cel voroneţean. În cel din urmă însă, după anumiţi voievozi cunoscuţi şi după alte izvoare, sunt interpolate persoane de asemenea cu titlul de „voievod”, dar neîntâlnite în sursele istorice puse în circuitul ştiinţific până nu demult. Astfel, în Pomelnicul de la Voroneţ sunt arătaţi următorii 6 voievozi necunoscuţi anterior: Dobroslav voievod, Şendre voievod, Dragoş voievod, Gheorghii voievod, Micul voievod şi Săpot voievod. Comparând de astă dată acelaşi Pomelnic voroneţean cu letopiseţele slavo-moldoveneşti observăm că lipsesc Dragoş şi Sas. Un „Dragoş voievod” inclus în Pomelnicul Voroneţ este înscris doar al şaptelea la număr cu începere de la Bogdan I şi prin urmare, ar trebui să fie cu totul altul decât cel înscris primul în vechile noastre cronici.

La o primă examinare s-ar putea admite că înşiruirea acestor, ce-i drept neobişnuite nume de voievozi, ar putea fi rezultatul fanteziei lui Vartolomei Mazereanu. De faptul că, aceasta ar fi o apreciere pripită ne convingem îndată ce observăm că la paginile (11-12 81-82) ale părţii a doua a Pomelnicului de la Voroneţ, cărturarul, probabil supus aceloraşi îndoieli, găseşte de cuviinţă să aducă o altă listă a voievozilor moldoveni, după „Letopiseţul moldovenesc”[49] (formula îi aparţine lui V. Mazereanu), care începe de asemenea cu „Dragoş voievoda”, ca şi în letopiseţele slavo-moldoveneşti, continuând cu „Sas, Laţco, Bogdan, Petr…”, până la contemporanul său „Grigorii Alexandr Ghica voievod” din 1775, listă, pe care Vartolomei Mazereanu o consideră drept veridică.

Cine ar putea fi aceşti voievozi necunoscuţi? Aici se profilează mai multe variante de răspuns toate sub formă de ipoteză:

  1.  Spre deosebire de alte liste de voievozi, analizate şi comentate în numeroase studii[50], în Pomelnicul de la Voroneţ au fost înscrişi nu numai voievozii care au domnit efectiv, dar şi dintre cei care au purtat titlul de voievozi, dar nu au urcat în scaun. În asemenea caz, ar trebui să credem că persoanele, care apar doar în Pomelnicul de la Voroneţ („… Dobroslav, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul … Săpot … Bogdan ) s-au învrednicit cu titlul de “voievod”, pentru că erau, fie fraţi, fie urmaşi direcţi ai domnilor aflaţi pentru un timp la domnie. Dacă spre deosebire de aceşti 6 voievozi Bogdan, Laţco şi Coste au fost trecuţi la pomelnicele analizate anterior ca voievozi care au domnit, apoi cât priveşte un “Giurgiu voievod”, considerat strănepot al lui Dragoş[51], implicat în rivalităţile pentru domnie şi refugiat în Polonia în anii 70 ai sec. XIV-lea, dar şi un „Bogdan voievod”, care figurează în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, plasat între fraţii săi: Iliaş şi Ştefan voievozi, urmaşii direcţi ai lui Alexandru cel Bun[52]. Deşi Giurgiu şi Bogdan figurează în diferite documente istorice ca voievozi[53], ei nu au urcat în scaun. Prin analogie putem admite că cei 6 voievozi trecuţi la Pomelnicul de la Voroneţ, deşi au purtat titlul voievodal nu au domnit efectiv.

II. Revenind la Pomelnicul Voroneţ, putem admite că cei 7 voievozi (Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul,) înscrişi între Bogdan I şi Petru I ar putea fi chiar fii (numele lor nu sunt arătate) cu care Bogdan a părăsit, conform diplomei maramureşene[54], domeniul său şi a trecut peste Carpaţi unde dând lupte înverşunate cu oastea regelui ungar a pus stăpânire pe voievodatul Moldovei. Dintre aceştia unii au putut să cadă pe câmpul de luptă (nu ştim cine anume), alţii au domnit efectiv (Laţco şi Coste), pe când alţii au putut deţine înalte dregătorii obţinând s-au întemeind domenii în noua lor patrie. Cu alte cuvinte, aceşti primii voievozi necunoscuţi incluşi în Pomelnicul de la Voroneţ pot fi consideraţi, făcând parte din clanul lui Bogdan I cu care a venit din Maramureş.

  1.  Totodată, prin comparaţie am putea admite că aceiaşi 7 voievozi înscrişi după Bogdan pot fi fiii sau fraţii domnilor din scaun: de exemplu Dobroslav ar putea fi ori fiul, ori fratele lui Laţcu; Şendre, Dragoş, Gheorghe şi Micul – de asemenea feciori sau fraţi ai lui Coste sau altor voievozi care au domnit înaintea lui, pe când Săpot ar putea fi unul dintre fii lui Ştefan I, deşi după Pomelnicul de la Probota se cunosc, după cum am arătat, doar doi fii ai săi : „Bogdan şi Ştefan”
  2. Nu excludem faptul că unii dintre cei 7 voievozi înscrişi în Pomelnicul Voroneţ între Bogdan I şi Petru I ar putea fi voievozi a unor mici formaţiuni politice înglobate treptat în Ţara Moldovei în procesul de unificare teritorială şi că acest pomelnic reprezintă o reminiscenţă a acestui fenomen.
  3. După cum am încercat să arătăm mai sus izvoarele menţionate reflectă două începuturi ale puterii voievodale din Ţara Moldovei: prima – de la Bogdan I şi fiul său Laţco, iar a doua – de la Dragoş şi fiul său Sas – linii voievodale care s-au succedat în scaun înainte de Petru I Muşatinul, adică până la 1375, care la rândul său, după unii istorici, a pus începuturile unei alte dinastii – a Muşatinilor.
  4. Numele necunoscute care figurează în pomelnicul de la Voroneţ pare să fie alăturată celor două sau trei dinastii voievodale, o a patra care vine din nord-estul spaţiului istoric al Moldove din care a făcut parte un Ştefan voievod şi nepoţii săi Ştefan şi Petru şi o a cincea stirpe voievodală, care reprezenta un alt voievodat est carpatic cu începere de la primul voievod necunoscut inclus în Pomelnicul de la Voroneţ – Dobroslav voievod. S-ar putea admite că întocmirea listei voroneţene ar trebui să reflecte unirea benevolă dintre două sau mai multe voievodate est carpatice în perioada domniilor lui Bogdan I, Laţco şi Petru I Muşatinul.

Reieşind din realităţile politice ulterioare la sigur că voievodatul care a înglobat alte formaţiuni statale mai mici a fost cel al Moldovei, fenomen reflectat, după opinia noastră, în sursele prezentate şi caracterizate mai sus. Totodată nu excludem faptul că aceştia ar putea fi diriguitorii a unuia sau a unor voievodate mai mici, care, au existat în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru până la încheierea procesului de unificare a Ţării Moldovei în ultimii ani de domnie ai lui Petru I Muşatinul.

Bineînţeles, numai cercetările viitoare vor arăta care dintre aceste sau alte ipoteze, emise eventual, reflectă complicatele procese politice derulate în spaţiul istoric al Ţării Moldovei pe parcursul sec. al XIV-lea.

Anexa 1

Listele de voievozi moldoveni din sec. al XIV-lea după surse istorice din sec. XIV-XV

 

„Pomelnicul Sfintei Mitroplii Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri”60-80 sec. XIV Documentul lui Alexandru cel Bun din7 ianuarie 1403 „Pomelnicul mănăstiriiBistriţa”, 1407  „Pomelnicul mănăstirii Voroneţ”, 1488, p. 36 Letopiseţele Ţării Moldovei, sec. XV-XVI
Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman,Ştefan, Bogdan, Bogdan

Alexandru

Bogdan voievod,Laţco voievod,Petru voievod,Roman voievod,

Ştefan voievod,

Alexandru voievod

Bogdan, voievod,Laţco voievod,Costea voievod, Petru, voievod,

Roman, voievod

Stefan voievod,

Iuga voievod,

Alexandr, voievod, cu fratele Bogdan, mama sa Anastasia, doamna Ana, doamna Maria, şi fiica ei Ana; doamna Maria, doamna Vasilisa şi doamna Anastasia,

Ilie voievod,

Stefan, voievod, doamna Maria, fiul Alexandru, şi mama lui doamna Stana,

Roman Iliaşevici,

Petru voievod, fiul lui Alexandru voievod,

Bogdan voievod

Alexandru voievod cel Tânăr

 

Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod,

Şendre voievod,

Gheorghii voievod,

Dragoş voievod,

Micul voievod

Petr voievod,

Roman voievod,

Stefan voievod,

Săpot voievod,

Iuga voievod, Martha, 2,

Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha,

 Iliia voievod, Doamna Marina,

Bogdan voievod,

 Stefan voievod, Marina, Doamna Stana,

 Petr voievod,

Roman voievod,

Bogdan voievod”.

Dragoş,Sas,Bogdan,Laţco,

Petru,fiul Muşatei,

Roman,

Ştefan,

Iuga

Alexandru

Anexa 2

Listele de voievozi moldoveni reconstituite în epoca modernă şi contemporană

Pomenire a tuturor domnilor Moldovii …” de Vartolomei Mazereanu[55]. Listă reconstituită a domnilor (după Pavel Parasca[56]) Listă reconstituită a domnilor (după Ştefan S. Gorovei[57]) Listă reconstituită a domnilor(după C. Rezachevici[58])
 Dragoş, voievoda.Sas voievod,Laţco voievod

Bogdan, voievoda

Petr, voievoda

Roman, voievoda

Stefan voievoda

Petr, voievoda

Iuga voievoda

Alexandr, voievoda

Iliiaş, voievoda

Roman, voievoda

Petr, voievoda

Stefan, voievoda

Ciubăr, voievoda

Bogdan, voievoda

Alexandr, voievoda

Bogdan, voievoda

Petr Aron, voievoda

Stefan, voievoda

 

 Dragoş, anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoareSas anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoareBogdan I c.1359-1365

Laţco c.1365-1373

Iuri (Iurg) Koriatovici (contestat)

Costea (contestat)

Giurgiu (Jurja) (contestat)

Petru I Muţatinul,

c. 1376-1392 dec.

Roman I, 1392-1394 dec.

Ştefan I, 1394-1399 nov.28

Iuga (Ologul), 1399-1400

Alexandru cel Bun,

1399 apr. 23 – 1432 ian. 1

 Dragoş după 1355Sas ? – 1363Bogdan I 1361/3-1367

Laţco 1367-1375

Petru I 1375-1391

Roman I 1391-1394

Ştefan I 1394-1399

Iuga 1399-1400

 

Dragoş (c.1347-c.1354)Sas (c. 1354-c. 1363)Bogdan I (1363-†1367)Petru (I), fiul lui Ştefan (1367-1368)

Laţco (1368-1375)

Petru (II) Muşat (1375-1391)

Roman I (1392-1394)

Ştefan I (1394-1399)

Iuga Ologul (1399-1400)

Alexandru cel Bun (1400-†1432)

Iliiaş (1432-1433) (I)

Ştefan II (1433-1435) (I)

Iliiaş (1435-1436) (II)

Iliiaş şi Ştefan II (1436-1442)

Stefan II (1442-†1447) (II)

Roman II (1447-iul.-aug.) (I)

Petru III (1447 aug.-dec.) (I)

Roman II (1447-1448) (II)

Petru III (1448-apr. –oct.) (II)

Alexandrel (1448-1449) (I)

Bogdan II (1449-†1451)

Petr Aron (1451-1452) (I)

Alexandrel (1452-1454) (II)

Petr Aron (1454-1455) (II)

Alexandrel (1455 febr.-mart) (III)

Petr Aron (1455-1457) (III)

Stefan (1457-†1504)


[1] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. Vol. I-II, Bucureşti, 1999-2000.

[2] Gheorghe Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940, 138 p.

[3] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955.

[4] Ion Hâncu, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova, Chişinău, 2003, 507 p.

[5] Gheorghe Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII), Bucureşti, 2007, 487 p.

[6] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI.Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, 332 p.

[7] Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Miron Costin, Opere, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 398-417.

[8] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 6, 14.

[9] Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131-132 şi notele 1-36, p. 132-139.

[10] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. vol. I, p. 271, vol. II, p. 154.

[11] Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131, nota 20, p. 135.

[12] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma. Vol. II, Bucureşti, 2000, p.154.

[13] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 94-95.

[14] Discuţia privind data acestei lupte vezi: Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.98-99.

[15] Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 85-89. Vama plătită de rând cu Suceava, la Iaşi, se pare de asemenea un compromis, o cedare a voievozilor de la Suceava diriguitorilor micilor voievodate, care au acceptat să treacă în subordonarea Ţării Moldovei cu condiţia ca să li se păstreze în continuare plăţile efectuate pe la vămi în folosul lor.

[16] Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 195.

[17] Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p. 92.

[18] Aici denumirea mănăstirii poate dedusă prin analogie, de exemplu, cu mănăstirea Căpriana al cărei ctitor a fost „popa Chiprian”, ulterior numită Căpriana. Atât la Bogdana cât şi la Căpriana primele construcţii, inclusiv bisericile lor au fost de lemn. Dacă la mănăstirea lui Bogdan I biserica de piatră a fost construită ulterior de Petru I Muşatinul, apoi la mănăstirea lui Chiprian prima biserică de piatră a fost înălţată de Ştefan cel Mare (vezi mai detaliat Mănăstirea Căpriana sec. XV-XX, Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2004, p. 15-25).

[19] Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p.96-98.

[20] P.Rezuş,Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56. Mircea Pahomi, Biserica episcopală sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIX-XIX, I, în AB, An. IV/1, 1997, p. 101.

[21] Apud P. Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56.

[22]Ştefan Voevod şi fiii lui: Bogdan Voevod, Ştefan Voevod ” (Melchisedec Şt., Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, 1885, p. 150). Gorovei S. Ştefan, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 129-130.

[23] Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 12-14.

[24] DRH A, vol. I, doc. 17, p. 24-25.

[25] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.112-113.

[26] Biblioteca Academiei Române, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Mss. slav, nr. 78, f. 2v-3.

[27] Evoluţia opiniilor privind Costea voievod vezi: Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.111-118.

[28] Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.117-118.

[29] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 68.

[30] Letopiseţul anonim…; Cronică scurtă … 1359-1451; Letopiseţul de la Putna I; …Putna II (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,p. 39, 48, 55, 60-61, 69).

[31] Ştefan S.Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 138.

[32] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14.

[33] Andreescu Ştefan, Începuturile istoriografiei în Moldova, în BOR, XCIII, 1975, ne, 1-2, p. 232-243 şi în vol. Ştefan cel Mare. Portret în istorie, 2004, p.233.

[34] Ştefan S. Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în AP, An. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17.

[35] Ştefan S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 135-146.

[36] Ştefan S.Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în AP, An. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17. În jurul acestui voievod Dragoş în ştiinţa istorică se duc de multă vreme discuţii aprinse, fiind emise opinii una mai interesantă decât alta, problemă care iese în afara ariei de preocupări ale studiului de faţă.

[37] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p.66-68.

[38] Ibidem, p. 67.

[39] Grigore Ureche are în vedere cronicile slavo-moldoveneşti de până la el.

[40] Ibidem, p. 68.

[41] Ibidem.

[42] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324-1881).Vol. I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti 20 01.

[43] Ibidem, p. 431-432.

[44] Domnitorii Ţării Moldovei. Studii, Chişinău, 2005, p.19-60.

[45] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-528.

[46] La sesiunea ştiinţifică dedicată lui Ştefan cel Mare la 500 de ani de la moartea sa (2004), Valentina Pelin a prezentat o scurtă, dar interesantă comunicare prin care aducea pentru prima dată la cunoştinţă o listă de voievozi ai Moldovei care figurau în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ (astăzi se păstrează la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Chişinău), secţia „Carte rară”, cota 28756), monument de cultură scrisă inedit şi aproape necunoscut până la acea dată. Deşi cercetătoarea se limitează doar la prezentarea şi compararea aceste neobişnuite liste de voievozi cu alta inclusă în Pomelnicul de la Bistriţa, o altă interesantă sursă istorică din epocă.

[47] Sublinierea noastră. Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.

[48] Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.

[49] Se cunoaşte că de la acelaşi V. Mazereanu a rămas şi o mare compilaţie de „Cronici moldoveneşti”, păstrată astăzi la Biblioteca Academiei Române Ms. rom. 238. Aceeaşi compilaţie, cărturarul o tălmăceşte în limba rusă şi precum se admite, trebuia să-i fie oferită ţarinei Ecaterina a II-a cu ocazia plecării la Sankt-Petersburg a unei delegaţii de boieri moldoveni în scopul expunerii poziţiei acestora întru apărarea intereselor Moldovei până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Astăzi codicele rusesc „Молдавской летописец” se păstrează la Biblioteca Universităţii din Irkutsk, din Federaţia Rusă (Gheorghe Bogaci, Letopiseţul lui Vartolomei Mazereanu, în Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti, Chişinău, 1979, p. 160-170).

[50] L.Şimanschi, Istoriografia româno-slavă din Moldova. I. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în AIIA, XXI, 1984, p. 119-134; C.Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-804, Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 71-131.

[51] P. Parasca, Personalităţi contestate în funcţia de Voievozi ai Moldovei, în Domnii Ţării Moldovei , Chişinău, 2005, p. 39 p.

[52] Vezi mai detaliat: Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 77-86.

[53] Bogdan voievod figurează şi în epitaful pietrei de mormânt, care i-a pus-o Ştefan cel Mare la Rădăuţi (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1957, p. 253, nr. 57.

[54] Diploma din 2 februarie 1365 „Bokdan et filii sui” (Mihályi I. de Apsa, Diplome maramureşene din secolele XIV-XV, Sighet, 1900). Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 99.

[55] Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 11 82-12 82.

[56] Pavel Parasca, Voievozi şi domni moldoveni în perioada constituirii şi afirmării statului medieval, în Domnii Ţării Moldovei. Ed. de D.Dragnev, Chişinău, 2005, p. 19-74. Acelaşi studii în Pavel Parasca, Moldovlahica. Studii, Chişinău, 2009, p. 56-126.

[57] Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.104-139.

[58] C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p.411-528.

Cetatea Orheiului în domnia lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 29 Iulie, 2004

Oraşul Orhei are o veche şi bogată istorie. Meleagurile orheiene au fost populate din cele mai vechi timpuri. În această zonă geografică arheologii descoperă la tot pasul  bogate vestigii din diferite epoci, din antichitate până în plin evul mediu.  Vechiul ţinut al Orheiului împodobit cu codrii deşi, coline, râuri şi râuleţe, cu soluri fertile a oferit oamenilor condiţii prielnice de viaţă. În antichitate şi evul mediu timpuriu acest spaţiu a făcut parte din aria geografică de romanizare şi formare a poporului român.

Orhei – vatră de istorie

Este de mult cunoscut că oraşul Orhei de astăzi, a avut în trecut o altă vatră mai veche, care  în împrejurări grele cu aproape cinci secole în urmă a fost părăsită. Populaţia băştinaşă a abandonat vechea urbe de pe Răut, găsind loc potrivit pentru o nouă aşezare cu aceeaşi denumire Orhei cu 15-18 km mai la Est pe malul aceleiaşi ape curgătoare. Vatra veche părăsită în primele decenii ale sec. al XVI-lea a intrat în istorie cu numele de Orheiul Vechi, iar noua aşezare, apărută ceva mai înainte de mijlocul sec. al XVI-lea a fost denumită Orhei.

În vatra Orheiului Vechi în urma săpăturilor arheologii au identificat o aşezare umană şi chiar o veche cetate de lemn şi pământ, care a existat în secolele XII-XIII, fiind distrusă în urma invaziei tătaro-mongole din anii 1241- 1242.

Se mai cunoaşte că în aceeaşi vatră au construit fortificaţii şi chiar un întreg oraş de tip oriental tătaro-mongolii în ultima perioadă a stăpânirii lor. Prin anii 60 -70 ai sec. al XIV-lea acest oraş se stinge drept urmare a izgonirii şi retragerii  tătaro-mongolilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru. În scurtă vreme în vatra acestui oraş a început să se aşeze din nou cu traiul populaţia băştinaşă. Localitatea deveni în curând  dominantă sub aspect economic asupra împrejurimilor. Pe timpul domniei lui Petri I Muşat (1374-1391)  extinderea teritorială a Ţării Moldovei prin includerea spaţiului dintre Prut şi Nistru în componenţa acestui stat a favorizat evident dezvoltarea sub toate aspectele a Orheiului. Încă din ultimele decenii ale sec. al XIV-lea şi primele decenii ale sec. al XV-lea, Orheiul deveni destul de atractiv din punct de vedere economic-comercial şi a producţiei meşteşugăreşti. În această perioadă aşezarea deveni loc de popas şi eventual loc de schimb de mărfuri dintre negustorii care urmau calea de-a lungul văii Nistrului din zona Mării Baltice şi Poloniei spre Marea Neagră şi cale întoarsă, de-a lungul Drumului comercial moldovenesc. Această împrejurare a stimulat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, ducând la apariţia unor pături negustoreşti şi meşteşugăreşti în partea locului. Stabilitatea politică asigurată mai ales pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun a favorizat transformarea vechii localităţi de pe Răut în aşezare urbană. Se pare, deja în deceniile trei-patru ale sec. al XV-lea Orheiul devenise târg.

În baza numeroaselor vestigii arheologice existenţa târgului Orhei este atestată încă din deceniul 3-4 ai sec. al XV-lea, fiind vorba în primul rând despre descoperirea unui număr mare de monede bătute în epoca lui Alexandru cel Bun, precum şi a unui număr important de monede străine.

După cum se admite vechea cetate de piatră înălţată de tătaro-mongoli, deşi suferise mult, a servit totuşi şi moldovenilor ca centru de apărare, ba poate, chiar şi ca sediu al dregătorilor care administrau târgul şi ţinuturile din jurul oraşului.

Sub flamura lui Ştefan cel Mare

Războaiele fratricide din anii 30 – 50 ai sec. al XV-lea au frânat în mare măsură procesele economice care fuseseră impulsionate cu multă putere în epoca lui Alexandru cel Bun. În schimb, odată cu urcarea în scaunul  Ţării Moldovei a lui Ştefan cel Mare, Orheiul începe să-şi recapete vitalitatea de altă dată. Ia amploare viaţa urbană, se dezvoltă meşteşugurile şi comerţul, deşi târgul continua să aibă un accentuat aspect rural prin ocupaţiile agrare  a unei mari părţi a populaţiei din partea locului. Precum se ştie, în politica sa de consolidare a capacităţii de apărare a Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie întăririi liniei de apărare de-a lungul Nistrului, construind noi cetăţi sau reconstruind şi consolidând cetăţile mai vechi, dintre care făcea parte şi cea a Orheiului.

În anii 60 ai sec. al XV-lea a fost înălţată citadela Orheiului – centru de apărare a hotarelor de răsărit ale ţării împotriva invaziilor tătare. Prădalnicele  năvăliri ale tătarilor din vara anului 1469 l-au determinat pe Ştefan să întreprindă măsuri în vederea consolidării capacităţii de apărare a ţării de-a lungul Nistrului declanşind importante lucrări în vederea edificării unei citadele întărite la Orhei.  Despre aceasta ne mărturisesc atât săpăturile arheologice, în cadrul cărora au fost descoperite temelia citadelei, cât şi documentele timpului. Astfel, în hrisovul lui Ştefan cel Mare din 1 aprilie 1470 este pomenit  pentru prima dată un pârcălab, adică un comandant militar  a cetăţii Orhei, care după cum se obişnuia pe acele timpuri, îndeplinea şi funcţii administrative ale ţinutului. Acesta era Radu Gangur, fiul „Ganguroaiei celei bătrâne”, un boier din partea locului.

Prin construirea unei cetăţi de pământ şi lemn la Orhei, Ştefan cel Mare urmărea scopul de a închide o poartă larg deschisă dinspre părţile tătăreşti pe linia dintre Hotin şi Cetatea Albă. Totodată, prin aceasta, voievodul căuta să-şi consolideze poziţiile în această parte a ţării prin dregători instalaţi de el, care să se ocupe mai eficient de apărarea şi administrarea acestor ţinuturi. Până a ajunge la nominalizarea şi pe cât permit izvoarele istorice să dezvăluim activitatea acestor dregători de la Orhei (ceea ce vom face într-o secvenţă viitoare), trebuie să arătăm, că   Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie acestui târg şi acestei cetăţi ca centru de apărare şi de exercitare a puterii sale (judiciare, administrative şi fiscale) în acest ţinut. Drept dovadă în această privinţă poate servi faptul, că în această funcţie până la sfârşitul domniei sale Ştefan cel Mare a numit reprezentanţi ai marii boierimi dregătoare moldovene, persoane dintre cele mai devotate voievodului, cum ar fi Radu Gangur, pan Galeş, Vlaicul, Grozea Micotici, Ivanco şi Alexa. După cum au arătat cercetările, vechiul târg al Orheiului a ajuns la mare înflorire în ultimele decenii ale sec. al XV-lea.

Cetatea Orheiului

Relicvele descoperite arată că urmele existente pe peninsula joasă formată de apele Răutului la 15 km. est de actualul oraş Orhei, permit de a emite ipoteza că cetatea Orheiului (Orheiul Vechi) s-ar fi găsit acolo, între satele Trebujeni şi Butuceni, într-o poziţie prielnică apărării. Peninsula era traversată de un val de zidărie şi două de pământ, care închideau limba de pământ spre uscat din celelalte trei părţi, adâncimea albiei Răutului şi configuraţia râpoasă a malului înalt puneau cetatea la adăpost de atac.

Fortificaţiile Orheiului constau din construcţii din lemn, pământ şi piatră. În partea dinspre apus – cel mai vulnerabil loc al “peninsulei” au fost construite două linii de apărare. Prima linie consta dintr-un perete de lemn (gard) din bârne groase aşezate orizontal, susţinute din ambele părţi de rânduri de stâlpi. La anumită distanţă în partea dinspre oraş a peretelui au fost înălţate turnuri circulare din bârne înfipte vertical în pământ. În partea de sus a turnurilor erau amplasate platforme de observaţie şi de luptă. În faţa acestui perete, în calea duşmanului mai era un obstacol – un şanţ adânc.

În timpul unui asediu tătarii au incendiat peretele din lemn. Pe locul lui a fost ridicat un val de pământ, care avea la temelia lui nişte construcţii dreptunghiulare din bârne, iar în faţa lor era săpat un alt şanţ, dar mai îngust.

Linia a doua de apărare era mai aproape de oraş – la 200 metri spre răsărit de prima şi consta dintr-un terasament din bolovani de calcar acoperit cu un strat de pământ bătut. Pentru a pătrunde în oraş inamicul trebuia să învingă aceste  două linii de fortificaţii.

La marginea vetrei oraşului, duşmanul se lovea de un alt obstacol: pe malul stâncos al Răutului  se  înălţa citadela de piatră, temelia căreia se păstrează până în zilele noastre. Ea constituia, centrul principal de rezistenţă în sistemul de apărare al Orheiului, cuprinzând la temelie un dreptunghi de circa zece mii metri pătraţi. Pereţii citadelei erau zidiţi din blocuri de piatră, întărite cu mortar de var. La colţuri citadela era străjuită de turnuri cilindrice. Turnuri semicilindrice au fost înălţate lângă pereţii dinspre apus, sud şi răsărit. Peretele nordic – din partea malului abrupt al Răutului era sprijinit de două întărituri masive de piatră – contraforturi. Intrarea în citadelă era dinspre sud. Deasupra ei se înălţa un turn, ambele părţi ale porţii erau străjuite de doi piloni.

După cum constată cercetătorii monumentului, specificul arhitecturii citadelei de la Orhei scot la iveală multe aspecte asemănătoare ale cetăţii “Oraşului Nou” de lângă Roman. Asemănarea e atât de evidentă, încât nu este exclus că la înălţarea ambelor cetăţi să fi luat parte aceiaşi meşteri zidari. Dintre edificiile mai importante din cadrul cetăţii din această epocă arheologii disting aşa-numitul palat al pârcălabului, destinaţia căruia rămâne enigmatică, precum şi o biserică cu un cimitir în preajmă, ateliere meşteşugăreşti ş. a.

Orheiul sub  loviturile tătarilor şi turcilor

În pofida tuturor măsurilor luate de Ştefan cel Mare în vederea consolidării capacităţii de apărare a cetăţii Orheiului, în 1499 în urma unei noi incursiuni a tătarilor, atât târgul, cât şi cetatea Orheiului a suferit distrugeri  mari. Deşi, citadela a rămas în mâinile moldovenilor, se pare apărătorii ei nu au mai fost în stare să-i readucă capacitatea de apărare de până la această dată. Cu atât mai mult că în august-septembrie 1513 o nouă invazie a tătarilor a provocat alte grele pierderi cetăţii. Aceste incursiuni de jaf ale tătarilor au fost urmate de altele, în anii de domnie a lui Ştefăniţă (1517-1527), care  au afectat şi mai mult cetatea, târgul şi ţinutul Orheiului, provocându-le mari pagube şi ruină. Urmări şi mai dezastruoase pentru întreg ţinutul Orheiului, a cetăţii şi târgului în special a avut campania militară a oastei otomane sub conducerea lui Soliman Magnificul în vara anului 1538. Ba mai mult, în urma acestei acţiuni asupra Orheiului atârna pericolul transformării în cetate turco-tătară ca una din măsurile consolidării otomanilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru a Ţării Moldovei. Devastarea târgului Orhei cu începere din 1499  i-a determinat se vede pe mulţi locuitori ai urbei să-şi găsească un trai mai liniştit în altă parte. Fenomenul strămutării populaţiei din vatra Orheiului Vechi s-a accentuat mai cu seamă după 1538-1540, fenomen, care în scurtă vreme a dus la apariţia unei noi localităţi cu acelaşi nume Orhei pe altă vatră, în care este situat Orheiul de astăzi.

Documentele mărturisesc, că ulterior pe vremea celei de a doua domnii a  lui Petru Rareş, adică după 1541, pe locul vechii cetăţi a Orheiului a fost înălţată o nouă cetate de piatră, care ulterior a fost folosită de unii domni moldoveni în vederea restabilirii capacităţii de apărare a Ţării Moldovei. Cât priveşte vechiul târg, el fusese părăsit cu desăvârşire. Cu începere din anii 50-60 ai sec. al XVI-lea izvoarele istorice încep tot mai frecvent să ne ofere informaţii despre apariţia unui nou târg într-o nouă vatră, care în aceeaşi perioadă s-a impus ulterior şi ca centru administrativ al ţinutului Orhei.

Ştefan cel Mare, an de mărire şi glorie: de la Baia la Lipnic

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 22 Iulie, 2004

După bătălia de la Baia în decembrie 1467 Ştefan cu ai săi îl urmări pe Matia Corvin prin trecători până în culmile Carpaţilor, Dar nu riscă pe timp de iarnă să-şi continue epopeia fiindcă zăpezile proaspăt căzute făceau drumurile foarte anevoioase şi pline de riscuri. Un gând continua permanent să-l roadă pe voievod: cum de s-a întâmplat  să-i scape din încercuire la Baia regele şi Petru Aron? Pe timp de iarnă, ţinând cale spre Suceava şi trecând prin târgurile şi ţinuturile devastate de oastea străină inima i se strângea de durere şi mânie cumplită, stârnindu-i o aprigă sete de răzbunare, şi atunci Ştefan rosti: „dinte pentru dinte !”

Atacul în secuime

Deşi era primăvara în toi, regele Matia mai continua să zacă pe patul de suferinţă,  căci vârfurile de săgeţi din spate i-au provocat răni adânci şi dureri infernale pentru multă vreme. Iscoadele şi negustorii care mergeau spre bogatele oraşe transilvănene Sibiu, Braşov, Cluj ş.a. i-au adus voievodului la cunoştinţă informaţii precum că principale trecători peste Carpaţi sunt fără pază deosebită din partea ungurească. Atunci Ştefan adunând în grabă o seamă de oaste de pe la cetăţile de sub munte, dar şi de la ţinuturi lovi pe neaşteptate în „scaunele” secuieşti de peste Carpaţi, fără să întâmpine vreo rezistenţă serioasă. Campania a fost încredinţată celui de-al doilea spătar Filip Pop, care isprăvi întru totul  porunca voievodului. Iar un cronicar, martor la evenimentele de atunci a scris la „Letopiseţul Moldovenesc”: „… după războiul lui Ştefan vodă ce făcusă la Bae cu Mateiaşu craiul, s-au rădicatu Ştefan vodă cu toată puterea sa, vrând să-şi răscumpere strâmbătatea sa ce-i făcusă ungurii, cându venise la Bae, s-au dus şi el la Ardeal, de multă pradă şi robie şi ardere au făcut în Ţara Săcuiască, neavându cine-i sta împotrivă şi cu pace s-au întorsu, fără nici o zminteală.” Cu toate acestea atât în campania de iarnă după victoria de la Baia, cât şi în incursiunea din Transilvania, Petru Aron aşa şi nu a fost prins. Aceasta îl făcea pe Ştefan să tresară şi să deie semne de nelinişte când îşi amintea că rivalul său se mai ascunde undeva prin marele oraşe ale Transilvaniei.

Pe două fronturi diplomatice

Deoarece, negustorii braşoveni sosiţi la Suceava cu o întreagă caravană de mărfuri între care şi arme, pentru cetăţile Moldovei, aduse la cunoştinţă voievodului că Petru Aron se află la Braşov. Dacă văzu că nu putu nicidecum să-l prindă pe fostul voievod, Ştefan cel Mare a pus la cale o nouă stratagemă. Conform acesteia, un grup de mari boierii din Sfatul domnesc a lui Ştefan între care Stanciul, Vlaicul, Goian, Isaia cumnatul său, Toma logofătul şi alţii, chipurile sunt foarte nemulţumiţi de atitudinea voievodului faţă de ei şi de aceea îl roagă pe Petru Aron să se întoarcă în ţară că ei îi vor asigura susţinerea şi reînscăunarea.  Această „rugăminte” a fost formulată într-o scrisoare  din 10 iulie 1468, iar  misiunea a fost dusă la îndeplinire de Ilie Stravici, diac în cancelaria domnească a lui Ştefan, care îşi camufla acţiunea prin aceea că are de procurat hârtie de la vestitele mori de hârtie  braşovene. Ajungând la Braşov, diacul înfăţişându-se la Petru i-a înmânat scrisoarea şi pentru mai multă convingere, îi mărturisi fostului voievod că în caz de izbândă, se vrea în scaunul de mare logofăt. Scrisoarea şi-a făcut efectul. Petru Aron s-a  lăsat ademenit şi, după câteva luni de gândire, a pătruns în Moldova cu puţinii săi oameni.  Căzut în capcană, acesta a fost dus la Ştefan.  Judecata domnească fu scurtă, dar  cu o  sentinţă pe măsura păcatului comis cu ani în urmă la Reuseni (vezi secvenţa din 26 februarie a.c.), retezându-i-se capul   la Orbic în ţinutul Neamţului.

Pe de altă parte, înţelegând foarte bine că ostilităţile cu Ţara Ungurească nu se vor încheia aici, Ştefan a trimis soli în Ţara Leşească, pentru a îmbuna inima regelui Cazimir. Ambiţiosul crai aştepta de multă vreme ca Ştefan, domnul Ţării Moldovei să-i depună personal jurământ de vasalitate şi credinţă. Părea că altă vreme mai potrivită  pentru  asemenea „ţăremonie” nici că poate fi găsită, deoarece voievodul moldovean se vedea ameninţat   nu numai de regele maghiar, dar şi de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, căruia Chilia îi mai stăruia în memorie. Ştefan însă găsi o mie şi una de pricini ca să nu să se înfăţişeze personal în faşa regelui polon. Voievodul a hotărât ca în această misiune diplomatică, în care trebuia să-l asigure pe regele polon de fidelitate şi credinţă va merge logofătul Toma. Înţelegând importanţa misiunii, Ştefan a dictat personal conţinutul scrisorii, care urma să fie înmânată craiului în semn că renovează actul de omagiu şi credinţă din 1462. În acest document istoric întocmit la 28 iulie 1468 domnul Ţării Moldovei arăta printre altele: „mărturisim şi facem cunoştinţă prin această luminată şi dreaptă şi cu dragoste scrisă carte a noastră … că am făgăduit şi făgăduim … cu toată ţara noastră a  Moldovei … domnului şi stăpânului  nostru preluminatului şi premilostivului Cazimir, craiu al Poloniei … că vom fi domniilor lor pe veci supuşi  credincioşi, cum au fost şi cei dinaintea noastră … aşa vom fi şi noi şi copiii noştri şi toţi supuşii noştri, în vecii vecilor”. Spre sfârşitul verii misiunea lui Toma logofătul ajunse la Cracovia, capitala de atunci a Ţării Leşeşti, unde se închină şi transmise personal regelui Cazimir scrisoarea din partea lui Ştefan. Dintru început, se putea citi cu uşurinţă pe faţa regelui dispreţ şi multă înfumurare faţă de solii moldoveni, dar pe măsură ce logofătul dezvăluia conţinutul omagiului un zâmbit plăcut îi lumină chipul Alteţei Sale, încât Toma logofătul înţelese că regele rămase întru totul satisfăcut de conţinutul documentului. De faţă cu sfetnicii şi înalţii săi castelani (nobilimea superioară poloneză), chiar atunci,  Cazimir a dat poruncă ca printr-o epistolă crăiască să-i transmită domnului Ţării Moldovei ferma promisiune că nu va mai ocroti în ţara sa pe nici un pretendent la scaunul Moldovei. Misiunea diplomatică a lui Toma logofătul reuşi întru totul.

La Nistru,  la mărgioară

Între timp veşti bune sosiră şi de la Putna. Stareţul Iosaf le transmitea printr-un preot peregrin, atât voievodului, cât şi lui chir Teoctist, mitropolitul că lucrările  de construcţie, cu ajutorul lui Dumnezeu, se apropie de sfârşit şi ar fi bine ca sfinţirea sfântului lăcaş să se facă pe când toată creştinătatea prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, adică la sfârşitul lunii august şi, prin urmare, ar fi minunat ca mănăstirea să poarte de acum înainte acest hram. Propunerea fu acceptată de Ştefan, cu atât mai mult că dorea şi el, ca în acele zile să fie pomenită cu deosebită evlavie maica sa Maria-Oltea.

Pe neaşteptate  un olăcar (un mesager, poştaş de urgentă) aduse de la Hotin, de la   Vlaicul, pârcălabul cetăţii o veste de loc îmbucurătoare. Puhoaie mari de tătărime se împlântase adânc în voievodatele de mează-zi ale Poloniei, prădând, robind şi  arzând multe oraşe şi sate şi că are mari temeri că la cale întoarsă aceştea să  treacă Nistru. Îngrijorarea Vlaicului i se transmise voievodului, căci cunoştea foarte bine experienţa şi intuiţia de oştean a unchiului său. În mare grabă dădu poruncă să fie întărite şi păzite cu mare grijă hotarul dinspre Ţara Leşască, iar în cetăţile Hmeliov, Ţeţina şi Hotin să fie trimise întăriri… Sub vălul nopţii Ştefan ieşi din Suceava cu o oaste adunată în Ţara de Sus, luând şleahul (drumul) vechi al Hotinului  se îndreptă spre Nistru. Neştiind cu siguranţă din care parte pot intra tătarii în Moldova hotărî să-şi instaleze tabăra  în Dumbrava cu arbori seculari de la Lipinţi, nu departe de Nistru. Au fost luat toate măsurile de securitate, instalate posturi de pază, trimise iscoade în toate părţile, ţinând legătura permanent cu cei din Hotin. Ştefan a interzis sub ameninţare straşnică  ca oştenii săi să nu iasă din ascunzişul pădurii.

Era pe la mijlocul lui august când tătarii Hoardei de Aur trecură Nistrul mai jos de Hotin arzând, prădând şi făcând robi pe bieţii creştini. Reluând informaţii din vechile cronici ale ţării şi din cele leşeşti, vestitul nostru cronicar Grigore Ureche va scrie despre acest război: „… i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, august 20, şi dându război vitejeşte, i-au răsipit şi multă moarte şi perire au făcut întrânşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul” (adică tot ce au prădat). Iar istoricul Alexandru Gonţa, care  a studiat cu mare atenţie cele întâmplate în vara anului 1469 a dus istorisirea până la capăt: de rând cu alţi captivi luaţi de Ştefan în această bătălie se dovedi a fi şi fiul hanului Mamak al Hoardei de Aur. Pornind de la obiceiul pământului, adică vechiul drept nescris românesc Ştefan cel Mare a oferit captivilor săi ospitalitate. Dar îngânfatul han Mamak mândru de prădăciunile făcute în Ţara Leşască şi Lituania şi auzind de cele întâmplate la Ţara Moldovei, a trimis la Suceava o solie de 100 de oameni, pentru a-l cere pe fiul său. „Fără să discute şi să ofere în schimb restituirea captivilor moldoveni luaţi  a cerut cu ameninţări pe fiul hanului şi pe ceilalţi prizonieri tătari. Răspunsul lui Ştefan cel Mare a fost promt. A dat ordin ca fiul hanului Mamak să fie despicat în patru, ucişi toţi prinşii şi să fie traşi în ţeapă 99 dintre soli, lăsând numai unul, căruia i s-au tăiat nasul şi urechile şi trimis îndărăt să spună ce a văzut” la vestitul voievod Ştefan cel Mare.

Duma pârcălab, vărul lui Ştefan cel Mare

În războiul contra tătarilor s-a manifestat din plin un tânăr oştean şi comandant pre nume Duma. Acesta era  vărul lui Ştefan, fiul lui Vlaicul. Mai mult ca probabil, Duma  era cam de aceeaşi vârstă cu Ştefan cel Mare şi atinsese către această vreme  deplina maturitate a bărbăţiei. Aducându-i laude pentru vitejia de care a dat dovadă  tânărul Duma în războiul de la Lipinţi Ştefan cel Mare l-a ridicat pe vărul său în rang de pârcălab şi  l-a trimis drept ajutor de nădejde tatălui său Vlaicul la Hotin, fapt, despre care va scrie în cartea sa domnească din 20 octombrie 1469. De aici încolo pan Vlaicul, în calitate de pârcălab, de staroste  de Hotin, de membru al sfatului  domnesc îl are aproape permanent alături pe fiul său Duma.  Această misiune a lui Duma la Hotin s-a dovedit a fi  prima din şirul înaltelor sale dregătorii.  Până la sfârşitul vieţii (1502) vărul Duma a făcut o strălucită carieră politică şi militară, ajungând  nu numai mare comandant de oşti, dar şi prim sfetnic a lui Ştefan cel Mare.

Războiul cu Matia Corvin, cele două misiuni diplomatice, precum şi victoria repurtată asupra tătarilor lângă Dumbrava de la Lipnic  au făcut să crească mult autoritatea lui Ştefan cel Mare  atât în Ţara Moldovei, cât şi departe de hotarele ei.

Ştefan cel Mare: ”La Putna zidire facem …”

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 15 Iulie, 2004

O vizită precipitată la Pobrata

Deşi părea că vechea ctitorie domnească de la mănăstirea Pobrata va deveni lăcaşul de închinăciune a lui Ştefan cel Mare (vezi secvenţa din 10 iunie a.c.”Prima ctitoria a lui Ştefan cel Mare”) au survenit nişte schimbări cu totul neaşteptate în biserica sa proaspăt zidită. Zăpezile şi ploile abundente de pe valea Pobratei făcură ravagii. Acestea nu numai că au făcut să se reverse toate pâraiele din preajmă aducând pagube plugarilor şi păstorilor, ci  şi au dus la creşterea nivelului apelor subterane făcând să  ţâşnească apa chiar de sub temeliile bisericii de piatră de la Pobrata. În curând au început şi alunecările de teren făcând să apară fisuri grave chiar în pereţii biserici noi zidite, iar pe la Sf. Gheorghe  alunecările au făcut să cadă o parte din gardul de piatră a mănăstirii. Cum numai au trecut sărbătorile de Paşti voievodul împreună cu câţiva posadnici (un fel de ingineri în ale construcţiilor de cetăţi, ziduri de apărare, fortificaţii) şi meşteri zidari au făcut o vizită la mănăstire, luând cunoştinţă la faţa locului de cele întâmplate. Atât egumenul cât şi ceilalţi călugări erau cuprinşi de nelinişte, îgenunchiaţi zi şi noapte în faţa sfintelor icoane. Dându-se cu părerea posadnicii deşi au constat că alunecările s-au oprit, nu exclud faptul, ba chiar ei se aşteaptă ca în alte primăveri sau toamne cu ploi abundente acestea să se repete şi să provoace prăbuşirea construcţiei de la Pobrata. Cerând binecuvântare şi luându-şi rămas bun de la egumenul Pobratei Ştefan cu ai săi plecă din nou spre Suceava. Atât pentru voievod cât şi pentru sfetnicii săi deveni clar că de aici în colo lăcaşul său de la mănăstirea Pobrata este în pericol de surpare şi prin urmare nu poate fi vorba de a continua construcţiile în această zonă. De aceea în scurtă vreme vestitul domn hotărî să pornească o nouă ctitorie în care să aducă laudă lui Dumnezeu, dar şi să fie de veşnică amintire şi pomenire pentru sine şi pentru ai săi.

În căutarea unui loc de zidire

În vara anului 1465 într-o frumoasă dimineaţă cu soare voievodul cu mult calabalâc înconjurat de sfetnici, aprozi şi alte slugi de la curte ieşiră din Suceava îndreptându-se  spre munţi. Peste două zile de călătorie cu popas de zi şi de noapte voievodul cu ai săi ajunse pe valea Putnei, o apă curgătoare ce străbătea lin şi frumos pădurile de brazi din împrejurimi. Aici  Ştefan avu ocazia să întâlnească în cale mai multe sihăstrii cu rugători singuratici, pentru care cerul era acoperiş, iar poamele, ciupercile şi mierea albinelor sălbatice  le serveau drept alimente. Într-un sfârşit dădu poruncă de a face un nou popas la un loc mai deschis. În timp ce se pregăteau bucatele voievodul însoţit de câţiva oşteni şi aprozi cercetă împrejurimile. Locul i se păru încântător. Brazii înalţi şi drepţi, aerul curat, apa cristalină a Putnei, ierburile şi poamele ce creşteau din abundenţă, mulţimea de fiare sălbatice ce mişunau în pădurile din apropiere i-au adus multă încântare tânărului voievod. Toate acestea îl făcură să creadă că un loc mai potrivit pentru zidirea unui nou lăcaş de rugăciune nici că poate fi găsit în altă parte.

După apusul soarelui, cum numai  părinţii sihaştri din împrejurimi „şi-au istovit” ruga, iar boierii s-au mai odihnit, voievodul hotărâ să-i adune pe toţi pentru a pune la cale zidirea unei noi mănăstiri. În ziua următoare tabăra voievodală fu pusă în mişcare încă din zori. Cu toate că nimeni dintre cei care se aflau în preajma voievodului nu înţelegeau  cu adevărat ce se întâmplă, dar  prezenţa câtorva preoţi şi sihaştri cu sfinte icoane şi cruci în mâini trebuiau să prevestească că pe acel loc se va sluji sub cerul liber sfânta Liturghie după care voievodul urma să anunţe ceva deosebit de important. Cum numai se încheie slujba, voievodul urcat pe o moviliţă din preajmă, se adresă celor adunaţi: „Prea cuvioşi părinţi şi voi boieri dumneavoastră, şi voi slugi credincioase, am străbătut această cale pentru a căuta loc de Sfântă mănăstire. Împreună cu domniile voastre să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne aducă gând curat, sănătate şi putere să vedem când mai curând zidurile mănăstirii înălţate, iar vlădica Teoctist va căuta să aducă din toată ţara aici rugători dintre cei mai evlavioşi.”

Iar cum scrie la letopiseţ …

„Ştefan vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan vodă, dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde a ajuns săgeata acolo a făcut pristolul, în altar. Şi este mult loc unde au tras până în mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras,  pe vâtaful de copii şi pe doi copii din casă. Deci unde au căzut săgeata vătafului de copii au făcut poarta, iar unde a căzut  săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Stefan vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel ce se cheamă Sion ce este lângă mănăstire…  Şi aşa au fost făcut mănăstirea …” .

La Putna zidire facem …

Pregătirile pentru începerea construcţiei au durat un timp. Au fost căutaţi meşteri zidari, au fost adunate cele necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a noii construcţii. De aceea, după cum arată cronicele înălţarea mănăstirii cu hramul „Presfintei Născătoare de Dumnezeu” , care în scurtă vreme va fi numită „Putna” după numele râului  din apropiere începu la 10 iulie  1466. Deşi  voievodul dorea ca noua mănăstire să fie construită cât mai curând posibil lucrările înaintau destul de încet. Locurile fiind încă prea puţin îmblate, carele trase de boi cu materialele de construcţii necesare ajungeau cu greu la destinaţie.  Cu atât mai mult că se dorea ca în afară de biserică aici să fie înălţate toate cele necesare ca mănăstirea să-şi desfăşoare din plin activitatea: clopotniţă, trapezătie, chilii, construcţii gospodăreşti şi bineînţeles casă domnească, pentru voievod şi familia sa (urmele acestor vechi construcţii au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice). În paralele după cum conveni cu chir Teoctist, mitropolitul ţării, Ştefan dădu poruncă să fie aduşi cât mai curând la Putna călugări de la  mănăstirea Neamţ, dintre cei mai evlavioşi şi mai cu carte în frunte cu egumenul Ioasaf.  Toţi aceşti călugări urmau să pregătească toate cele necesare pentru zugrăvirea şi împodobirea noii mănăstiri cu toate cele necesare. De aceea odată cu înălţarea mănăstirii au început să-şi desfăşoare activitatea primele ateliere de iconografie, broderie, ceramică, de sculptură în lemn şi piatră. Deşi unele cărţi de slujbă voievodul le comandase pe cheltuiala sa  la cei mai buni caligrafi de la mănăstirea Neamţ, sub îndrumarea lui Ioasaf începuse să activeze o nouă scriptorie şi la Putna.

Cuviosul Nicodim

Cu deosebită tragere de inimă se apleca asupra foii de pergament un tânăr monah pre nume Nicodim, care zugrăvea slovele atât de frumos şi de îngrijit încât odată pe când Ştefan cel Mare era în trecere să vadă cum decurg lucrările de construcţie la noua mănăstire, intră şi în atelierul de copiere a cărţilor, unde tocmai Nicodim caligrafia textul unei sfinte Evanghelii. Lucrul tânărului monah îi plăcu într-atât de mult voievodului încât hotărâ numaidecât că în viitor îi va comanda mai multe cărţi pentru a le lăsa spre pomenire pe la mănăstirile şi bisericile din ţară. La drept vorbind, deşi monahul stătea mai mult cu ochii asupra cărţii sau în pământ a reuşit pentru câteva clipe să-şi arunce sfios privirea asupra „ţarului” Ştefan, care produsese asupra monahului o adâncă impresie. Acest chim tânăr şi luminos de voievod îi va rămâne pentru totdeauna în memorie. Câţiva ani mai târziu, deşi aflat mereu în rugăciune şi în treburi cărturăreşti l-a văzut pentru a doua oară pe Ştefan, când Măria Sa era din nou în trecere pe la Putna, împreună cu Maria doamna de Mangop. Mare îi fu mirarea stareţului Ioasaf când află dorinţa voievodului de al vedea pe Nicodim. Întrevederea celor doi fu de scurtă durată. Ştefan vroia ca monahul să copieze cât mai frumos un „Tetraevangheliar”, pe care dorea să-l aducă în dar mănăstirii Humor. Deosebită i-a fost bucuriea, dar şi surpriza când pe una din filele acestui „Tetraevangheliar” voieovdul Ţării Moldovei, un an mai tîrziu, descoperi zugrăvit chipul său. Această miniatură va deveni renumită prin faptul că va duce chipul voievodului peste secole până în zilele noastre.

Daruri împărăteşti

În scurtă vreme după punerea pietrei de temelie Ştefan cel Mare cumpără cu 200 de zloţi tătăreşti (monedă de aur în circulaţie largă pe atunci în Ţara Moldovei) şi dăruieşte mănăstirii Putna  satul Vicovul de Sus, iar în 1468 dăruieşte satul Maneuţi. Către 1469 a fost finisată copierea celor „12 Minee”, a altor cărţi de slujbă bisericească. În acelaşi an a fost terminată şi dăruită mănăstirii Putna din partea domnului ţării un „Epitrahil” brodat cu fir de aur şi argint. Pe măsură ce se apropia de sfârşit construirea mănăstirii Ştefan cel Mare vizita tot mai frecvent sfântul lăcaş de la Putna. De fiecare dată Măria Sa venea cu bogate daruri, astfel, în aprilie dăruieşte o cadelniţă executată din argint aurit, care se presupune, a fost folosită de mitropolitul Teoctist la sfinţirea bisericii acestei mănăstiri, în luna mai voievodul dăruieşte o vie mare de  nouă fălci (o falce – veche  măsură de suprafaţă de pământ = cu 14.322 m2 ) la Cotnari, lângă Hârlău.

Deşi mănăstirea a fost finisată în 1469 ea a fost sfinţită cu un an mai târziu din cauza că Ştefan cu oastea sa trebuia să ţină piept la Nistru unei mari invazii tătare. După cum se ştie lupta hotărâtoare se  dădu la Lipnic, unde oastea moldovenească a repurtat o strălucită victorie. După o scurtă odihnă în cetatea de scaun Ştefan cel Mate însoţit de mitropolitul  Teoctist, de stareţul Ioasaf şi preoţi în număr de 64 au săvârşit sfinţirea mănăstirii Putna la 3 septembrie 1470.

Aşa a fost înălţată, cea mai falnică şi cea mai vestită ctitorie a lui Ştefan cel Mare – mănăstirea Putna, care a rămas în grija voievodului  şi a urmaşilor săi pentru mulţi ani înainte. Fiind înzestrată de voievod cu averi imense, cu toate cele necesare pentru diversele ei activităţi în scurtă vreme mănăstirea Putna deveni nu numai un important lăcaş de închinare şi rugăciune, dar şi un mare focar de cultură şi spiritualitate. De aceea, pe deplin îndreptăţit Mihai Eminescu a definit mănăstirea Putna drept „Ierusalimul neamului nostru”…

Anul 6975 „de la facerea lumii” în viaţa lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 8 Iulie, 2004

 

Plecarea în lumea celor drepţi a lui Manoil Grecul, primului sfetnic a lui Ştefan cel Mare, părea să fie firească, având în vedere vârsta destul de înaintată a acestuia. Lipsa înţeleptului sfetnic voievodul o simţea la tot pasul. Cu toate acestea, el spera că treptat va găsi o altă persoană care să-l înlocuiască pe sfătosul grec. Oricum, până la urmă, moartea  panului Manoil s-a dovedit a fi începutul unui şir de evenimente şi întâmplări deosebit de triste şi neplăcute pentru voievod, de care el nici nu bănuia, pe întreg parcursul anului 6975 „de la facerea lumii”, adică 1467 de la Naşterea Mântuitorului Isus Hristos. Nori grei se adunau peste Carpaţi. Regele Matia Corvin aduna şi instruia oaste vrând nu numai  să recupereze Chilia, dar şi să-l aducă din nou în scaunul de la Suceava pe Petru Aron, care se oploşise la curtea ungurească. La-s bine că şi Ştefan nu stătea cu mâinile în sân. Prin iscoadele şi oamenii săi de nădejde încerca la tot pasul să-i aducă surprize nici pe departe plăcute regelui Matia. Profitând de orice ocazie favorabilă domnul Moldovei susţinea şi stimula mişcările autonomiste a păturilor privilegiate transilvănene.

Vacanţă la mănăstirea Neamţ

Între timp, dând curs unei invitaţii mai vechi domnul împreună cu  tânăra doamnă Eudochia şi cei doi copilaşi, Alexandru şi Elena, însoţiţi de câţiva boieri şi lume de curte au întâmpinat sărbătorea de Boboteaza la Sfânta mănăstire Neamţ. Pregătirile se făcuse din timp, astfel, că voievodul simţi că e înconjurat de atenţia şi grija din partea frăţiei de la acest lăcaş. Oricum, ceremonia de sărbătoare, Sfânta Liturghie, Sfinţirea apei şi timpul frumos, care se instalase de câteva zile, aduse multă bucurie în sufletul voievodului şi a mulţimii adunate cu prilejul sărbătorilor. Cu toate că se credea că voievodul a părăsit cetatea de scaun doar spre a se bucura cu ai săi de frumuseţile iernii şi ale sărbătorilor, Ştefan avea şi alte gânduri legate de mănăstirea Neamţ.  Precum se ştie, în vara anului trecut (1466) începuse construcţia mănăstirii Putna şi  noul lăcaş avea nevoie nu numai de  înjghebarea unei frăţii monahale, dar şi de înzestrarea ei cu toate cele necesare. De aceea, conveni ca cel mai bun caligraf de la Neamţ ieromonahul Ioanichie, care învăţase carte slavonească de la Gavriil Uric (mare cărturar şi renumit caligraf şi miniaturist din prima jumătate ai sec. al XV-lea)  să înceapă în scurtă vreme copierea tuturor 12 Minee, a altor cărţi bisericeşti necesare pentru slujba bisericească pentru noua sa ctitorie. Pentru a înlesni activitatea cărturarului Ştefan a venit la mănăstirea Neamţ cu bogate daruri şi a poruncit marelui logofăt Dobrul ca să fie cumpărate toate cele necesare pentru copierea cărţilor (hârtie, pergament, cerneluri fel de fel). Isprăvind toate acestea voievodul se întoarse în pace şi linişte la curtea sa din Suceava.

Noi griji la cetatea de scaun

Cu toate că tânărul voievod spera că va fi în stare de aici în colo să-i acorde mai multă atenţie tinerei doamne şi copiilor săi, pentru care avea o afecţiune deosebită, înscriindu-i de cele mai multe ori la rugăciuni de sănătate în pomelnicele bisericilor şi mănăstirilor, dar şi în cărţile domneşti, când se prilejea o danie, o întăritură a unei proprietăţi din partea voievodului. Veştile care veneau de peste Carpaţi îi tulburară liniştea.  După calculele voievodului după topirea zăpezilor,  regele ungar trebuia să-şi pună în mişcare oastea. Pentru orice eventualitate, dădu poruncă să fie întărite cetăţile de sub Carpaţi, să fie pusă strajă la trecătorile de munte, să se facă achiziţii de arme ş.a. Dar trecu primăvara şi vara cu bucuriile lor, cu roade din „bivşug”, cu grâne şi poame în destul, încât părea că şi ţăranul şi boierul aveau multe prilejuri de bucurie.

Doar tânărului voievod nu avea parte de deplină tihnă, căci în ultima vreme o surprindea mereu pe Eudochia doamna cuprinsă de nelinişte şi tristeţe. Ceva neînţeles îi măcina trupul ei tânăr şi frumos. Licorile şi băuturile din ierburile pe care i le prepara vraciul  nu erau de nici un folos. Dar tocmai atunci veni vestea că Maria Corvin trecu munţii în Moldova. Nu avu altă alegere decât să lase doamna bolnavă în grija slugilor credincioase de la curte şi a vraciului şi să părăsească în grabă cetatea de scaun,  pentru a prelua comanda oştirii.

„Războiul ce au făcut Ştefan vodă cu Mateiaş crai ungurescu” 

Spre sfârşitul toamnei când se aştepta ca în curând  zăpezile vor troieni cărările de munte Maria Corvin hotărî să lovească. Însoţit de o mare oaste (aici informaţiile martorilor oculari diferă, precum se ştie, frica are ochi mari, numărul oştenilor estimându-se între 20 şi 40 mii de oameni). Deja la 15 noiembrie 1467 oastea regală  pătrundea în Moldova prin valea Oituzului, cucerind târgurile Trotuş, Roman şi Bacău căruia le-a dat foc, jefuind pe de-asupra şi tot ţinutul Neamţului. Ştefan chibzui cu migală cum să-l ea pe inamic prin surprindere. Deocamdată se mulţumea cu aceea ca prin hărţuieli şi lovituri neaşteptate să provoace duşmanului cât mai multe pierderi.

Implicat în aceste acţiuni de mare tensiune Ştefan primi încă o lovitură deosebit de grea. Din Suceava îi veni vestea că se stinse din viaţă tânăra şi frumoasa doamnă. O lacrimă amară se scurse pe obrazul voievodului, oprindu-se în mustaţa sa ca spicul grâului în pârg. După o noapte grea plină de durere şi frământări sufleteşti domnul Ţării Moldovei a fost pus în faţa faptului de a luă pentru sine una dintre cele mai aspre hotărâri, din câte încercase până atunci: nu va părăsi oastea, dând poruncile necesare, pentru ca Eudochia doamna, care îi dăruise doi feţi frumoşi să fie înmormântată cu toate onorurile în lipsa lui.

Ultimul drum la „Sfeti Gheorghe”
Precum se ştie, în viaţă totu-i schimbător şi nimic nu-i veşnic sub Soare. În acest timp, boala se agravă cumplit şi tânăra doamnă în floarea vârstei plecă dintre cei vii. Nu se ştie din care pricină, fie că ţara era în mare primejdie, fie că pisarul a uitat să scrie la letopiseţ, nici într-o cronică şi nici într-un pomelnic nu a fost scris cu exactitate unde şi-a găsit somnul de veci Eudochia doamna. Deşi, precum am arătat mai sus iubite cititorule,  Ştefan  era angajat în lupte cu Matia  Corvin lipsind din capitală, la sigur că Eudochia a fost înmormântată domneşte cu multă jale şi durere în suflet, iar vlădica Teoctist, mitropolitul Ţării Moldovei, trebuia să fi avut grijă ca totul să fie oficiat după canoanele bisericii. Întors din război Ştefan a aşezat pe mormântul doamnei o lespede funerară, fragmentele căreia au fost descoperite recent.

Mult mai târziu au încercat istoricii să stabilească unde a fost înmormântată prima soţie a lui Ştefan cel Mare. Mai multă vreme s-a crezut că locul odihnei de veci este la mănăstirea Probota,unde erau înmormântaţi şi părinţii lui Ştefan cel Mare,  însă în lumina ultimelor descoperiri arheologice, dar şi a unor izvoare scrise s-a stabilit că Eudochia  a fost înmormântată în biserica domnească cu hramul Sfântul Gheorghe din Suceava, adică în aceiaşi biserică Mirăuţi, unde cu 4 ani în urmă s-au cununat cei doi tineri de viţă nobilă.

Încercând să disece zgârcitele informaţii din epocă, unii istorici admit că Eudochia de Kiev mai născu pe atunci în 1467 lui Ştefan un fiu pe nume Petru (care din nefericire nu a ajuns la maturitate stingându-se în 1479 ). Nu excludem faptul că cneaghina de Kiev a decedat fie chiar în timpul când îl aducea pe lume pe acest fiu sau în scurtă vreme după aceasta, drept urmare în urma unei complicaţii legate de naşterea copilului.

Din nefericire nu s-a păstrat chipul zugrăvit din timpul vieţii al Eudochiei doamna,  căci portretul votiv de la biserica Sf. Nicolae domnesc din Iaşi, pictat la începutul sec. al XVI-lea, atribuit primei soţii a lui Ştefan cel Mare s-a dovedit a nu corespunde realităţii.

S-au scurs alţi câţiva ani după acest eveniment tragic, în care Ştefan trebuia să lase în grija rugătorilor pomenirea soţiei sale, numele ei fiind înscris în pomelnicele mănăstirii Bistriţa şi a bisericii domneşti din Suceava unde în scurtă vreme Ştefan făcu şi danii bogate întru pomenirea Eudochiei şi a rudelor ei de la Kiev.

Atacul de noapte de la Baia

În paralele cu tragicul eveniment de la Suceava regele maghiar înainta în marş forţat spre oraşul Baia, căutând că intre în luptă cu toate forţele, dar Ştefan deşi avea adunată oaste destulă, avându-i în preajmă pe cei mai încercaţi dintre pârcălabii săi, pe unchiul Vlaicul, pe vărul său Duma şi cumnatul domnului Isaia, pe Stanciul cel Mare, Goian de Hotin, vornicul Crasnâş, Zbierea de Cetatea Albă, şi alţi mari boieri cu oaste adunată de pe la ţinuturi, continua să se retragă. Era deja luna decembrie când Matia cu ai săi intra în Baia. Aici el spera să-şi înprospăteze forţele şi să pornească în marş forţat spre Suceava. Dar nu a fost să se realizeze acest plan al regeleui, căci în noaptea întunecoasă de 14 spre 15 decembrie  Ştefan încercuind şi dând foc  din toate părţile oraşului Baia, dădu lovitura hotărâtoare. În tabăra inamicului se produse-se o mare învălmăşală, îşi făcuse efectul nu numai focul dar şi vinurile din beciurile orăşenilor. Fiind avertizat doar cu foarte puţin timp înainte despre atacul voievodului moldovean Matia a înţeles că a nimerit într-o capcană din care îi va fi foarte greu să scape cu viaţă. Lupte crâncene se dădeau pe uliţele strâmte ale oraşului în flăcări. Punându-şi în acţiune până şi garda personală, Matia hotărî să contraatace în partea de mează-zi a vechii reşedinţe voievodale, provocând o spărtură în valurile de oşteni a lui Ştefan, părăsind în goana calului oraşul incendiat, căutând salvare în sânul Carpaţilor. În goană după el moldovenii trimiteau roiuri de săgeţi asupra fugarilor. Cai şi oşteni cădeau de-a valma. Cu un şuierat înfiorător, una după alta, trei săgeţi sa-u înfipt în spatele regelui. Cu mult necaz şi suferinţă semeţul crai unguresc trecu cu greu peste Carpaţi …

Se vede dintr-o baladă alcătuită pe atunci au ajuns până la noi şi rândurile:

Vai de ungurul semeţ,

Ce lupta cu-n brăduleţ …

În scurtă vreme vestea despre înfrângerea regelui ungar a făcut înconjurul Europei. Aducând laudă lui Dumnezeu Ştefan s-a întors cu mare „pohvală” în cetatea de scaun, când deja trecuse sărbătorile de Crăciun.

Vlaicul pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 1 Iulie, 2004

Dacă vei încerca, iubite cititorule, să parcurgi din nou secvenţele anterioare, vei observa că în mai multe din ele a licărit pe ici-colo şi numele unui alt mare demnitar de stat din epoca lui Ştefan cel Mare – Vlaicul pârcălab. Cu alte ocazii, am arătat că Vlaicul era fratele mai mic al mamei lui Ştefan cel Mare, adică îi venea unchi drept. Acest om s-a aflat  în preajma lui Ştefan încă de pe când acesta era copil, însoţindu-l în pribegie şi ajutându-l cu toată puterea minţii şi a braţului să obţină scaunul domnesc. Din aprilie 1457 şi până la sfârşitul vieţii (în vara anului 1484), Vlaicul l-a slujit cu credinţă pe nepotul său.

În secvenţa de faţă vom încerca să prezentăm unele dintre cele mai importante activităţi ale lui Vlaicul sub Ştefan cel Mare.

Pârcălab de Cetatea Albă
În scurtă vreme după ce puse stăpânire pe scaunul domnesc, tânărul Ştefan se văzu nevoit să facă faţă unor mari dificultăţi de ordin intern şi extern. Dintre cele mai puternice cetăţi ale Moldovei, Hotinul şi Chilia se aflau sub stăpânire străină, dar şi Cetatea Albă era în primejdie de a fi cucerită de către otomani. Cu atât mai mult că şi marele centru comercial de la limanul Nistrului părea că iese de sub controlul voievozilor de la Suceava, mai marii acestuia încercând să-şi hotărască problemele de sine stătător. De aceea, era foarte important ca Cetatea Albă să fie pusă sub ascultarea directă a lui Ştefan. O candidatură mai potrivită în funcţia de pârcălab al acestei cetăţi decât unchiul Vlaicul nici că se găsea pe atunci. Deja în vara anului 1457, pan Vlaicul, în fruntea unui detaşament de călăraşi porni în goană spre Cetatea Albă, preluând conducerea cetăţii şi a urbei cu acelaşi nume. Nu zăbavă au început a sosi la Suceava de la Cetatea Albă olăcari cu veşti bune de la unchiul Vlaicul.

Deşi Ştefan credea la început că îl trimite pe Vlaicul la cetatea de pe malul mării doar pe câteva luni, şederea acestuia a trebuit să dureze mai mulţi ani, până prin 1465, când Ştefan a pus stăpânire pe cealaltă cetate importantă de la Marea Neagră şi Dunăre – Chilia. Pe lângă aceea că Vlaicul s-a ocupat  mult în aceşti ani de repararea şi consolidarea Cetăţii Albe, de administrarea vămii şi a oraşului, se pare că acesta trebuia să supravegheze şi ţărmul mării până la gurile Dunării şi să acumuleze informaţii despre toate mişcările ce aveau loc în Crimeea, la Chilia şi chiar în sudul Dunării, fiindu-i de mare folos în această privinţă voievodului. Se pare, rolul lui Vlaicul în cea de-a doua campanie a lui Ştefan la Chilia a fost deosebit de util, astfel încât numai după încheierea cu succes a acestei operaţiuni, Ştefan îl rechemă pe unchiul său la Suceava.

M-am pornit la Chişinău…

Fie în drum spre Cetatea Albă, fie la cale întoarsă, Vlaicul pârcălab şi însoţitorii săi, călătoria fiindu-le destul de obositoare, erau nevoiţi să facă popasuri în locuri ştiute de drumeţi de multă vreme. De cele mai multe ori treceau Jijia şi Prutul pe la Posadnici, apoi o luau de-a lungul Prutului, orientându-se după soare şi lună, după fântâni şi izvoare străvechi, după stejari bătrâni, informându-se şi de la păstorii întâlniţi în cale, ca apoi să se îndrepte spre miază-zi – răsărit, ţinându-se de  malurile pâraielor care curgeau, revărsându-se în Bâc, iar de acolo în Nistru. Fie într-o zi geroasă de iarnă, fie într-una cu mult soare în toiul verii, Vlaicul hotărî să facă popas lângă o selişte din preajma Bâcului, unde a fost întâmpinat cu toată cinstea şi căldura de către oamenii din partea locului. Gospodarii seliştei se dovediră a fi Toader, fratele acestuia (documentul domnesc este rupt, numele lui neputând fi citit) şi un oarecare Fedorel. Cu ocazia popasului înaltului demnitar domnesc, stăpânii au pregătit un ospăţ dintre cele popeşti, la masă servindu-se cârlani prăjiţi pe jăratic, din „setcile” de la gura Bâcului  au fost aduşi carpi şi moruni proaspeţi, iar legume şi fructe erau din abundenţă la ţăranii din preajma seliştei. Din vorbă în vorbă, stând la sfat cu  cei din partea locului, Vlaicul află că această selişte se numeşte din vechime Chişinău  şi că nu departe de aici se află o fântână  cu apă rece şi cristalină, numită Albişoara. Drept dovadă, îndată se dădu poruncă de a aduce o cofă de apă pentru ca drumeţii să se răcorească. Dar până la urmă au gustat şi dintr-un vin rubiniu adus la masă de Fedorel, ca apoi şi pan Vlaicul să desfacă un clondir cu vin „evropienesc” pe care-l avea de la un negustor bogat din Veneţia, care fusese în trecere prin Cetatea Albă.  După toate acestea, pan Vlaicul privi cu multă uimire şi satisfacţie în jur. Îi plăcu mult seliştea Chişinăului. Mai ales îi căzură tronc la inimă stejarii seculari, salciile bătrâne de pe malul Bâcului, fântâna Albişoara, şi cerul înstelat, liniştea profundă ce domnea în jur. Şi ce-i veni boierului să le propună stăpânilor din partea locului că este gata să dea orice sumă pentru a cumpăra această selişte. Până la urmă bătură palma. Cei trei primiră de la Vlaicul 120 de arginţi tătăreşti şi târgul fu făcut pe loc. Şi era anul 6974 de la facerea lumii şi 1466 de la naşterea lui Hristos. Aşa intră Chişinăul în stăpânirea lui Vlaicul, pârcălab de Cetatea Albă.

De aici încolo, după ce Vlaicul încetă din viaţă şi până în 1576, Chişinăul a rămas permanent să fie stăpânit şi gospodărit cu multă chibzuinţă de către urmaşii săi. Dintr-o mică şi pitorească selişte, în această perioadă satul Chişinău a crescut mereu, întinzându-se tot mai mult, formând noi ulicioare cu gospodării ţărăneşti, astfel încât pe la 1576, când o stră-strănepoată de-a lui Vlaicul, Vasutca, vinde moşia Chişinăului cu o sumă considerabilă pe acele timpuri de 500 galbeni tătăreşti (monedă valoroasă de aur aflată în circulaţie în Ţara Moldovei pe acele timpuri). Din această retrospectivă, credem că nu trebuie considerat gratuit faptul că una din străzile principale ale Chişinăului de astăzi poartă numele lui Vlaicul pârcălab.

De la Cetatea Albă la Hotin

După ce îşi îndeplini cu cinste datoria de la Cetatea Albă faţă de domnul său, Vlaicul revine la Suceava unde s-a aflat în preajma voievodului aproape doi ani. Nu rareori în această perioadă Vlaicul îl însoţea pe Ştefan voievod, care era interesat de lucrările noii mănăstiri Putna. Dar iată că într-o bună zi, înaltul demnitar a fost rugat de voievod (Ştefan avea un fel aparte de a se adresa unchiului său) de a rămâne după şedinţa Sfatului domnesc, pentru o vorbă anume. Până la urmă, Vlaicul avea să afle că voievodul are nevoie de o persoană de mare încredere pe care să o trimită la Hotin, căci, după câte i se părea, pârcălabul de atunci prea legase „prieteşug cu străinii”, dar şi venitul vamei din partea locului începu să scadă treptat. „Ei bine, unchiule Vlaicul, spuse în final voievodul, o mai mare încredere decât în matale nu pot afla la nimeni. Rogu-te, unchiule, îţi pregătesc carte şi pleacă cât mai curând la Hotin. Ştiu bine, te îngrijorează soarta unicului tău fiu şi a vărului meu Duma, căruia în aceşti ani i-ai dăruit prea puţine clipe, dar, dacă găseşti de cuviinţă, fie pe voia matale, îl poţi lua la cetate, fiindcă este de acum bărbat în toată firea, oştean viteaz şi încercat şi, dacă vrei, îl ridic şi pe el în rang de pârcălab de Hotin”. Vorba voievodului fu atât de blândă şi îngăduitoare, încât pan Vlaicul acceptă fără ezitare propunerea. Astfel, Vlaicul şi fiul său Duma deveniră, prin 1467, pârcălabi de Hotin.

Vremile erau învolburate, fiindcă se auzea că dinspre Soare-Răsare dau târcoale tătarii Hoardei de Aur, iar dinspre Soare-Apune tot mai mult îşi dădea arama pe faţă Matia Corvin, craiul Ungariei, care nu a putut să-i ierte lui Ştefan pierderea Chiliei.

Chiar în anul plecării la Hotin, mai spre toamnă, celor doi pârcălabi le-a fost adusă poruncă de la domnie să se pregătească de război. Spre sfârşitul toamnei au venit veşti şi mai sumbre – asupra Ţării Moldovei dădu năvală, cu o oaste mare, Matia Corvin. Vlaicul şi fiul său Duma au adunat în scurtă vreme oaste din părţile Hotinului, pornind spre Suceava, iar de acolo, împreună cu alte detaşamente în frunte cu  Ştefan, au plecat în întâmpinarea oştii ungureşti. După cum se ştie, lupta hotărâtoare s-a dat la Baia, în decembrie 1467, bătălie din care oastea lui Ştefan a ieşit învingătoare (eveniment la care ne vom opri într-o secvenţă aparte).

Istoricul basarabean Alexandru Gonţa, care s-a ocupat în detaliu de cercetarea acestei campanii militare a lui Ştefan cel Mare, arată că una dintre grupările principale ale oştii moldoveneşti, în lupta de la Baia, s-a aflat sub comanda lui Vlaicul pârcălab. Fiind rănit grav, regele Matia a ieşit cu mare dificultate din încercuire şi, pe timp de iarnă, a străbătut cu greu Carpaţii, fiind urmărit şi hărţuit permanent de detaşamentele de avangardă ale lui Ştefan cel Mare.

După slujba de pomenire a celor căzuţi în luptă şi a ospăţului dat de Ştefan cel Mare pentru vitejii săi în acest război, pan Vlaicul plecă din nou spre Hotin, unde, peste aproape doi ani, primi din nou poruncă de la voievod să taie calea unei mari  grupări de oaste tătărească, care intrase să prade Ţara Moldovei. Cu eforturi conjugate, Ştefan, împreună cu unchiul său Vlaicul, dădu bătălia hotărâtoare pe Nistru, la Lipinţi (nu departe de actuala localitate Lipnic), în care au căzut în luptă sau în captivitate multă tătărime, între care şi fiul hanului Mamac. În aceeaşi dregătorie, dar şi de mare comandant  şi sfetnic al lui Ştefan cel Mare, pan Vlaicul a participat şi la alte mari campanii militare ale voievodului său, acoperindu-se de glorie în marile bătălii de la Vaslui şi Valea Albă, împotriva invadatorilor otomani, în anii 1475-1476.

În timpul aflării la Hotin, Vlaicul a participat la consolidarea cetăţii, la reglementarea numeroaselor litigii de graniţă cu Polonia, a rezistat asediului cumplit al cetăţii Hotin în timpul campaniei otomane din 1476. În aşa fel, pârcălăbia lui Vlaicul la Hotin a trecut sub semnul unor mari primejdii, dar  şi al victoriilor obţinute asupra duşmanilor Ţării Moldovei.

Ultima misiune – pârcălab de Orhei

În condiţiile deosebit de grele ale ameninţărilor permanente din partea otomanilor şi a tătarilor din Crimeea, la 1 februarie 1481, pan Vlaicul este numit pârcălab de Orhei, cetate importantă, renovată de către Ştefan cel Mare prin 1470, când aceasta se afla sub diriguirea primul pârcălab, Radu Gangur. Anume pe timpul acestor pârcălabi, la Orhei se întreprind importante măsuri de ridicare a capacităţii de apărare a cetăţii. În această perioadă, cetatea Orhei a fost înzestrată pentru prima dată cu piese de artilerie. Drept mărturie ne servesc cele două tunuri de bronz descoperite în vara anului 1999 de expediţia arheologică de la Orheiul Vechi condusă de Gheorghe Postică.

În perioada interbelică a secolului XX, cunoscutul istoric basarabean Paul Mihail a intrat în posesia unui rarisim obiect de luptă din epoca lui Ştefan cel Mare – un buzdugan al unui pârcălab de Orhei, pe care nu este exclus să-l fi mânuit chiar Vlaicul.

În rang de prim sfetnic al lui Ştefan cel Mare

În ultima perioadă a vieţii sale (1479-1484), ajuns la o vârstă destul de înaintată, iar pe deasupra înarmat cu o bogată experienţă politică şi militară, înţeleptul şi mult devotatul boier Vlaicul a fost onorat de Ştefan cel Mare, fiind aşezat pe cel mai înalt scaun în Sfatul domnesc. Ultima menţiune a lui Vlaicul în izvoarele vremii este cea din 29 mai 1484, pe când continua să rămână în rang de prim sfetnic domnesc şi pârcălab de Orhei. În vara anului 1484, fie în cetatea Orheiului, fie în luptele grele pentru Chilia şi Cetatea Albă, a încetat din viaţă unchiul şi fratele mamei lui Ştefan cel Mare – pârcălabul Vlaicul.

O fi fost înmormântat vestitul boier de către Ştefan cel Mare, cu toate onorurile cuvenite, la vreo mănăstire sau biserică domnească, una din ctitoriile voievodului, sau poate a fost aşezat alături de sora sa Maria-Oltea, care plecase în lumea celor drepţi în 1465 şi era înmormântată la mănăstirea Pobrata? Sau poate că pârcălabul Vlaicul, ca un viteaz oştean, a fost înhumat în pământul ţării din ultima sa reşedinţă – cetatea Orheiului, care avea o mică bisericuţă, unde venea să se închine înainte de atâtea bătălii şi misiuni importante? Sau poate a căzut în luptele de la Chilia şi Cetatea Albă, amestecându-se pe acele meleaguri cu ţărâna patriei, pentru care compatrioţii săi au vărsat atâta sânge…

Primul sfetnic al lui Ştefan cel Mare – Manoil Grecul

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 17,24 Iunie, 2004

Iarnă grea la Suceava

Iarna anului 1466-1467 veni peste Ţara Moldovei pe neaşteptate. După câteva zile călduţe spre sfârşitul lui noiembrie se zburli timpul şi peste noapte vântul aduse o zăpadă măruntă, umedă şi lipicioasă. Întreaga Suceavă fu acoperită de albul imaculat al zăpezii. În scurtă vreme se instală o iarnă geroasă. Cu toate acestea viaţa clocotea din plin în bătrâna Suceavă. Trecură frumos cu hăituri, urături şi semănături Crăciunul şi Sf. Vasile. Numai la o casă destul de arătoasă din apropierea palatului domnesc domnea o aşteptare grea. Toţi cei ai casei vorbeau în şoaptă, înţelegându-se mai mult din priviri. Aici zăcea pe patul de moarte un mare şi înţelept boier pre nume Manoil. Cine era acest Manoil şi din ce cauză chiar Măria sa voievodul Ştefan îi făcea vizite fie pentru a-l încuraja, fie  pentru a-i cere sfatul într-o chestiune ce nu  suferea amânare? Ba încă şi pe vraciul său îl trimise vodă de câteva ori, poate găseşte vreun leac, care i-ar potoli suferinţele lui Manoil. Bătrânul demnitar fu îngropat cu mare cinste şi pohvală într-o zi însorită şi geroasă, la câteva zile după Bobotează.

Boier de viţă bizantină

Pentru început, iubite cititorule, dacă a-i dori să ştii cine era acest Manoil şi ce îl făcea pe marele voievod să-i poarte atâta cinste acestuia, ar trebui cel puţin să răsfoim împreună volumele unde sunt adunate unul câte unul documentele emise de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare. Aceste hrisoave scrise cu slovă chirilică pe hârtie sau pe pergament, de fiecare dată aduc numele tuturor membrilor Sfatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, care sunt înşiruiţi într-o anumită ordine, deloc întâmplătoare. Aici vei afla numele unor vestiţi boieri şi demnitari, mari vornici şi mari logofeţi, vistiernici şi spătari, comişi şi pârcălabi şi atâţia alţii.  Prin aceasta vroiam să vă aducem la cunoştinţă  că, în primii zece ani de domnie a lui Ştefan, de fiecare dată  (cu excepţia a câteva luni din 1457), primul în rândurile marilor demnitari şi sfetnici domneşti ai voievodului a fost acest bătrân boier Manoil, numit în izvoarele vremii „pan”  Manoil Grecul, Manoil Protopopovici, Manoil cel Mare, Manuil, Mănăilă. De unde venea Manoil şi ce l-a făcut pe Ştefan cel Mare să-l ridice pe acest om la un rang boieresc atât de înalt? Oricât de zgârcite în informaţii nu ar părea documentele şi cronicile din prima jumătate a sec. al XV-lea, dar acestea, atât cele ale ţării, cât şi cele străine, conţin destul de multe date şi referinţe cu privire la viaţa şi activitatea lui Manoil.

Trebuie să recunoaştem  că această personalitate marcantă din sec. al XV-lea ne-a atras atenţia de mai multă vreme, făcându-ne să irosim multe forţe pentru a-i căuta rădăcinile şi a-i urmări activitatea pe parcursul vieţii sale. În cele din urmă am reuşit să constatăm că Manoil se trăgea dintr-o familie de greci stabiliţi în Ţara Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care se refugiase în Moldova din Imperiul Bizantin pe cale  de dispariţie sub loviturile otomanilor.  Tatăl lui Manoil (nu am reuşit să identificăm numele) era preot şi ajunsese la rangul de protopop într-unul din ţinuturile Ţării Moldovei. În anumite împrejurări protopopul ajunsese o persoană de încredere la curtea domnească a lui Alexandru cel Bun şi a fiilor acestuia Iliaş şi Ştefan. Deoarece era o persoană cu multă ştiinţă de carte grecească şi slavonească, protopopul a fost însărcinat cu importante misiuni diplomatice şi bisericeşti în străinătate, făcând parte din delegaţia Moldovei la conciliile de la Florenţa şi Constanţ, întruniri, care urmăreau scopul unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, care din nefericire nu a fost realizată. Pe lângă toate acestea, protopopul l-a înzestrat pe fiului său Manoil nu numai cu nume împărătesc (pe atunci împărat al Bizanţului era Manuel II Paleolog (1391-1425)), dar şi cu multă ştiinţă de carte. Nu se ştie cu exactitate unde şi când s-a născut Manoil, dar calculele noastre par să ne arate că s-a născut pe la mijlocul primului deceniu al sec. al XV-lea, se prea poate chiar în Moldova, căci ajuns la maturitate el se împământenise de-a binelea, cunoştea limba ţării şi nu era considerat străin. I se spunea Manoil Grecul sau Protopopovici datorită faptului că era fiul unui protopop de neam grec.  Se pare, Manoil se cunoştea din copilărie cu fiii lui Alexandru cel Bun, fiind aproximativ de aceeaşi vârstă cu ei.  Aceştia, ajungând voievozi şi cunoscându-i calităţile, l-au atras pe Manoil în activităţile de la curtea domnească şi în scurtă vreme îl vor  include în Sfatul domnesc. Deşi pe atunci în Moldova timpurile erau deosebit de tulburi, de aici încolo, până la domnia lui Ştefan cel Mare eroul nostru va face o carieră strălucită. După cum mărturisesc izvoarele vremii, în această perioadă  îndelungată, de peste 20 de ani (1436-1457), de până la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, boierul Manoil, încadrându-se  în viaţa politică,  plină de mari frământări şi primejdii, a încercat, ca şi alţi contemporani ai săi, sentimente de mărire şi cădere, apărând sau dispărând de pe arena politică, în funcţie de voievodul care reuşea să ajungă la putere.

Slugă la doi stăpâni? 

Pentru prima dată numele acestui boier este întâlnit în cărţile domneşti ale fiilor lui Alexandru cel Bun – Ilie (Iliaş) şi Ştefan, voievozi în perioada 1436-1442, fiind  membru al Sfatului domnesc din 23 mai 1436, dată după care nu va mai dispare din analele istoriei până la 10 ianuarie 1467, când în plină domnie a lui Ştefan cel  Mare se stinge din viaţă.  Deşi cei doi fraţi Ilie şi Ştefan domneau împreună, ei au ajuns la o înţelegere  de a-şi împărţi moşia tatălui lor – Ţara Moldovei – în două părţi. Iliaş stăpânea Ţara de Sus, iar Ştefan Ţara de Jos. În asemenea condiţii pan Manoil se vede cunoştea foarte bine principiul că nu este bine să fie slugă concomitent la doi stăpâni. De aceea acceptă propunerea lui Iliaş voievod de a intra în slujba lui ca adept  fidel şi susţinător al său, precum  şi al fiilor săi – Roman şi Alexăndrel. Afirmăm aceasta, deoarece atât  timp cât  s-a aflat Ilie la tron, Manoil este  permanent printre boierii Sfatului domnesc. Voievodul, acordându-i toată încrederea, îl numi deja prin 1438 în funcţia deosebit de înaltă de pârcălab şi administrator al ţinutului Hotin, unde s-a aflat cu anumite întreruperi până în vara anului 1455.

Trebuie să spunem că pe atunci cetatea Hotinului era una dintre cele mai importante în sistemul defensiv, vamal şi economic al Ţării Moldovei.  Nu întâmplător vechea cetate era râvnită nu numai de cei doi fraţi rivali, dar şi de regele  Poloniei, Marele Duce al Lituaniei ş. a. Cu toate acestea pan Manoil a ştiut să diriguiască cu pricepere cetatea, să o apere când era în primejdie, să-i deschidă larg porţile când veneau solii cu mesaje de pace din partea vecinilor.

În anii ‘30-‘40 ai sec. al  XV-lea  în timpul războaielor fratricide pentru tronul Moldovei, în relaţiile complicate de atunci a fost implicat ca pârcălab de Hotin şi pan Manoil. La un moment dat după tragicul eveniment al orbirii lui Iliaş voievod, Marinca, soţia acestuia, îl sili pe pârcălabul hotinean Manoil să cedeze, în 1444, în mâinile lui Ioan, castelanul de Czystov, şi ale lui Petru Odrovanski, palatinul din Liov,  trei cetăţi din nordul Moldovei –  Hotin, Ţeţina şi Hmeliovul, în scopul redobândirii tronului cu ajutorul polonilor. Însă Manoil nu s-a grăbit să aducă la îndeplinire această poruncă, păstrând cetatea sub controlul său. Aceasta mai însemnă că puternica cetate a Hotinului a continuat în acele vremuri grele să rămână în stăpânirea moldovenilor. În domnia lui Ştefan al II-lea, panul Manoil a fost  în dizgraţie sau în opoziţie faţă de acest voievod, căci făcuse  parte din tabăra lui Iliaş voievod.

Situaţia se schimbă o dată cu venirea la tronul ţării, în 1447, a lui Roman voievod, fiul lui Ilie, în tabăra căruia se afla şi boierul pan Manoil, în Sfatul domnesc el figurează al doilea şi e numit “Manoil cel Mare”.   Manoil rămâne fidel lui Roman chiar şi în perioada când acesta pierde tronul în folosul unchiului său Petru. După unii istorici, Manoil s-a retras împreună cu Roman în Podolia la susţinătorul lor, regele Poloniei, păstrând, totodată, şi controlul asupra Hotinului. În împrejurări necunoscute Roman este otrăvit de nişte boieri ai săi, dar Manoil rămâne în  aceeaşi tabără a fiilor lui Iliaş, de astă dată a lui Alexăndrel, fratele mai mic a lui Roman, pe care îl susţine în tentativa sa de a dobândi tronul Ţării Moldovei  în 1449 cu sprijinul leşilor. Dealtfel,  Manoil este considerat chiar epitrop (tutore) al minorului Alexăndrel,  jucând un rol dintre cele mai importante, fie ca sfetnic, fie ca pârcălab de Hotin, deoarece ulterior în Sfatul domnesc a lui Alexăndrel vodă el ocupă poziţia a doua, rămânându-i fidel până la moartea acestuia în 1455.

În scurta  domnie, de doi ani, Bogdan voievod, tatăl lui Ştefan cel Mare, a avut numeroase ciocniri  militare cu Alexăndrel, care intra în ţară pe la Hotin cu scopul de a-şi redobândi tronul, fără să reuşească. În aceste războaie (1449-1451) pan Manoil s-a aflat în preajma lui Alexăndrel şi a participat activ la acţiunile militare în calitate de pârcălab de Hotin. În timpul când Alexăndrel se  refugiase în Polonia, căutând  sprijin din partea regelui (pe care, de altfel l-a şi obţinut) împotriva lui Bogdan, pârcălabul pan Manoil a reuşit să menţină controlul lui Alexăndrel asupra cetăţii Hotinului. Ca pârcălab de Hotin, el înlesneşte trecerea peste Nistru a unui corp de oaste de moldoveni, susţinători ai lui Alexăndrel şi a polcurilor poloneze. În această acţiune îndreptată împotriva lui Bogdan pan Manoil joacă un rol important, salvându-i pe leşi de la înfrângerea totală în lupta de la Crasna în toamna lui 1450. Pentru Manoil aceste evenimente au constituit încă un examen de fidelitate stăpânului său, soldându-se pentru el, totodată, cu acumularea unei importante experienţe militare. Până la sfârşitul scurtei sale domnii, Bogdan voievod, în ciuda victoriilor obţinute asupra rivalului său Alexăndrel, nu a reuşit să-şi impună controlul asupra cetăţii Hotin, care a rămas în mâna pârcălabului Manoil şi a voievodului pribeag.

Următoarele tentative ale lui Alexăndrel de a veni la tronul ţării, confruntându-se de astă dată cu Petru voievod, vor porni de fiecare dată dinspre Hotin, aceasta arată că relaţiile lui Manoil cu Alexăndrel erau dintre cele mai strânse şi că acest pârcălab continua să deţină controlul cetăţii. Numai după moartea lui Alexăndrel (1455), Petru Aron, în ultima sa domnie (mai 1455 – aprilie 1457), reuşeşte să-l atragă de partea sa pe influentul boier Manoil. Cu începere din vara anului 1455 acesta figurează permanent în Sfatul domnesc, până la detronarea  lui Petru  de către Ştefan cel Mare. Pentru a lichida o eventuală opoziţie de la Hotin, Petru Aron îl aduce pe Manoil în capitală, încredinţându-i al doilea scaun în Sfatul domnesc, dar lipsindu-l de rangul de pârcălab. Prin această manevră voievodul obţinu controlul asupra cetăţii Hotin. Pan Manoil, văzându-se tras pe sfoară, a acceptat cu amărăciune schimbarea, dar nu l-a iertat pe voievod, aşteptând o împrejurare favorabilă pentru a se răzbuna. Ocazia apăru la începutul  lui 1457. Se consideră că un important grup de boieri din Sfatul domnesc al lui Petru Aron, printre care şi pan Manoil, fiind în strânsă legătură cu Ştefan, încă până la intrarea acestuia în ţară, au urzit un complot împotriva celui dintâi. Drept urmare, nouă mari boieri, inclusiv Manoil, au fost  acceptaţi  imediat în Sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, care i-a instalat în scaunele cele mai înalte.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu intenţiile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai domnitorului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani? În asemenea împrejurări considerăm că Manoil a reuşit să se impună în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu  cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat, probabil, ascensiunea sa politică ulterioară.

Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut acestui mare demnitar în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte proprietăţi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

După cum a-i observat din secvenţa trecută, iubite cititorule, prin 1456 şi începutul anului 1457 înţeleptul şi experimentatul boier Manoil a fost pus în faţa faptului  de a arunca din nou zarurile. Atât pe el, cât şi pe alţi boieri din Sfatul domnesc îl dezamăgi  politica domnului Moldovei  Petru Aron de a face cedări în toate „părţile”. De acea a început cu înfrigurare căutarea unui nou domn. Aceasta a coincis cu intenţiile lui Ştefan de a lua tronul domnesc al Ţării Moldovei. Punând una lângă alta zgârcitele informaţii din acea perioadă, se observă destul de clar faptul că o grupare importantă în număr de nouă boieri în frunte cu pan Manoil îl acceptase pe Ştefan ca viitor domn încă înainte de lupta de la Doljeşti din primăvara anului 1457. De aceea  încoronarea tânărului voievod s-a făcut cu susţinerea şi îngăduinţa deplină a acestei importante grupări boiereşti. Cei drept la împărţeala dregătoriilor şi a scaunelor din Sfatul domnesc  acestora li s-a acordat toată cinstea şi încrederea.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu planurile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai voievodului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani (despre începuturile carierei politice ale lui Manoil vezi numărul precedent), inclusiv 10 ani în domnia lui Ştefan cel Mare?  În urma cercetărilor efectuate am reuşit să stabilim  că pan Manoil s-a impus în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat ascensiunea sa ca personalitate politică şi militară.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

Peregrini de la Zograf

Era pe la sfârşitul verii 1462 când în amurgul unei zile de august  bătură în poarta curţii lui pan Manoil doi bătrâni călugări. O slugă deschise în grabă întrebându-i ce doresc, crezând că sunt de la vreo mănăstire din partea locului veniţi în scopul de a strânge „jertfă”. Dar se înşelase fiindcă aceştea veniseră tocmai din Sfântul Munte Athos, dincolo de Ţarigrad (fosta capitală a Bizanţului) şi doreau numaidecât să-l vadă pe pan Manoil. În seara aceea boierul nostru era deja acasă, căci  se întoarse mai devreme de la curtea domnească. Pan Manoil îi primi şi îi ascultă cu luarea aminte. După ce s-au închinat la sfintele icoane monahii i-au destăinuit boierului rugămintea lor. După mai multe războaie şi jafuri cumplite din partea „schizmaticilor” (aşa erau numiţi catolicii de către clerul ortodox) şi a „păgânilor” (turcii otomani) Sfânta mănăstire Zograf de la Athos, după cum mărturisiră călugării, a rămas în ruină şi bejanie. De la bătrânul nostru stareţ, spuse unul dintre călugări, am aflat că vestitul voievod al Moldovei Alexandru cel Bun şi mai târziu fiul acestuia, Iliaş voievod au trimis de multe ori ajutoare la Sf. mănăstire. Acum ei aşteaptă îndurare şi de la tânărul voievod Ştefan al Moldovei. Şi au făcut drum lung până la Suceava, pentru a-l ruga pe pan Manoil, care se auzise că are mare trecere la Ştefan voievod şi că acesta ţinea mult la sfaturile bătrânul boier, să pună cuvânt pentru Sf. mănăstire Zograf ca să fie ajutată de domn. În schimb, monahii de la Zograf se vor ruga zi şi noapte pentru sănătatea şi izbânda voievodului, numai ca acesta să le acorde sprijin şi să refacă sfânta mănăstire. Pentru mai multă încredere monahii promiteau că vor trece numele voievodului la Pomelnicul cel mare al mănăstirii şi că ruga lor va ajunge la ceruri.

Până la urmă nu se ştie când şi cum i-a vorbit pan Manoil lui Ştefan despre grijile şi nevoile Sf. mănăstiri Zograf, dar din informaţiile sporadice, care au ajuns până la noi se ştie cu certitudine că în anii următori şi până la sfârşitul vieţii Ştefan a venit cu ajutoare băneşti, cărţi şi scumpe odoare bisericeşti la mănăstirea Zograf. Până astăzi s-a păstrat o carte ce cuprinde „Vieţi de sfinţi” dăruită de către marele voievod mănăstirii de la Sf. Munte Athos încă pe la 1463, apoi în diferite registre şi cărţi domneşti de danie sunt înscrise importante sume de bani, care erau donate acesteia an de an, sume cu ajutorul cărora erau plătite dările Imperiului Otoman, erau reparate biserica şi chiliile, era întreţinută bolniţa mănăstirii şi multe altele. Drept recunoştinţă  monahii de la Zograf  i-au zugrăvit chipul în biserica mare a mănăstirii alături de împăraţii binefăcători ai Bizanţului şi Bilgariei.

Familia şi averile
Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut  marelui demnitar Manoil în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte averi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele. Alţi urmaşi ai lui Manoil, fie copii sau nepoţi, nu am reuşit să-i identificăm.

Acest sat, Mănăileşti, vândut de fiice în 1493, pare să fie identificat cu cel menţionat într-un uric de danie  al lui  Ştefan cel Mare din 8 octombrie 1487, fiind localizat de unii cercetători în ţinutul Neamţ.  În baza aceluiaşi izvor din 1493 Vladimir Nicu îl localizează în raion Ungheni, Republica Moldova. Conform izvoarelor documentare din a doua jumătate a sec. al XV-lea şi perioada imediat următoare, au existat şi alte sate, locuri, purtând acelaşi nume: lângă Bacău,  “unde a fost Manoil” pe Prut ş.a. Însă legarea acestora din urmă de numele lui Manoil Grecul se complică din cauza prezenţei în această epocă şi a altor persoane cu numele Manoil: Manoil Gârbovul (1440-1445), Manoil Raiciu (1453), Manoil Şerbici (1439-1444), Manoil Iacovei (1471).

Plecarea lui pan Manoil dintre cei vii în 1467 l-a determinat pe Ştefan să revadă componenţa Sfatului domnesc şi să aducă în imediata sa apropiere pe doi mari boieri, care îi vor fi sprijin pentru mulţi ani înainte. Este vorba de pan Stanciul şi de fiul său Mârza, precum şi de unchiul Vlaicul şi fiul său Duma, personalităţi istorice remarcabile din epoca lui Ştefan cel Mare, despre care vom povesti în secvenţele viitoare.

Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 10 Iunie, 2004

 

În paralel cu numeroasele acţiuni de ordin politic intern şi extern, de ample relaţii  diplomatice, de atâtea războaie şi cetăţi zidite şi reconstruite, Ştefan cel Mare, pe parcursul îndelungatei sale domnii, s-a manifestat şi ca un bun creştin cu frică de Dumnezeu şi cu stimă faţă de  memoria părinţilor şi strămoşilor săi, a rudelor apropiate. Fie din îndemnul de a înveşnici numele acestora, dar şi al său, fie de a aduce mulţumire lui Dumnezeu, pentru norocul de a obţine atâtea victorii în războaie, şi pentru a înveşnici memoria celor căzuţi în luptele pentru independenţa ţării, voievodul a ctitorit şi a înălţat numeroase lăcaşuri de rugăciune – mănăstiri şi biserici. Cine nu ştie azi de celebrele sale ctitorii –  mănăstirea Putna, Sf. Ilie de lângă Suceava, Dobrovăţ, minunatele biserici de la mănăstirile Voroneţ, Neamţ, Căpriana, din numeroase oraşe şi sate ale Moldovei. Ştiţi voi oare care a fost prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare?

De la o mare cumpăna din copilărie la prima ctitorie

Oricât de mult nu am dori, iubite cititorule, să te ferim de emoţii negative, totuşi tema propusă în secvenţa de faţă ne obligă să ne aducem aminte din nou de tragicul sfârşit al lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, în noaptea de 14 spre 15 octombrie 1451 în satul Reuseni de lângă Suceava. După cum am arătat şi în alte secvenţe, Ştefan fiind încă copil pe atunci, împreună cu mamă-sa  au scăpat cu viaţă ca prin minune, refugiindu-se peste hotarele Ţării Moldovei. Cum s-au petrecut evenimentele în detaliu în acea noapte groaznică  nu mai spun direct nici letopiseţele, nici tradiţia populară orală. Cu toate acestea unele amănunte se pot întrezări, fiind puse alături atât documentele istorice cât şi rezultatele unor săpături arheologice. Or, acestea par să ne informeze despre faptul că în noaptea aceea blestemată,  după ce voievodul asasinat mai zăcu un timp în băltoaca de sânge, unii oameni din anturajul său, fie că li s-a permis, fie că l-au furat, la propriu, pe voievod şi l-au adus pe căi ocolite la una dintre cele mai apropiate mănăstiri unde şi fu îngropat.  După ce mai multă vreme nu s-a ştiut nimic în această privinţă, cercetările au arătat că Ştefan şi mamă-sa  ştiau unde a fost dus pentru somnul de veci  Bogdan al II-lea.  Aceasta era o aşezare monahicească numită Pobrata sau Probota, situată nu departe de Reuseni, pe Valea Siretului, fiind întâlnită în izvoarele istorice şi cu denumirea de Sf. Nicolae din Poiană, una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova, care a fost întemeiată înainte de 1391, fiind o veche ctitorie voievodală.  Precum arată un vechi document, încă străbunicul lui Ştefan cel Mare, Ştefan I (1394-1399), aici „au făcut şi biserica cea dintâi durată”, iar în 1398 acelaşi voievod dăruieşte mănăstirii şi două sate. În sec. al XV-lea Pobrata a devenit un important centru de cultură şi instruire cărturărească. Pe atunci mănăstirea avea numai construcţii modeste, inclusiv biserica, în care, după cum admit oamenii de ştiinţă, a fost înmormântat Bogdan al II-lea.

De la o vreme, dar mai frecvent după ce se tămădui rana de la picior, tot mai des putea fi văzut la mănăstirea din Poiană şi Ştefan voievod cu suita sa. După Sfânta Liturghie el se retrăgea în chilia stareţului Stahie unde asculta cu luare aminte la cele spuse de bătrânul călugăr. Se prea poate că anume acest stareţ l-a convins pe tânărul voievod că ar fi bine să înalţe la Pobrata o nouă biserică de piatră, în care să fie reînhumat tatăl său, Bogdan. După cum s-a dovedit mai târziu, prin 1463-1464, dar nu mai târziu de luna noiembrie 1465 frumoasa biserică de piatră a fost înălţată. Aceasta s-a dovedit a fi prima mare ctitorie a lui Ştefan cel Mare.  Ceea ce l-a determinat pe Ştefan să facă acest prim pas  din amplul său program cultural-ctitoricesc a fost la sigur că monahii i-au povestit că mănăstirea din Poiană s-a aflat de la bun început sub îngrijirea moşilor şi strămoşilor săi, voievozi ai Ţării Moldovei. Cu atât mai mult că aici zace şi trupul tătâne-său.

Ştefan vodă şi Pobrata

După cum convenise cu bătrânul stareţ, Ştefan vodă a înălţat noua biserică de piatră „mai la vale lângă pârâu” cu meşteri zidari şi zugravi aduşi de la Suceava sau din alte târguri. Din nefericire, această construcţie nu a ajuns până în zilele noastre, deoarece peste câteva decenii în zonă s-au produs masive alunecări de teren, care au deteriorat şi biserica nou zidită. În ultima decadă a sec. al XV-lea  meşterii zidari ai lui Ştefan au încercat să consolideze edificiul, dar un nou val de alunecări, din primele decenii ale sec. XVI-lea, au desfăcut construcţia în trei părţi. În a doua sa domnie, Petru Rareş (1541-1546) înalţă o nouă biserică de piatră la Pobrata, în care au fost strămutate şi mormintele bunicilor săi dinspre tată. Această din urmă biserică de la Pobrata a ajuns până în zilele noastre.

Săpăturile arheologice efectuate în ultimii ani în zona afectată de surpările masive de teren au scos în vileag blocurile ale bisericii edificate de către Ştefan cel Mare, dându-le acestora posibilitatea să-şi facă o reprezentare destul de clară despre aceea cum arăta iniţial prima ctitorie a voievodului. În urma săpăturilor s-a văzut că voievodul a înălţat la Pobrata o biserică de proporţii destul de impunătoare pentru acele timpuri. Arheologici au scos în vileag urme, materiale, care arată că biserica cu hramul Sf. Nicolae a lui Ştefan cel Mare de la Probota a avut şi elemente de pictură exterioară, de unde se consideră că acest fenomen al picturii murale bisericeşti, care a avut o puternică înflorire în sec. al XVI-lea, mai cu seamă în domniile lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) şi Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) îşi are originile la începuturile înfloritoarei epoci a lui Ştefan cel Mare.

După câte se pare voievodul dorea ca mănăstirea Pobrata să devină necropolă domnească unde să fie înmormântaţi nu numai părinţii şi rudele apropiate, dar poate şi el personal. Într-adevăr, săpăturile au scos la iveală gropniţa bisericii, în care au fost descoperite doar două morminte, care, se crede, aparţin lui Bogdan al II-lea şi Mariei-Oltea, care se stinge din viaţă la 4 noiembrie 1465. Ceea ce l-a determinat pe voievod să renunţe la transformarea Pobratei în gropniţă domnească au fost aceleaşi alunecări de teren, care l-au făcut pe voievod să caute în această privinţă alte variante. Începuturile zidirii mănăstirii Putna în 1466 este o dovadă cât se poate de grăitoare în această privinţă.

În scurtă vreme, Ştefan a venit la această mănăstire cu bogate danii. Astfel, în anii 1458, 1463, 1471 şi 1472, Ştefan dăruieşte mănăstirii Pobrata satele: Oniceni, Bodeşti, Tătăruşi, Iurcani, Verejani ş.a.  O bogată şi interesantă danie aceluiaşi lăcaş de rugăciune  face  Ştefan vodă şi în 1466 „pentru mântuirea sufletelor părinţilor şi moşilor şi pentru sănătatea sa şi a membrilor familiei sale”, în fiecare an  de la noi câte 10 buţi (butoaie – n. n.) de vin şi două măji (căruţe – n. n.) de peşte, o maje de morun, iar cealaltă de carp, şi jumătate de piatră (unitate de măsură a cantităţii – n.n.) de ceară de la Târgul Frumos, şi toate bărbânţele (vase speciale de lemn, putină – n,n) de miere din desetina care va fi din satele lor, ceea ce va fi de la oamenii lor de la Botne (zonă geografică a mănăstirii Căpriana – n. n.), şi iezerul de la gura Bâcului şi cu toate gârlele, şi prisaca lui David, pe Bâc, şi în dreptul gurii Bâcului, pe Nistru, să-şi facă două setci (locuri special amenajate de pescuit – n. n.)”.

 Maria-Oltea în drum spre Pobrata

Precum reiese din tradiţia populară orală la această mănăstire s-a călugărit Maria-Oltea, după ce fiul ei Ştefan a urcat în scaunul voievodal de la Suceava. Deoarece în mănăstirea Pobrata  sălăşluiau pe acea vreme doar monahi, este greu de crezut că Maria-Oltea s-a călugărit la această mănăstire. În schimb, după cum putem întrezări realităţile de atunci, atât monahii din partea locului, cât şi cei care veneau la rugăciune la Pobrata văzuseră deseori aici o evlavioasă  femeie  în strai cernit, îngrijind de mormântul lui Bogdan al II-lea sau stând în genunchi nemişcată în faţa icoanei Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Aceasta era Maria-Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, care pe la praznicele mari împărăteşti părăsea feritul ei iatac din palatul domnesc de la Suceava, luând calea spre Pobrata pentru a sta de veghe la mormântul soţului ei.

La sigur că noua biserică de piatră a Pobratei a fost finisată înainte de 4 noiembrie 1465, când se stinge din viaţă Maria-Oltea, deoarece, după cum arată ultimele investigaţii, bătrâna mamă a fost înmormântată alături de Bogdan al II-lea în gropniţa noii biserici zidite de Ştefan cel Mare. Peste o anumită  vreme  la fel ca şi altor moşi şi strămoşi ai săi, din porunca şi cheltuiala lui Ştefan iscusiţi meşteri au confecţionat şi au instalat pe mormintele părinţilor săi spre veşnică amintire frumoase lespezi de marmură.  Ulterior prin vâltoarea veacurilor din acestea au rămas doar unele fragmente descoperite în sec. al XX-lea.

Mai mult timp s-a considerat că în aceeaşi biserică de la Pobrata a fost înmormântată şi prima soţie a voievodului – Eudochia de Kiev, deoarece mănăstirea Putna abia se zidea pe atunci. Cercetările din ultima vreme au arătat că Eudochia doamna a fost aşezată spre odihna de veci în biserica domnească cu hramul Sf. Gheorghe, numită şi Mirăuţi, din Suceava.

Aşa dar, prima mănăstire care s-a învrednicit de construcţia unei biserici de piatră din partea marelui voievod a fost cea cu hramul Sf. Nicolae din Poiană, numită şi Probota Veche (Pobrata).

Despre alte ctitorii ale slăvitului voievod vom povesti în alte secvenţe.

Ani mai buni pentru Ştefan vodă

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 3 Iunie, 2004

Deşi înfrânt şi descurajat după eşecul de sub zidurile Chiliei, Ştefan vodă îşi reveni destul de repede. Rămânând în liniştea iatacului domnesc, pe când i se tămăduia rana de la picior, tânărul voievod a avut timp să mediteze pe îndelete asupra celor întâmplate. În primul rând, se văzu nevoit să recunoască că au trecut vremurile când se putea de obţinut o biruinţă cu armele şi cu meşteşugurile de pe atunci când lua scaunul domnesc. Că vezi bine, ungurul semeţ ştiu să izbească cu putere ne bănuită din bombardele şi husniţele (tunuri medievale – n. n.) de pe zidurile cetăţii. Şi boierii mai în vârstă, altă dată mai iuţi şi mai descurcăreţi, i s-au părut de astă dată nu ştiu cum mai neputincioşi, ne ştiind ce să întreprindă ca izbânda să fie de partea lor. După întoarcerea în cetatea de scaun a Sucevei şi mamă-sa Maria-Oltea mai purta mânie şi nelinişte în suflet pentru cele întâmplate, dar într-una din serile lungi de toamnă hotărî să vină cu blândeţe şi dragoste de mamă, să pună capăt supărării apărute între ei. Din vorbă în vorbă îşi aminti că la cetatea Neamţului era întemniţat un neamţ pre nume Hărman, care spusese că ştie meşteşugul armelor de foc şi că i-ar putea fi de mare folos voievodului.

Treptat, pe măsură ce  voievodul îşi revenea, li s-au mai descreţit frunţile celor din Sfatul domnesc, cu atât mai mult că olăcarii (un fel de poştaşi medievali – n. n.) trimişi cu mesaje în toate părţile veneau cu veşti bune de pace şi linişte la hotarele ţării.  Astfel încât aventura de la Chilia din 1462 nu avu urmări grave, cel puţin  pentru un timp.

Recuperarea Hotinului (1463)

Viaţa îşi urmă cursul ei firesc şi iată că în Sfatul domnesc porniră din nou discuţii şi schimb de păreri în privinţa Hotinului. Insistenţa de care au dat dovadă solii lui Ştefan, în faţa regelui leşesc Cazimir al IV-lea, aduseră veşti îmbucurătoare. Regele era gata să întoarcă cetatea sub stăpânirea lui Ştefan vodă în schimbul recunoaşterii de către domnul Moldovei a suzeranităţii faţă de coroana leşească, susţinerii cu efective a regelui în diverse acţiuni militare de mare interes pentru Ţara Leşească şi păstrării liniştii şi ordinii în zonele de graniţă ale celor două ţări.  S-a convenit fără mare zarvă diplomatică ca Hotinul să treacă sub controlul Moldovei încă în 1463. Însă preluarea reală a cetăţii mai dură un timp, încât realmente moldovenii se reinstalaseră la Hotin abia în aprilie 1464. Indiscutabil această acţiune îl încurajă mult pe tânărul voievod, dându-i încredere în forţele proprii, în capacitatea sa de a rezolva chestiuni dintre cele mai complicate pentru ţară.

Ştefan, sfătuindu-se cu Manoil, Vlaicul, cu alţi sfetnici ai săi,  găsi de cuviinţă să trimită la Hotin o persoană demnă de încredere şi se conveni că este mai nimerit a-l numi pârcălab într-acolo pe vornicul Goian. În trecut, sub alţi voievozi, acesta acumulase o vastă experienţă, aflându-se în mai multe dregătorii importante cum ar fi cea de comis, de paharnic şi de mare vornic. După câte se pare, boierul Goian avea ştiinţă de carte, cunoştea limba latinească şi leşească, atât de necesare pentru un dregător instalat într-o cetate de hotar, unde era deosebit de activă şi vama domnească. Unde mai punem că pan Goian trebuia să cunoască la faţa locului situaţia, atât din cetate, cât şi cea de la hotarul cu Ţara Leşească. Pentru cititorul nerăbdător şi doritor să afle  lucruri mai interesante, ne grăbim să arătăm că pan Goian a rămas la Hotin până în 1467, reuşind să consolideze definitiv administrarea cetăţii şi ţinutului Hotin sub stăpânirea Ţării Moldovei. Despre el se mai ştie că, în calitate de pârcălab al cetăţii Hotin, a participat la lucrările comisiei mixte moldo-polone pentru reglementarea  litigiilor de graniţă dintre cele două state şi că experienţa acumulată aici a fost deosebit de utilă şi la Chilia, unde înaltul dregător domnesc a exercitat aceeaşi funcţie de pârcălab timp de trei ani.

Voievod bun de însurătoare

Nu se ştie cât timp a trecut după acest episod din viaţa lui Ştefan cel Mare, dar  din interesele ţării voievodului i se cerea să-şi găsească mireasă şi să celebreze nuntă domnească cu o cneghină „din rude mari împărăteşti”. În primii ani de domnie a lui Ştefan, fie în Sfatul domnesc, cu participarea celor mai de seamă boieri ai ţării, fie în anturajul mamei sale Maria-Oltea, s-a discutat îndelung pe cine ar fi trebuit să ia în căsătorie voievodul,  făcându-se în cele din urmă alegerea. Până la aceasta o fi fost trimise iscoade şi solii în toate părţile pentru ca alegerea să fie cât mai reuşită.

Spre nenorocul nostru, cronicile vremii nu ne aduc prea multe informaţii când şi în ce împrejurări a cunoscut-o Ştefan pe Eudochia de Kiev, prima sa soţie şi doamnă a Ţării Moldovei. Din zgârcitele informaţii se cunoaşte că tânăra mireasă era sora cneazului sau ţarului, cum era numit în unele izvoare, Simion Olelcovici de Kiev, din Marele Ducat al Lituaniei.  Acesta era un nobil bogat, de viţă veche de cneji kieveni, de neam creştin ortodox, detaliu deosebit de important, dacă ţinem seamă că Ţara Moldovei aparţinea aceleiaşi lumi creştin-ortodoxe. Or, pe atunci, apartenenţa la o credinţă era de importanţă primordială,  nu numai pentru marea boierime din Sfatul domnesc, pentru mama voievodului – femeie deosebit de evlavioasă,  dar şi pentru toată Ţara Moldovei.

După cum „scrie la letopiseţ”, ceremonia de cununie şi nunta au fost celebrate în cetatea de scaun a ţării, la Suceava, în ziua de 5 iulie 1463. S-ar fi cununat tânăra pereche voievodală în biserica Mitropoliei, numită şi Mirăiţi, iar slujba de cununie a fost oficiată chiar de Înalt Preasfinţitul Teoctist, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, însoţit de un mare sobor de episcopi şi preoţi. Dintru început evenimentele s-au derulat, se pare, într-un chip destul de fericit pentru Ştefan voievod şi tânăra sa doamnă Eudochia, deoarece numai la zece luni după căsătorie Dumnezeu le dărui un fiu, pe care Ştefan îl numi după obicei în onoarea bunicului său Alexandru cel Bun – Alexandru. Printre altele, fie spus, în realitate Ştefan era nepotul lui „jupan Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun. La încă un an de zile după aceasta, Eudochia îi aduse pe lume voievodului o frumoasă domniţă pe care au numit-o Elena sau Olena, după obiceiul şi pronunţia rutenească.

Astfel încât Maria-Oltea, mama voievodului, trebuie să fi închis ochii pe veci mulţumită în suflet în faţa lui Dumnezeu că a avut parte în viaţa ei zbuciumată şi de bucuria de a-şi vedea fiul nu numai urcat în scaunul domnesc, dar şi căsătorit cu o frumoasă fiică de „ţar”, care i-a dăruit şi doi nepoţei drăgălaşi.

Chilia este din nou a Moldovei
După ce s-au limpezit lucrurile în privinţa cetăţii Hotinului şi relaţiile cu Ţara Leşească deveniseră destul de bune, Ştefan vodă îşi îndreptă din nou privirile asupra mult râvnitei cetăţi a Chiliei.  Artera comercială care trecea prin Chilia putea să aducă mulţi gologani în vistieria ţării, dar nu numai asta era la mijloc, căci vestita cetate mai putea  apăra dinspre Dunăre şi mare Ţara Moldovei. De astă dată, tânărul domn pregăti campania de luare a Chiliei cu mai multă precauţie şi înţelepciune. Pe de o parte, a trimis iscoadele sale pentru a stabili relaţii cu oamenii din cetate şi din oraş, ca în caz de necesitate să se poată bizui pe aceştia. Pe de altă parte, a dat poruncă unor pârcălabi de-ai săi să meargă la Braşov, Sibiu, Liov şi în alte târguri vestite, pe la marele ateliere ale meşterilor armurieri să-i pregătească în mare taină multe arme de foc, adică tunuri. De astă dată, el a înţeles prea bine că o cetate, pentru a fi luată, mai întâi trebuie „bătută” din toate părţile cu bombarde. Armele trebuiau aduse  la Suceava până la sfârşitul toamnei lui 1464. Ca să nu dea de bănuit nimănui, negustorilor străini care aduceau marfa cerută în ţară li se deschideau toate drumurile şi toate vămile, să fie liberi să-şi vândă mărfurile în Ţara Moldovei. Între timp, pârcălabi, vătafi şi căpitani strângeau şi instruiau oastea care trebuia să meargă spre Chilia. Însăşi voievodul urmărea cu mare atenţie aceste pregătiri, fiind totodată cu ochii în patru la tot ce se făcea la hotarele de sud ale ţării. Ca şi mai înainte, cetatea Chiliei se afla în mâinile unei garnizoane maghiare şi, după cum s-a dovedit mai târziu, regele Matia Corvin  nu a fost informat despre un eventual atac al lui Ştefan asupra cetăţii de la gurile Dunării. Pentru orice eventualitate, Ştefan porunci ca oamenii săi să supravegheze trecătorile  peste Carpaţi şi drumurile ce duceau prin Valahia spre Transilvania.

Ştefan vodă hotărî să lovească Chilia prin surprindere. Cum numai au trecut sfintele sărbători de Crăciun, Sfântul Vasile şi Bobotează, îşi adună  toată „puterea” şi a purces spre Chilia.

Preluând informaţii din cronici mai vechi, atât ale ţării, cât şi ale „striinilor”, Grigore Ureche scrie în cronica sa despre aceste evenimente precum că „…pogorât-au (Ştefan vodă – n. n.) cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Şi sosindu la cetate miercuri spre joi (23 ianuarie 1465 – n. n.), la miazănoapte, au înconjurat cetatea… iară vineri dins-de-dimineaţă au început a bate cetatea şi aşa toată zioa s-au hărţuit până în seară. Iară sâmbătă să închinară cei din cetate şi intră Ştefan vodă în cetatea Chiliei. Şi acolo petrecându trei zile veselindu-să, lăudându pre Dumnezeu, îmblânzia oamenii în cetate…”.

În sfârşit, visul lui Ştefan se împlinise. Chilia era din nou a Moldovei. Pentru o mai mare siguranţă a ales şi a instalat în cetate o garnizoană, în fruntea căreia l-a aşezat ca pârcălab, adică comandant militar şi diriguitor al întregii urbe, pe cumnatul său Isaia. Astfel, Ştefan vodă îşi înscrise încă un mare succes în palmaresul politicii sale de întregire şi consolidare a Ţării Moldovei. În acelaşi timp, anticipând într-un fel evenimentele, vom spune cititorului nostru că luarea Chiliei va pune începuturile unui  şir de mari conflicte cu vecinii săi puternici – Ţara Ungurească şi Imperiul Otoman. Dacă prima a căutat să-şi redobândească cetatea, apoi cea de-a doua putere ostilă Moldovei dorea să pună mâna pe Chilia şi Cetatea Albă, care erau nu numai adevărate perle comerciale, aducătoare de mari venituri, dar şi centre strategice de mare importanţă  pentru apărare sau ofensivă. Dar despre aceste rivalităţi, care s-au  declanşat cu o putere nemaiîntâlnită până atunci, iubite cititorule, îţi vom povesti în alte secvenţe.