Fost-au acestu Stefan Voda… (nuvelă)

Cu vreo 10 ani în urmă un fost regizor de la „Moldova-film” stabilit cu traiul în Statele Unite ale Americii mi-a propus să scriu un scenariu aşa cum ma-şi pricepe eu mai bine la un film artistic despre o mare personalitate din istoria noastră. La rândul său, el se obliga să găsească bani pentru realizarea unui asemenea film de lung metraj. Am convenit să scriu un text despre Ştefan cel Mare, ori pe atunci se împlineau 500 ani de la trecerea în nemurire a celebrului voievod al Ţării Moldovei. Propunerea i-a plăcut şi în scurtă vreme m-am apucat de treabă. Peste 4 luni nuvela era gata. Am prezentat-o şi după vreo două zile, mi-a

Fost-au acestu Sefan Vodăspus că i-a plăcut mult, dar va trebui câte ceva de adaptat la condiţiile de filmare pe teren, precum şi tradusă în limba engleză, căci filmul urma să fie turnat la vreun studiou din SUA. După aceea, am mai întreţinut legătura pe internet, trimiţându-mi un timp mesaje încurajatoare precum că proiectul nostru poate să aibă sorţi de izbândă. După care corespondenţa noastră s-a întrerupt. Peste 10 ani recitind scenariul am găsit că mai rămâne destul de interesant şi poate fi lecturat cu vădită curiozitate de un anumit cerc de oameni care se interesează de viaţa şi faptele glorioase ale marelui voievod. Bineînţeles, nuvela în cauză reprezintă o ficţiune artistică, dar care are la temelie repere istorice reale în ceea ce priveşte epoca şi evenimentele principale, anumite figuri istorice ş.a. Pe ici-colo am presărat intenţionat textul cu sintagme din documente istorice, din operele unor cronicari şi scriitori clasici (Grigore Ureche, Ion Neculce, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu ş.a.) şi din folclorul românesc. Totodată, pentru a imprima dialogurilor un colorit istoric am recurs la noţiuni, expresii şi cuvinte cu iz de epocă. Fără a avea veleităţi de scritor sau scenarist rog cititorul să parcurgă cu o anumită doză de indulgenţă cele citite şi să nu le ia drept veritabilă realitate istorică.

Nuvela_Fost-au Stefan

Anunțuri

200 de ani de la anexarea Basarabiei: „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că în urma tratatelor de pace de la Bucureşti, de acum două secole, au apărut toate problemele identitare ale basarabenilor.

Savantul a declarat într-un interviu pentru „Adevărul” că şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, Moscova a promovat în regiunea anexată o politică similară cu cea rasistă din Africa de Sud, de tip bantustane.

„Adevărul”: Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive – 1772, 1793 şi 1797 – între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă – mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Interviu complet îl puteți citi pe Historia.ro

200 de ani de la anexarea Basarabiei: „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Cetatea Orheiului în domnia lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 29 Iulie, 2004

Oraşul Orhei are o veche şi bogată istorie. Meleagurile orheiene au fost populate din cele mai vechi timpuri. În această zonă geografică arheologii descoperă la tot pasul  bogate vestigii din diferite epoci, din antichitate până în plin evul mediu.  Vechiul ţinut al Orheiului împodobit cu codrii deşi, coline, râuri şi râuleţe, cu soluri fertile a oferit oamenilor condiţii prielnice de viaţă. În antichitate şi evul mediu timpuriu acest spaţiu a făcut parte din aria geografică de romanizare şi formare a poporului român.

Orhei – vatră de istorie

Este de mult cunoscut că oraşul Orhei de astăzi, a avut în trecut o altă vatră mai veche, care  în împrejurări grele cu aproape cinci secole în urmă a fost părăsită. Populaţia băştinaşă a abandonat vechea urbe de pe Răut, găsind loc potrivit pentru o nouă aşezare cu aceeaşi denumire Orhei cu 15-18 km mai la Est pe malul aceleiaşi ape curgătoare. Vatra veche părăsită în primele decenii ale sec. al XVI-lea a intrat în istorie cu numele de Orheiul Vechi, iar noua aşezare, apărută ceva mai înainte de mijlocul sec. al XVI-lea a fost denumită Orhei.

În vatra Orheiului Vechi în urma săpăturilor arheologii au identificat o aşezare umană şi chiar o veche cetate de lemn şi pământ, care a existat în secolele XII-XIII, fiind distrusă în urma invaziei tătaro-mongole din anii 1241- 1242.

Se mai cunoaşte că în aceeaşi vatră au construit fortificaţii şi chiar un întreg oraş de tip oriental tătaro-mongolii în ultima perioadă a stăpânirii lor. Prin anii 60 -70 ai sec. al XIV-lea acest oraş se stinge drept urmare a izgonirii şi retragerii  tătaro-mongolilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru. În scurtă vreme în vatra acestui oraş a început să se aşeze din nou cu traiul populaţia băştinaşă. Localitatea deveni în curând  dominantă sub aspect economic asupra împrejurimilor. Pe timpul domniei lui Petri I Muşat (1374-1391)  extinderea teritorială a Ţării Moldovei prin includerea spaţiului dintre Prut şi Nistru în componenţa acestui stat a favorizat evident dezvoltarea sub toate aspectele a Orheiului. Încă din ultimele decenii ale sec. al XIV-lea şi primele decenii ale sec. al XV-lea, Orheiul deveni destul de atractiv din punct de vedere economic-comercial şi a producţiei meşteşugăreşti. În această perioadă aşezarea deveni loc de popas şi eventual loc de schimb de mărfuri dintre negustorii care urmau calea de-a lungul văii Nistrului din zona Mării Baltice şi Poloniei spre Marea Neagră şi cale întoarsă, de-a lungul Drumului comercial moldovenesc. Această împrejurare a stimulat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, ducând la apariţia unor pături negustoreşti şi meşteşugăreşti în partea locului. Stabilitatea politică asigurată mai ales pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun a favorizat transformarea vechii localităţi de pe Răut în aşezare urbană. Se pare, deja în deceniile trei-patru ale sec. al XV-lea Orheiul devenise târg.

În baza numeroaselor vestigii arheologice existenţa târgului Orhei este atestată încă din deceniul 3-4 ai sec. al XV-lea, fiind vorba în primul rând despre descoperirea unui număr mare de monede bătute în epoca lui Alexandru cel Bun, precum şi a unui număr important de monede străine.

După cum se admite vechea cetate de piatră înălţată de tătaro-mongoli, deşi suferise mult, a servit totuşi şi moldovenilor ca centru de apărare, ba poate, chiar şi ca sediu al dregătorilor care administrau târgul şi ţinuturile din jurul oraşului.

Sub flamura lui Ştefan cel Mare

Războaiele fratricide din anii 30 – 50 ai sec. al XV-lea au frânat în mare măsură procesele economice care fuseseră impulsionate cu multă putere în epoca lui Alexandru cel Bun. În schimb, odată cu urcarea în scaunul  Ţării Moldovei a lui Ştefan cel Mare, Orheiul începe să-şi recapete vitalitatea de altă dată. Ia amploare viaţa urbană, se dezvoltă meşteşugurile şi comerţul, deşi târgul continua să aibă un accentuat aspect rural prin ocupaţiile agrare  a unei mari părţi a populaţiei din partea locului. Precum se ştie, în politica sa de consolidare a capacităţii de apărare a Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie întăririi liniei de apărare de-a lungul Nistrului, construind noi cetăţi sau reconstruind şi consolidând cetăţile mai vechi, dintre care făcea parte şi cea a Orheiului.

În anii 60 ai sec. al XV-lea a fost înălţată citadela Orheiului – centru de apărare a hotarelor de răsărit ale ţării împotriva invaziilor tătare. Prădalnicele  năvăliri ale tătarilor din vara anului 1469 l-au determinat pe Ştefan să întreprindă măsuri în vederea consolidării capacităţii de apărare a ţării de-a lungul Nistrului declanşind importante lucrări în vederea edificării unei citadele întărite la Orhei.  Despre aceasta ne mărturisesc atât săpăturile arheologice, în cadrul cărora au fost descoperite temelia citadelei, cât şi documentele timpului. Astfel, în hrisovul lui Ştefan cel Mare din 1 aprilie 1470 este pomenit  pentru prima dată un pârcălab, adică un comandant militar  a cetăţii Orhei, care după cum se obişnuia pe acele timpuri, îndeplinea şi funcţii administrative ale ţinutului. Acesta era Radu Gangur, fiul „Ganguroaiei celei bătrâne”, un boier din partea locului.

Prin construirea unei cetăţi de pământ şi lemn la Orhei, Ştefan cel Mare urmărea scopul de a închide o poartă larg deschisă dinspre părţile tătăreşti pe linia dintre Hotin şi Cetatea Albă. Totodată, prin aceasta, voievodul căuta să-şi consolideze poziţiile în această parte a ţării prin dregători instalaţi de el, care să se ocupe mai eficient de apărarea şi administrarea acestor ţinuturi. Până a ajunge la nominalizarea şi pe cât permit izvoarele istorice să dezvăluim activitatea acestor dregători de la Orhei (ceea ce vom face într-o secvenţă viitoare), trebuie să arătăm, că   Ştefan cel Mare a acordat o mare atenţie acestui târg şi acestei cetăţi ca centru de apărare şi de exercitare a puterii sale (judiciare, administrative şi fiscale) în acest ţinut. Drept dovadă în această privinţă poate servi faptul, că în această funcţie până la sfârşitul domniei sale Ştefan cel Mare a numit reprezentanţi ai marii boierimi dregătoare moldovene, persoane dintre cele mai devotate voievodului, cum ar fi Radu Gangur, pan Galeş, Vlaicul, Grozea Micotici, Ivanco şi Alexa. După cum au arătat cercetările, vechiul târg al Orheiului a ajuns la mare înflorire în ultimele decenii ale sec. al XV-lea.

Cetatea Orheiului

Relicvele descoperite arată că urmele existente pe peninsula joasă formată de apele Răutului la 15 km. est de actualul oraş Orhei, permit de a emite ipoteza că cetatea Orheiului (Orheiul Vechi) s-ar fi găsit acolo, între satele Trebujeni şi Butuceni, într-o poziţie prielnică apărării. Peninsula era traversată de un val de zidărie şi două de pământ, care închideau limba de pământ spre uscat din celelalte trei părţi, adâncimea albiei Răutului şi configuraţia râpoasă a malului înalt puneau cetatea la adăpost de atac.

Fortificaţiile Orheiului constau din construcţii din lemn, pământ şi piatră. În partea dinspre apus – cel mai vulnerabil loc al “peninsulei” au fost construite două linii de apărare. Prima linie consta dintr-un perete de lemn (gard) din bârne groase aşezate orizontal, susţinute din ambele părţi de rânduri de stâlpi. La anumită distanţă în partea dinspre oraş a peretelui au fost înălţate turnuri circulare din bârne înfipte vertical în pământ. În partea de sus a turnurilor erau amplasate platforme de observaţie şi de luptă. În faţa acestui perete, în calea duşmanului mai era un obstacol – un şanţ adânc.

În timpul unui asediu tătarii au incendiat peretele din lemn. Pe locul lui a fost ridicat un val de pământ, care avea la temelia lui nişte construcţii dreptunghiulare din bârne, iar în faţa lor era săpat un alt şanţ, dar mai îngust.

Linia a doua de apărare era mai aproape de oraş – la 200 metri spre răsărit de prima şi consta dintr-un terasament din bolovani de calcar acoperit cu un strat de pământ bătut. Pentru a pătrunde în oraş inamicul trebuia să învingă aceste  două linii de fortificaţii.

La marginea vetrei oraşului, duşmanul se lovea de un alt obstacol: pe malul stâncos al Răutului  se  înălţa citadela de piatră, temelia căreia se păstrează până în zilele noastre. Ea constituia, centrul principal de rezistenţă în sistemul de apărare al Orheiului, cuprinzând la temelie un dreptunghi de circa zece mii metri pătraţi. Pereţii citadelei erau zidiţi din blocuri de piatră, întărite cu mortar de var. La colţuri citadela era străjuită de turnuri cilindrice. Turnuri semicilindrice au fost înălţate lângă pereţii dinspre apus, sud şi răsărit. Peretele nordic – din partea malului abrupt al Răutului era sprijinit de două întărituri masive de piatră – contraforturi. Intrarea în citadelă era dinspre sud. Deasupra ei se înălţa un turn, ambele părţi ale porţii erau străjuite de doi piloni.

După cum constată cercetătorii monumentului, specificul arhitecturii citadelei de la Orhei scot la iveală multe aspecte asemănătoare ale cetăţii “Oraşului Nou” de lângă Roman. Asemănarea e atât de evidentă, încât nu este exclus că la înălţarea ambelor cetăţi să fi luat parte aceiaşi meşteri zidari. Dintre edificiile mai importante din cadrul cetăţii din această epocă arheologii disting aşa-numitul palat al pârcălabului, destinaţia căruia rămâne enigmatică, precum şi o biserică cu un cimitir în preajmă, ateliere meşteşugăreşti ş. a.

Orheiul sub  loviturile tătarilor şi turcilor

În pofida tuturor măsurilor luate de Ştefan cel Mare în vederea consolidării capacităţii de apărare a cetăţii Orheiului, în 1499 în urma unei noi incursiuni a tătarilor, atât târgul, cât şi cetatea Orheiului a suferit distrugeri  mari. Deşi, citadela a rămas în mâinile moldovenilor, se pare apărătorii ei nu au mai fost în stare să-i readucă capacitatea de apărare de până la această dată. Cu atât mai mult că în august-septembrie 1513 o nouă invazie a tătarilor a provocat alte grele pierderi cetăţii. Aceste incursiuni de jaf ale tătarilor au fost urmate de altele, în anii de domnie a lui Ştefăniţă (1517-1527), care  au afectat şi mai mult cetatea, târgul şi ţinutul Orheiului, provocându-le mari pagube şi ruină. Urmări şi mai dezastruoase pentru întreg ţinutul Orheiului, a cetăţii şi târgului în special a avut campania militară a oastei otomane sub conducerea lui Soliman Magnificul în vara anului 1538. Ba mai mult, în urma acestei acţiuni asupra Orheiului atârna pericolul transformării în cetate turco-tătară ca una din măsurile consolidării otomanilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru a Ţării Moldovei. Devastarea târgului Orhei cu începere din 1499  i-a determinat se vede pe mulţi locuitori ai urbei să-şi găsească un trai mai liniştit în altă parte. Fenomenul strămutării populaţiei din vatra Orheiului Vechi s-a accentuat mai cu seamă după 1538-1540, fenomen, care în scurtă vreme a dus la apariţia unei noi localităţi cu acelaşi nume Orhei pe altă vatră, în care este situat Orheiul de astăzi.

Documentele mărturisesc, că ulterior pe vremea celei de a doua domnii a  lui Petru Rareş, adică după 1541, pe locul vechii cetăţi a Orheiului a fost înălţată o nouă cetate de piatră, care ulterior a fost folosită de unii domni moldoveni în vederea restabilirii capacităţii de apărare a Ţării Moldovei. Cât priveşte vechiul târg, el fusese părăsit cu desăvârşire. Cu începere din anii 50-60 ai sec. al XVI-lea izvoarele istorice încep tot mai frecvent să ne ofere informaţii despre apariţia unui nou târg într-o nouă vatră, care în aceeaşi perioadă s-a impus ulterior şi ca centru administrativ al ţinutului Orhei.

Ştefan cel Mare, an de mărire şi glorie: de la Baia la Lipnic

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 22 Iulie, 2004

După bătălia de la Baia în decembrie 1467 Ştefan cu ai săi îl urmări pe Matia Corvin prin trecători până în culmile Carpaţilor, Dar nu riscă pe timp de iarnă să-şi continue epopeia fiindcă zăpezile proaspăt căzute făceau drumurile foarte anevoioase şi pline de riscuri. Un gând continua permanent să-l roadă pe voievod: cum de s-a întâmplat  să-i scape din încercuire la Baia regele şi Petru Aron? Pe timp de iarnă, ţinând cale spre Suceava şi trecând prin târgurile şi ţinuturile devastate de oastea străină inima i se strângea de durere şi mânie cumplită, stârnindu-i o aprigă sete de răzbunare, şi atunci Ştefan rosti: „dinte pentru dinte !”

Atacul în secuime

Deşi era primăvara în toi, regele Matia mai continua să zacă pe patul de suferinţă,  căci vârfurile de săgeţi din spate i-au provocat răni adânci şi dureri infernale pentru multă vreme. Iscoadele şi negustorii care mergeau spre bogatele oraşe transilvănene Sibiu, Braşov, Cluj ş.a. i-au adus voievodului la cunoştinţă informaţii precum că principale trecători peste Carpaţi sunt fără pază deosebită din partea ungurească. Atunci Ştefan adunând în grabă o seamă de oaste de pe la cetăţile de sub munte, dar şi de la ţinuturi lovi pe neaşteptate în „scaunele” secuieşti de peste Carpaţi, fără să întâmpine vreo rezistenţă serioasă. Campania a fost încredinţată celui de-al doilea spătar Filip Pop, care isprăvi întru totul  porunca voievodului. Iar un cronicar, martor la evenimentele de atunci a scris la „Letopiseţul Moldovenesc”: „… după războiul lui Ştefan vodă ce făcusă la Bae cu Mateiaşu craiul, s-au rădicatu Ştefan vodă cu toată puterea sa, vrând să-şi răscumpere strâmbătatea sa ce-i făcusă ungurii, cându venise la Bae, s-au dus şi el la Ardeal, de multă pradă şi robie şi ardere au făcut în Ţara Săcuiască, neavându cine-i sta împotrivă şi cu pace s-au întorsu, fără nici o zminteală.” Cu toate acestea atât în campania de iarnă după victoria de la Baia, cât şi în incursiunea din Transilvania, Petru Aron aşa şi nu a fost prins. Aceasta îl făcea pe Ştefan să tresară şi să deie semne de nelinişte când îşi amintea că rivalul său se mai ascunde undeva prin marele oraşe ale Transilvaniei.

Pe două fronturi diplomatice

Deoarece, negustorii braşoveni sosiţi la Suceava cu o întreagă caravană de mărfuri între care şi arme, pentru cetăţile Moldovei, aduse la cunoştinţă voievodului că Petru Aron se află la Braşov. Dacă văzu că nu putu nicidecum să-l prindă pe fostul voievod, Ştefan cel Mare a pus la cale o nouă stratagemă. Conform acesteia, un grup de mari boierii din Sfatul domnesc a lui Ştefan între care Stanciul, Vlaicul, Goian, Isaia cumnatul său, Toma logofătul şi alţii, chipurile sunt foarte nemulţumiţi de atitudinea voievodului faţă de ei şi de aceea îl roagă pe Petru Aron să se întoarcă în ţară că ei îi vor asigura susţinerea şi reînscăunarea.  Această „rugăminte” a fost formulată într-o scrisoare  din 10 iulie 1468, iar  misiunea a fost dusă la îndeplinire de Ilie Stravici, diac în cancelaria domnească a lui Ştefan, care îşi camufla acţiunea prin aceea că are de procurat hârtie de la vestitele mori de hârtie  braşovene. Ajungând la Braşov, diacul înfăţişându-se la Petru i-a înmânat scrisoarea şi pentru mai multă convingere, îi mărturisi fostului voievod că în caz de izbândă, se vrea în scaunul de mare logofăt. Scrisoarea şi-a făcut efectul. Petru Aron s-a  lăsat ademenit şi, după câteva luni de gândire, a pătruns în Moldova cu puţinii săi oameni.  Căzut în capcană, acesta a fost dus la Ştefan.  Judecata domnească fu scurtă, dar  cu o  sentinţă pe măsura păcatului comis cu ani în urmă la Reuseni (vezi secvenţa din 26 februarie a.c.), retezându-i-se capul   la Orbic în ţinutul Neamţului.

Pe de altă parte, înţelegând foarte bine că ostilităţile cu Ţara Ungurească nu se vor încheia aici, Ştefan a trimis soli în Ţara Leşească, pentru a îmbuna inima regelui Cazimir. Ambiţiosul crai aştepta de multă vreme ca Ştefan, domnul Ţării Moldovei să-i depună personal jurământ de vasalitate şi credinţă. Părea că altă vreme mai potrivită  pentru  asemenea „ţăremonie” nici că poate fi găsită, deoarece voievodul moldovean se vedea ameninţat   nu numai de regele maghiar, dar şi de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, căruia Chilia îi mai stăruia în memorie. Ştefan însă găsi o mie şi una de pricini ca să nu să se înfăţişeze personal în faşa regelui polon. Voievodul a hotărât ca în această misiune diplomatică, în care trebuia să-l asigure pe regele polon de fidelitate şi credinţă va merge logofătul Toma. Înţelegând importanţa misiunii, Ştefan a dictat personal conţinutul scrisorii, care urma să fie înmânată craiului în semn că renovează actul de omagiu şi credinţă din 1462. În acest document istoric întocmit la 28 iulie 1468 domnul Ţării Moldovei arăta printre altele: „mărturisim şi facem cunoştinţă prin această luminată şi dreaptă şi cu dragoste scrisă carte a noastră … că am făgăduit şi făgăduim … cu toată ţara noastră a  Moldovei … domnului şi stăpânului  nostru preluminatului şi premilostivului Cazimir, craiu al Poloniei … că vom fi domniilor lor pe veci supuşi  credincioşi, cum au fost şi cei dinaintea noastră … aşa vom fi şi noi şi copiii noştri şi toţi supuşii noştri, în vecii vecilor”. Spre sfârşitul verii misiunea lui Toma logofătul ajunse la Cracovia, capitala de atunci a Ţării Leşeşti, unde se închină şi transmise personal regelui Cazimir scrisoarea din partea lui Ştefan. Dintru început, se putea citi cu uşurinţă pe faţa regelui dispreţ şi multă înfumurare faţă de solii moldoveni, dar pe măsură ce logofătul dezvăluia conţinutul omagiului un zâmbit plăcut îi lumină chipul Alteţei Sale, încât Toma logofătul înţelese că regele rămase întru totul satisfăcut de conţinutul documentului. De faţă cu sfetnicii şi înalţii săi castelani (nobilimea superioară poloneză), chiar atunci,  Cazimir a dat poruncă ca printr-o epistolă crăiască să-i transmită domnului Ţării Moldovei ferma promisiune că nu va mai ocroti în ţara sa pe nici un pretendent la scaunul Moldovei. Misiunea diplomatică a lui Toma logofătul reuşi întru totul.

La Nistru,  la mărgioară

Între timp veşti bune sosiră şi de la Putna. Stareţul Iosaf le transmitea printr-un preot peregrin, atât voievodului, cât şi lui chir Teoctist, mitropolitul că lucrările  de construcţie, cu ajutorul lui Dumnezeu, se apropie de sfârşit şi ar fi bine ca sfinţirea sfântului lăcaş să se facă pe când toată creştinătatea prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, adică la sfârşitul lunii august şi, prin urmare, ar fi minunat ca mănăstirea să poarte de acum înainte acest hram. Propunerea fu acceptată de Ştefan, cu atât mai mult că dorea şi el, ca în acele zile să fie pomenită cu deosebită evlavie maica sa Maria-Oltea.

Pe neaşteptate  un olăcar (un mesager, poştaş de urgentă) aduse de la Hotin, de la   Vlaicul, pârcălabul cetăţii o veste de loc îmbucurătoare. Puhoaie mari de tătărime se împlântase adânc în voievodatele de mează-zi ale Poloniei, prădând, robind şi  arzând multe oraşe şi sate şi că are mari temeri că la cale întoarsă aceştea să  treacă Nistru. Îngrijorarea Vlaicului i se transmise voievodului, căci cunoştea foarte bine experienţa şi intuiţia de oştean a unchiului său. În mare grabă dădu poruncă să fie întărite şi păzite cu mare grijă hotarul dinspre Ţara Leşască, iar în cetăţile Hmeliov, Ţeţina şi Hotin să fie trimise întăriri… Sub vălul nopţii Ştefan ieşi din Suceava cu o oaste adunată în Ţara de Sus, luând şleahul (drumul) vechi al Hotinului  se îndreptă spre Nistru. Neştiind cu siguranţă din care parte pot intra tătarii în Moldova hotărî să-şi instaleze tabăra  în Dumbrava cu arbori seculari de la Lipinţi, nu departe de Nistru. Au fost luat toate măsurile de securitate, instalate posturi de pază, trimise iscoade în toate părţile, ţinând legătura permanent cu cei din Hotin. Ştefan a interzis sub ameninţare straşnică  ca oştenii săi să nu iasă din ascunzişul pădurii.

Era pe la mijlocul lui august când tătarii Hoardei de Aur trecură Nistrul mai jos de Hotin arzând, prădând şi făcând robi pe bieţii creştini. Reluând informaţii din vechile cronici ale ţării şi din cele leşeşti, vestitul nostru cronicar Grigore Ureche va scrie despre acest război: „… i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, august 20, şi dându război vitejeşte, i-au răsipit şi multă moarte şi perire au făcut întrânşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul” (adică tot ce au prădat). Iar istoricul Alexandru Gonţa, care  a studiat cu mare atenţie cele întâmplate în vara anului 1469 a dus istorisirea până la capăt: de rând cu alţi captivi luaţi de Ştefan în această bătălie se dovedi a fi şi fiul hanului Mamak al Hoardei de Aur. Pornind de la obiceiul pământului, adică vechiul drept nescris românesc Ştefan cel Mare a oferit captivilor săi ospitalitate. Dar îngânfatul han Mamak mândru de prădăciunile făcute în Ţara Leşască şi Lituania şi auzind de cele întâmplate la Ţara Moldovei, a trimis la Suceava o solie de 100 de oameni, pentru a-l cere pe fiul său. „Fără să discute şi să ofere în schimb restituirea captivilor moldoveni luaţi  a cerut cu ameninţări pe fiul hanului şi pe ceilalţi prizonieri tătari. Răspunsul lui Ştefan cel Mare a fost promt. A dat ordin ca fiul hanului Mamak să fie despicat în patru, ucişi toţi prinşii şi să fie traşi în ţeapă 99 dintre soli, lăsând numai unul, căruia i s-au tăiat nasul şi urechile şi trimis îndărăt să spună ce a văzut” la vestitul voievod Ştefan cel Mare.

Duma pârcălab, vărul lui Ştefan cel Mare

În războiul contra tătarilor s-a manifestat din plin un tânăr oştean şi comandant pre nume Duma. Acesta era  vărul lui Ştefan, fiul lui Vlaicul. Mai mult ca probabil, Duma  era cam de aceeaşi vârstă cu Ştefan cel Mare şi atinsese către această vreme  deplina maturitate a bărbăţiei. Aducându-i laude pentru vitejia de care a dat dovadă  tânărul Duma în războiul de la Lipinţi Ştefan cel Mare l-a ridicat pe vărul său în rang de pârcălab şi  l-a trimis drept ajutor de nădejde tatălui său Vlaicul la Hotin, fapt, despre care va scrie în cartea sa domnească din 20 octombrie 1469. De aici încolo pan Vlaicul, în calitate de pârcălab, de staroste  de Hotin, de membru al sfatului  domnesc îl are aproape permanent alături pe fiul său Duma.  Această misiune a lui Duma la Hotin s-a dovedit a fi  prima din şirul înaltelor sale dregătorii.  Până la sfârşitul vieţii (1502) vărul Duma a făcut o strălucită carieră politică şi militară, ajungând  nu numai mare comandant de oşti, dar şi prim sfetnic a lui Ştefan cel Mare.

Războiul cu Matia Corvin, cele două misiuni diplomatice, precum şi victoria repurtată asupra tătarilor lângă Dumbrava de la Lipnic  au făcut să crească mult autoritatea lui Ştefan cel Mare  atât în Ţara Moldovei, cât şi departe de hotarele ei.

Ştefan cel Mare: ”La Putna zidire facem …”

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 15 Iulie, 2004

O vizită precipitată la Pobrata

Deşi părea că vechea ctitorie domnească de la mănăstirea Pobrata va deveni lăcaşul de închinăciune a lui Ştefan cel Mare (vezi secvenţa din 10 iunie a.c.”Prima ctitoria a lui Ştefan cel Mare”) au survenit nişte schimbări cu totul neaşteptate în biserica sa proaspăt zidită. Zăpezile şi ploile abundente de pe valea Pobratei făcură ravagii. Acestea nu numai că au făcut să se reverse toate pâraiele din preajmă aducând pagube plugarilor şi păstorilor, ci  şi au dus la creşterea nivelului apelor subterane făcând să  ţâşnească apa chiar de sub temeliile bisericii de piatră de la Pobrata. În curând au început şi alunecările de teren făcând să apară fisuri grave chiar în pereţii biserici noi zidite, iar pe la Sf. Gheorghe  alunecările au făcut să cadă o parte din gardul de piatră a mănăstirii. Cum numai au trecut sărbătorile de Paşti voievodul împreună cu câţiva posadnici (un fel de ingineri în ale construcţiilor de cetăţi, ziduri de apărare, fortificaţii) şi meşteri zidari au făcut o vizită la mănăstire, luând cunoştinţă la faţa locului de cele întâmplate. Atât egumenul cât şi ceilalţi călugări erau cuprinşi de nelinişte, îgenunchiaţi zi şi noapte în faţa sfintelor icoane. Dându-se cu părerea posadnicii deşi au constat că alunecările s-au oprit, nu exclud faptul, ba chiar ei se aşteaptă ca în alte primăveri sau toamne cu ploi abundente acestea să se repete şi să provoace prăbuşirea construcţiei de la Pobrata. Cerând binecuvântare şi luându-şi rămas bun de la egumenul Pobratei Ştefan cu ai săi plecă din nou spre Suceava. Atât pentru voievod cât şi pentru sfetnicii săi deveni clar că de aici în colo lăcaşul său de la mănăstirea Pobrata este în pericol de surpare şi prin urmare nu poate fi vorba de a continua construcţiile în această zonă. De aceea în scurtă vreme vestitul domn hotărî să pornească o nouă ctitorie în care să aducă laudă lui Dumnezeu, dar şi să fie de veşnică amintire şi pomenire pentru sine şi pentru ai săi.

În căutarea unui loc de zidire

În vara anului 1465 într-o frumoasă dimineaţă cu soare voievodul cu mult calabalâc înconjurat de sfetnici, aprozi şi alte slugi de la curte ieşiră din Suceava îndreptându-se  spre munţi. Peste două zile de călătorie cu popas de zi şi de noapte voievodul cu ai săi ajunse pe valea Putnei, o apă curgătoare ce străbătea lin şi frumos pădurile de brazi din împrejurimi. Aici  Ştefan avu ocazia să întâlnească în cale mai multe sihăstrii cu rugători singuratici, pentru care cerul era acoperiş, iar poamele, ciupercile şi mierea albinelor sălbatice  le serveau drept alimente. Într-un sfârşit dădu poruncă de a face un nou popas la un loc mai deschis. În timp ce se pregăteau bucatele voievodul însoţit de câţiva oşteni şi aprozi cercetă împrejurimile. Locul i se păru încântător. Brazii înalţi şi drepţi, aerul curat, apa cristalină a Putnei, ierburile şi poamele ce creşteau din abundenţă, mulţimea de fiare sălbatice ce mişunau în pădurile din apropiere i-au adus multă încântare tânărului voievod. Toate acestea îl făcură să creadă că un loc mai potrivit pentru zidirea unui nou lăcaş de rugăciune nici că poate fi găsit în altă parte.

După apusul soarelui, cum numai  părinţii sihaştri din împrejurimi „şi-au istovit” ruga, iar boierii s-au mai odihnit, voievodul hotărâ să-i adune pe toţi pentru a pune la cale zidirea unei noi mănăstiri. În ziua următoare tabăra voievodală fu pusă în mişcare încă din zori. Cu toate că nimeni dintre cei care se aflau în preajma voievodului nu înţelegeau  cu adevărat ce se întâmplă, dar  prezenţa câtorva preoţi şi sihaştri cu sfinte icoane şi cruci în mâini trebuiau să prevestească că pe acel loc se va sluji sub cerul liber sfânta Liturghie după care voievodul urma să anunţe ceva deosebit de important. Cum numai se încheie slujba, voievodul urcat pe o moviliţă din preajmă, se adresă celor adunaţi: „Prea cuvioşi părinţi şi voi boieri dumneavoastră, şi voi slugi credincioase, am străbătut această cale pentru a căuta loc de Sfântă mănăstire. Împreună cu domniile voastre să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne aducă gând curat, sănătate şi putere să vedem când mai curând zidurile mănăstirii înălţate, iar vlădica Teoctist va căuta să aducă din toată ţara aici rugători dintre cei mai evlavioşi.”

Iar cum scrie la letopiseţ …

„Ştefan vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan vodă, dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde a ajuns săgeata acolo a făcut pristolul, în altar. Şi este mult loc unde au tras până în mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras,  pe vâtaful de copii şi pe doi copii din casă. Deci unde au căzut săgeata vătafului de copii au făcut poarta, iar unde a căzut  săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Stefan vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel ce se cheamă Sion ce este lângă mănăstire…  Şi aşa au fost făcut mănăstirea …” .

La Putna zidire facem …

Pregătirile pentru începerea construcţiei au durat un timp. Au fost căutaţi meşteri zidari, au fost adunate cele necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a noii construcţii. De aceea, după cum arată cronicele înălţarea mănăstirii cu hramul „Presfintei Născătoare de Dumnezeu” , care în scurtă vreme va fi numită „Putna” după numele râului  din apropiere începu la 10 iulie  1466. Deşi  voievodul dorea ca noua mănăstire să fie construită cât mai curând posibil lucrările înaintau destul de încet. Locurile fiind încă prea puţin îmblate, carele trase de boi cu materialele de construcţii necesare ajungeau cu greu la destinaţie.  Cu atât mai mult că se dorea ca în afară de biserică aici să fie înălţate toate cele necesare ca mănăstirea să-şi desfăşoare din plin activitatea: clopotniţă, trapezătie, chilii, construcţii gospodăreşti şi bineînţeles casă domnească, pentru voievod şi familia sa (urmele acestor vechi construcţii au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice). În paralele după cum conveni cu chir Teoctist, mitropolitul ţării, Ştefan dădu poruncă să fie aduşi cât mai curând la Putna călugări de la  mănăstirea Neamţ, dintre cei mai evlavioşi şi mai cu carte în frunte cu egumenul Ioasaf.  Toţi aceşti călugări urmau să pregătească toate cele necesare pentru zugrăvirea şi împodobirea noii mănăstiri cu toate cele necesare. De aceea odată cu înălţarea mănăstirii au început să-şi desfăşoare activitatea primele ateliere de iconografie, broderie, ceramică, de sculptură în lemn şi piatră. Deşi unele cărţi de slujbă voievodul le comandase pe cheltuiala sa  la cei mai buni caligrafi de la mănăstirea Neamţ, sub îndrumarea lui Ioasaf începuse să activeze o nouă scriptorie şi la Putna.

Cuviosul Nicodim

Cu deosebită tragere de inimă se apleca asupra foii de pergament un tânăr monah pre nume Nicodim, care zugrăvea slovele atât de frumos şi de îngrijit încât odată pe când Ştefan cel Mare era în trecere să vadă cum decurg lucrările de construcţie la noua mănăstire, intră şi în atelierul de copiere a cărţilor, unde tocmai Nicodim caligrafia textul unei sfinte Evanghelii. Lucrul tânărului monah îi plăcu într-atât de mult voievodului încât hotărâ numaidecât că în viitor îi va comanda mai multe cărţi pentru a le lăsa spre pomenire pe la mănăstirile şi bisericile din ţară. La drept vorbind, deşi monahul stătea mai mult cu ochii asupra cărţii sau în pământ a reuşit pentru câteva clipe să-şi arunce sfios privirea asupra „ţarului” Ştefan, care produsese asupra monahului o adâncă impresie. Acest chim tânăr şi luminos de voievod îi va rămâne pentru totdeauna în memorie. Câţiva ani mai târziu, deşi aflat mereu în rugăciune şi în treburi cărturăreşti l-a văzut pentru a doua oară pe Ştefan, când Măria Sa era din nou în trecere pe la Putna, împreună cu Maria doamna de Mangop. Mare îi fu mirarea stareţului Ioasaf când află dorinţa voievodului de al vedea pe Nicodim. Întrevederea celor doi fu de scurtă durată. Ştefan vroia ca monahul să copieze cât mai frumos un „Tetraevangheliar”, pe care dorea să-l aducă în dar mănăstirii Humor. Deosebită i-a fost bucuriea, dar şi surpriza când pe una din filele acestui „Tetraevangheliar” voieovdul Ţării Moldovei, un an mai tîrziu, descoperi zugrăvit chipul său. Această miniatură va deveni renumită prin faptul că va duce chipul voievodului peste secole până în zilele noastre.

Daruri împărăteşti

În scurtă vreme după punerea pietrei de temelie Ştefan cel Mare cumpără cu 200 de zloţi tătăreşti (monedă de aur în circulaţie largă pe atunci în Ţara Moldovei) şi dăruieşte mănăstirii Putna  satul Vicovul de Sus, iar în 1468 dăruieşte satul Maneuţi. Către 1469 a fost finisată copierea celor „12 Minee”, a altor cărţi de slujbă bisericească. În acelaşi an a fost terminată şi dăruită mănăstirii Putna din partea domnului ţării un „Epitrahil” brodat cu fir de aur şi argint. Pe măsură ce se apropia de sfârşit construirea mănăstirii Ştefan cel Mare vizita tot mai frecvent sfântul lăcaş de la Putna. De fiecare dată Măria Sa venea cu bogate daruri, astfel, în aprilie dăruieşte o cadelniţă executată din argint aurit, care se presupune, a fost folosită de mitropolitul Teoctist la sfinţirea bisericii acestei mănăstiri, în luna mai voievodul dăruieşte o vie mare de  nouă fălci (o falce – veche  măsură de suprafaţă de pământ = cu 14.322 m2 ) la Cotnari, lângă Hârlău.

Deşi mănăstirea a fost finisată în 1469 ea a fost sfinţită cu un an mai târziu din cauza că Ştefan cu oastea sa trebuia să ţină piept la Nistru unei mari invazii tătare. După cum se ştie lupta hotărâtoare se  dădu la Lipnic, unde oastea moldovenească a repurtat o strălucită victorie. După o scurtă odihnă în cetatea de scaun Ştefan cel Mate însoţit de mitropolitul  Teoctist, de stareţul Ioasaf şi preoţi în număr de 64 au săvârşit sfinţirea mănăstirii Putna la 3 septembrie 1470.

Aşa a fost înălţată, cea mai falnică şi cea mai vestită ctitorie a lui Ştefan cel Mare – mănăstirea Putna, care a rămas în grija voievodului  şi a urmaşilor săi pentru mulţi ani înainte. Fiind înzestrată de voievod cu averi imense, cu toate cele necesare pentru diversele ei activităţi în scurtă vreme mănăstirea Putna deveni nu numai un important lăcaş de închinare şi rugăciune, dar şi un mare focar de cultură şi spiritualitate. De aceea, pe deplin îndreptăţit Mihai Eminescu a definit mănăstirea Putna drept „Ierusalimul neamului nostru”…

Anul 6975 „de la facerea lumii” în viaţa lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 8 Iulie, 2004

 

Plecarea în lumea celor drepţi a lui Manoil Grecul, primului sfetnic a lui Ştefan cel Mare, părea să fie firească, având în vedere vârsta destul de înaintată a acestuia. Lipsa înţeleptului sfetnic voievodul o simţea la tot pasul. Cu toate acestea, el spera că treptat va găsi o altă persoană care să-l înlocuiască pe sfătosul grec. Oricum, până la urmă, moartea  panului Manoil s-a dovedit a fi începutul unui şir de evenimente şi întâmplări deosebit de triste şi neplăcute pentru voievod, de care el nici nu bănuia, pe întreg parcursul anului 6975 „de la facerea lumii”, adică 1467 de la Naşterea Mântuitorului Isus Hristos. Nori grei se adunau peste Carpaţi. Regele Matia Corvin aduna şi instruia oaste vrând nu numai  să recupereze Chilia, dar şi să-l aducă din nou în scaunul de la Suceava pe Petru Aron, care se oploşise la curtea ungurească. La-s bine că şi Ştefan nu stătea cu mâinile în sân. Prin iscoadele şi oamenii săi de nădejde încerca la tot pasul să-i aducă surprize nici pe departe plăcute regelui Matia. Profitând de orice ocazie favorabilă domnul Moldovei susţinea şi stimula mişcările autonomiste a păturilor privilegiate transilvănene.

Vacanţă la mănăstirea Neamţ

Între timp, dând curs unei invitaţii mai vechi domnul împreună cu  tânăra doamnă Eudochia şi cei doi copilaşi, Alexandru şi Elena, însoţiţi de câţiva boieri şi lume de curte au întâmpinat sărbătorea de Boboteaza la Sfânta mănăstire Neamţ. Pregătirile se făcuse din timp, astfel, că voievodul simţi că e înconjurat de atenţia şi grija din partea frăţiei de la acest lăcaş. Oricum, ceremonia de sărbătoare, Sfânta Liturghie, Sfinţirea apei şi timpul frumos, care se instalase de câteva zile, aduse multă bucurie în sufletul voievodului şi a mulţimii adunate cu prilejul sărbătorilor. Cu toate că se credea că voievodul a părăsit cetatea de scaun doar spre a se bucura cu ai săi de frumuseţile iernii şi ale sărbătorilor, Ştefan avea şi alte gânduri legate de mănăstirea Neamţ.  Precum se ştie, în vara anului trecut (1466) începuse construcţia mănăstirii Putna şi  noul lăcaş avea nevoie nu numai de  înjghebarea unei frăţii monahale, dar şi de înzestrarea ei cu toate cele necesare. De aceea, conveni ca cel mai bun caligraf de la Neamţ ieromonahul Ioanichie, care învăţase carte slavonească de la Gavriil Uric (mare cărturar şi renumit caligraf şi miniaturist din prima jumătate ai sec. al XV-lea)  să înceapă în scurtă vreme copierea tuturor 12 Minee, a altor cărţi bisericeşti necesare pentru slujba bisericească pentru noua sa ctitorie. Pentru a înlesni activitatea cărturarului Ştefan a venit la mănăstirea Neamţ cu bogate daruri şi a poruncit marelui logofăt Dobrul ca să fie cumpărate toate cele necesare pentru copierea cărţilor (hârtie, pergament, cerneluri fel de fel). Isprăvind toate acestea voievodul se întoarse în pace şi linişte la curtea sa din Suceava.

Noi griji la cetatea de scaun

Cu toate că tânărul voievod spera că va fi în stare de aici în colo să-i acorde mai multă atenţie tinerei doamne şi copiilor săi, pentru care avea o afecţiune deosebită, înscriindu-i de cele mai multe ori la rugăciuni de sănătate în pomelnicele bisericilor şi mănăstirilor, dar şi în cărţile domneşti, când se prilejea o danie, o întăritură a unei proprietăţi din partea voievodului. Veştile care veneau de peste Carpaţi îi tulburară liniştea.  După calculele voievodului după topirea zăpezilor,  regele ungar trebuia să-şi pună în mişcare oastea. Pentru orice eventualitate, dădu poruncă să fie întărite cetăţile de sub Carpaţi, să fie pusă strajă la trecătorile de munte, să se facă achiziţii de arme ş.a. Dar trecu primăvara şi vara cu bucuriile lor, cu roade din „bivşug”, cu grâne şi poame în destul, încât părea că şi ţăranul şi boierul aveau multe prilejuri de bucurie.

Doar tânărului voievod nu avea parte de deplină tihnă, căci în ultima vreme o surprindea mereu pe Eudochia doamna cuprinsă de nelinişte şi tristeţe. Ceva neînţeles îi măcina trupul ei tânăr şi frumos. Licorile şi băuturile din ierburile pe care i le prepara vraciul  nu erau de nici un folos. Dar tocmai atunci veni vestea că Maria Corvin trecu munţii în Moldova. Nu avu altă alegere decât să lase doamna bolnavă în grija slugilor credincioase de la curte şi a vraciului şi să părăsească în grabă cetatea de scaun,  pentru a prelua comanda oştirii.

„Războiul ce au făcut Ştefan vodă cu Mateiaş crai ungurescu” 

Spre sfârşitul toamnei când se aştepta ca în curând  zăpezile vor troieni cărările de munte Maria Corvin hotărî să lovească. Însoţit de o mare oaste (aici informaţiile martorilor oculari diferă, precum se ştie, frica are ochi mari, numărul oştenilor estimându-se între 20 şi 40 mii de oameni). Deja la 15 noiembrie 1467 oastea regală  pătrundea în Moldova prin valea Oituzului, cucerind târgurile Trotuş, Roman şi Bacău căruia le-a dat foc, jefuind pe de-asupra şi tot ţinutul Neamţului. Ştefan chibzui cu migală cum să-l ea pe inamic prin surprindere. Deocamdată se mulţumea cu aceea ca prin hărţuieli şi lovituri neaşteptate să provoace duşmanului cât mai multe pierderi.

Implicat în aceste acţiuni de mare tensiune Ştefan primi încă o lovitură deosebit de grea. Din Suceava îi veni vestea că se stinse din viaţă tânăra şi frumoasa doamnă. O lacrimă amară se scurse pe obrazul voievodului, oprindu-se în mustaţa sa ca spicul grâului în pârg. După o noapte grea plină de durere şi frământări sufleteşti domnul Ţării Moldovei a fost pus în faţa faptului de a luă pentru sine una dintre cele mai aspre hotărâri, din câte încercase până atunci: nu va părăsi oastea, dând poruncile necesare, pentru ca Eudochia doamna, care îi dăruise doi feţi frumoşi să fie înmormântată cu toate onorurile în lipsa lui.

Ultimul drum la „Sfeti Gheorghe”
Precum se ştie, în viaţă totu-i schimbător şi nimic nu-i veşnic sub Soare. În acest timp, boala se agravă cumplit şi tânăra doamnă în floarea vârstei plecă dintre cei vii. Nu se ştie din care pricină, fie că ţara era în mare primejdie, fie că pisarul a uitat să scrie la letopiseţ, nici într-o cronică şi nici într-un pomelnic nu a fost scris cu exactitate unde şi-a găsit somnul de veci Eudochia doamna. Deşi, precum am arătat mai sus iubite cititorule,  Ştefan  era angajat în lupte cu Matia  Corvin lipsind din capitală, la sigur că Eudochia a fost înmormântată domneşte cu multă jale şi durere în suflet, iar vlădica Teoctist, mitropolitul Ţării Moldovei, trebuia să fi avut grijă ca totul să fie oficiat după canoanele bisericii. Întors din război Ştefan a aşezat pe mormântul doamnei o lespede funerară, fragmentele căreia au fost descoperite recent.

Mult mai târziu au încercat istoricii să stabilească unde a fost înmormântată prima soţie a lui Ştefan cel Mare. Mai multă vreme s-a crezut că locul odihnei de veci este la mănăstirea Probota,unde erau înmormântaţi şi părinţii lui Ştefan cel Mare,  însă în lumina ultimelor descoperiri arheologice, dar şi a unor izvoare scrise s-a stabilit că Eudochia  a fost înmormântată în biserica domnească cu hramul Sfântul Gheorghe din Suceava, adică în aceiaşi biserică Mirăuţi, unde cu 4 ani în urmă s-au cununat cei doi tineri de viţă nobilă.

Încercând să disece zgârcitele informaţii din epocă, unii istorici admit că Eudochia de Kiev mai născu pe atunci în 1467 lui Ştefan un fiu pe nume Petru (care din nefericire nu a ajuns la maturitate stingându-se în 1479 ). Nu excludem faptul că cneaghina de Kiev a decedat fie chiar în timpul când îl aducea pe lume pe acest fiu sau în scurtă vreme după aceasta, drept urmare în urma unei complicaţii legate de naşterea copilului.

Din nefericire nu s-a păstrat chipul zugrăvit din timpul vieţii al Eudochiei doamna,  căci portretul votiv de la biserica Sf. Nicolae domnesc din Iaşi, pictat la începutul sec. al XVI-lea, atribuit primei soţii a lui Ştefan cel Mare s-a dovedit a nu corespunde realităţii.

S-au scurs alţi câţiva ani după acest eveniment tragic, în care Ştefan trebuia să lase în grija rugătorilor pomenirea soţiei sale, numele ei fiind înscris în pomelnicele mănăstirii Bistriţa şi a bisericii domneşti din Suceava unde în scurtă vreme Ştefan făcu şi danii bogate întru pomenirea Eudochiei şi a rudelor ei de la Kiev.

Atacul de noapte de la Baia

În paralele cu tragicul eveniment de la Suceava regele maghiar înainta în marş forţat spre oraşul Baia, căutând că intre în luptă cu toate forţele, dar Ştefan deşi avea adunată oaste destulă, avându-i în preajmă pe cei mai încercaţi dintre pârcălabii săi, pe unchiul Vlaicul, pe vărul său Duma şi cumnatul domnului Isaia, pe Stanciul cel Mare, Goian de Hotin, vornicul Crasnâş, Zbierea de Cetatea Albă, şi alţi mari boieri cu oaste adunată de pe la ţinuturi, continua să se retragă. Era deja luna decembrie când Matia cu ai săi intra în Baia. Aici el spera să-şi înprospăteze forţele şi să pornească în marş forţat spre Suceava. Dar nu a fost să se realizeze acest plan al regeleui, căci în noaptea întunecoasă de 14 spre 15 decembrie  Ştefan încercuind şi dând foc  din toate părţile oraşului Baia, dădu lovitura hotărâtoare. În tabăra inamicului se produse-se o mare învălmăşală, îşi făcuse efectul nu numai focul dar şi vinurile din beciurile orăşenilor. Fiind avertizat doar cu foarte puţin timp înainte despre atacul voievodului moldovean Matia a înţeles că a nimerit într-o capcană din care îi va fi foarte greu să scape cu viaţă. Lupte crâncene se dădeau pe uliţele strâmte ale oraşului în flăcări. Punându-şi în acţiune până şi garda personală, Matia hotărî să contraatace în partea de mează-zi a vechii reşedinţe voievodale, provocând o spărtură în valurile de oşteni a lui Ştefan, părăsind în goana calului oraşul incendiat, căutând salvare în sânul Carpaţilor. În goană după el moldovenii trimiteau roiuri de săgeţi asupra fugarilor. Cai şi oşteni cădeau de-a valma. Cu un şuierat înfiorător, una după alta, trei săgeţi sa-u înfipt în spatele regelui. Cu mult necaz şi suferinţă semeţul crai unguresc trecu cu greu peste Carpaţi …

Se vede dintr-o baladă alcătuită pe atunci au ajuns până la noi şi rândurile:

Vai de ungurul semeţ,

Ce lupta cu-n brăduleţ …

În scurtă vreme vestea despre înfrângerea regelui ungar a făcut înconjurul Europei. Aducând laudă lui Dumnezeu Ştefan s-a întors cu mare „pohvală” în cetatea de scaun, când deja trecuse sărbătorile de Crăciun.

Vlaicul pârcălab, unchiul lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 1 Iulie, 2004

Dacă vei încerca, iubite cititorule, să parcurgi din nou secvenţele anterioare, vei observa că în mai multe din ele a licărit pe ici-colo şi numele unui alt mare demnitar de stat din epoca lui Ştefan cel Mare – Vlaicul pârcălab. Cu alte ocazii, am arătat că Vlaicul era fratele mai mic al mamei lui Ştefan cel Mare, adică îi venea unchi drept. Acest om s-a aflat  în preajma lui Ştefan încă de pe când acesta era copil, însoţindu-l în pribegie şi ajutându-l cu toată puterea minţii şi a braţului să obţină scaunul domnesc. Din aprilie 1457 şi până la sfârşitul vieţii (în vara anului 1484), Vlaicul l-a slujit cu credinţă pe nepotul său.

În secvenţa de faţă vom încerca să prezentăm unele dintre cele mai importante activităţi ale lui Vlaicul sub Ştefan cel Mare.

Pârcălab de Cetatea Albă
În scurtă vreme după ce puse stăpânire pe scaunul domnesc, tânărul Ştefan se văzu nevoit să facă faţă unor mari dificultăţi de ordin intern şi extern. Dintre cele mai puternice cetăţi ale Moldovei, Hotinul şi Chilia se aflau sub stăpânire străină, dar şi Cetatea Albă era în primejdie de a fi cucerită de către otomani. Cu atât mai mult că şi marele centru comercial de la limanul Nistrului părea că iese de sub controlul voievozilor de la Suceava, mai marii acestuia încercând să-şi hotărască problemele de sine stătător. De aceea, era foarte important ca Cetatea Albă să fie pusă sub ascultarea directă a lui Ştefan. O candidatură mai potrivită în funcţia de pârcălab al acestei cetăţi decât unchiul Vlaicul nici că se găsea pe atunci. Deja în vara anului 1457, pan Vlaicul, în fruntea unui detaşament de călăraşi porni în goană spre Cetatea Albă, preluând conducerea cetăţii şi a urbei cu acelaşi nume. Nu zăbavă au început a sosi la Suceava de la Cetatea Albă olăcari cu veşti bune de la unchiul Vlaicul.

Deşi Ştefan credea la început că îl trimite pe Vlaicul la cetatea de pe malul mării doar pe câteva luni, şederea acestuia a trebuit să dureze mai mulţi ani, până prin 1465, când Ştefan a pus stăpânire pe cealaltă cetate importantă de la Marea Neagră şi Dunăre – Chilia. Pe lângă aceea că Vlaicul s-a ocupat  mult în aceşti ani de repararea şi consolidarea Cetăţii Albe, de administrarea vămii şi a oraşului, se pare că acesta trebuia să supravegheze şi ţărmul mării până la gurile Dunării şi să acumuleze informaţii despre toate mişcările ce aveau loc în Crimeea, la Chilia şi chiar în sudul Dunării, fiindu-i de mare folos în această privinţă voievodului. Se pare, rolul lui Vlaicul în cea de-a doua campanie a lui Ştefan la Chilia a fost deosebit de util, astfel încât numai după încheierea cu succes a acestei operaţiuni, Ştefan îl rechemă pe unchiul său la Suceava.

M-am pornit la Chişinău…

Fie în drum spre Cetatea Albă, fie la cale întoarsă, Vlaicul pârcălab şi însoţitorii săi, călătoria fiindu-le destul de obositoare, erau nevoiţi să facă popasuri în locuri ştiute de drumeţi de multă vreme. De cele mai multe ori treceau Jijia şi Prutul pe la Posadnici, apoi o luau de-a lungul Prutului, orientându-se după soare şi lună, după fântâni şi izvoare străvechi, după stejari bătrâni, informându-se şi de la păstorii întâlniţi în cale, ca apoi să se îndrepte spre miază-zi – răsărit, ţinându-se de  malurile pâraielor care curgeau, revărsându-se în Bâc, iar de acolo în Nistru. Fie într-o zi geroasă de iarnă, fie într-una cu mult soare în toiul verii, Vlaicul hotărî să facă popas lângă o selişte din preajma Bâcului, unde a fost întâmpinat cu toată cinstea şi căldura de către oamenii din partea locului. Gospodarii seliştei se dovediră a fi Toader, fratele acestuia (documentul domnesc este rupt, numele lui neputând fi citit) şi un oarecare Fedorel. Cu ocazia popasului înaltului demnitar domnesc, stăpânii au pregătit un ospăţ dintre cele popeşti, la masă servindu-se cârlani prăjiţi pe jăratic, din „setcile” de la gura Bâcului  au fost aduşi carpi şi moruni proaspeţi, iar legume şi fructe erau din abundenţă la ţăranii din preajma seliştei. Din vorbă în vorbă, stând la sfat cu  cei din partea locului, Vlaicul află că această selişte se numeşte din vechime Chişinău  şi că nu departe de aici se află o fântână  cu apă rece şi cristalină, numită Albişoara. Drept dovadă, îndată se dădu poruncă de a aduce o cofă de apă pentru ca drumeţii să se răcorească. Dar până la urmă au gustat şi dintr-un vin rubiniu adus la masă de Fedorel, ca apoi şi pan Vlaicul să desfacă un clondir cu vin „evropienesc” pe care-l avea de la un negustor bogat din Veneţia, care fusese în trecere prin Cetatea Albă.  După toate acestea, pan Vlaicul privi cu multă uimire şi satisfacţie în jur. Îi plăcu mult seliştea Chişinăului. Mai ales îi căzură tronc la inimă stejarii seculari, salciile bătrâne de pe malul Bâcului, fântâna Albişoara, şi cerul înstelat, liniştea profundă ce domnea în jur. Şi ce-i veni boierului să le propună stăpânilor din partea locului că este gata să dea orice sumă pentru a cumpăra această selişte. Până la urmă bătură palma. Cei trei primiră de la Vlaicul 120 de arginţi tătăreşti şi târgul fu făcut pe loc. Şi era anul 6974 de la facerea lumii şi 1466 de la naşterea lui Hristos. Aşa intră Chişinăul în stăpânirea lui Vlaicul, pârcălab de Cetatea Albă.

De aici încolo, după ce Vlaicul încetă din viaţă şi până în 1576, Chişinăul a rămas permanent să fie stăpânit şi gospodărit cu multă chibzuinţă de către urmaşii săi. Dintr-o mică şi pitorească selişte, în această perioadă satul Chişinău a crescut mereu, întinzându-se tot mai mult, formând noi ulicioare cu gospodării ţărăneşti, astfel încât pe la 1576, când o stră-strănepoată de-a lui Vlaicul, Vasutca, vinde moşia Chişinăului cu o sumă considerabilă pe acele timpuri de 500 galbeni tătăreşti (monedă valoroasă de aur aflată în circulaţie în Ţara Moldovei pe acele timpuri). Din această retrospectivă, credem că nu trebuie considerat gratuit faptul că una din străzile principale ale Chişinăului de astăzi poartă numele lui Vlaicul pârcălab.

De la Cetatea Albă la Hotin

După ce îşi îndeplini cu cinste datoria de la Cetatea Albă faţă de domnul său, Vlaicul revine la Suceava unde s-a aflat în preajma voievodului aproape doi ani. Nu rareori în această perioadă Vlaicul îl însoţea pe Ştefan voievod, care era interesat de lucrările noii mănăstiri Putna. Dar iată că într-o bună zi, înaltul demnitar a fost rugat de voievod (Ştefan avea un fel aparte de a se adresa unchiului său) de a rămâne după şedinţa Sfatului domnesc, pentru o vorbă anume. Până la urmă, Vlaicul avea să afle că voievodul are nevoie de o persoană de mare încredere pe care să o trimită la Hotin, căci, după câte i se părea, pârcălabul de atunci prea legase „prieteşug cu străinii”, dar şi venitul vamei din partea locului începu să scadă treptat. „Ei bine, unchiule Vlaicul, spuse în final voievodul, o mai mare încredere decât în matale nu pot afla la nimeni. Rogu-te, unchiule, îţi pregătesc carte şi pleacă cât mai curând la Hotin. Ştiu bine, te îngrijorează soarta unicului tău fiu şi a vărului meu Duma, căruia în aceşti ani i-ai dăruit prea puţine clipe, dar, dacă găseşti de cuviinţă, fie pe voia matale, îl poţi lua la cetate, fiindcă este de acum bărbat în toată firea, oştean viteaz şi încercat şi, dacă vrei, îl ridic şi pe el în rang de pârcălab de Hotin”. Vorba voievodului fu atât de blândă şi îngăduitoare, încât pan Vlaicul acceptă fără ezitare propunerea. Astfel, Vlaicul şi fiul său Duma deveniră, prin 1467, pârcălabi de Hotin.

Vremile erau învolburate, fiindcă se auzea că dinspre Soare-Răsare dau târcoale tătarii Hoardei de Aur, iar dinspre Soare-Apune tot mai mult îşi dădea arama pe faţă Matia Corvin, craiul Ungariei, care nu a putut să-i ierte lui Ştefan pierderea Chiliei.

Chiar în anul plecării la Hotin, mai spre toamnă, celor doi pârcălabi le-a fost adusă poruncă de la domnie să se pregătească de război. Spre sfârşitul toamnei au venit veşti şi mai sumbre – asupra Ţării Moldovei dădu năvală, cu o oaste mare, Matia Corvin. Vlaicul şi fiul său Duma au adunat în scurtă vreme oaste din părţile Hotinului, pornind spre Suceava, iar de acolo, împreună cu alte detaşamente în frunte cu  Ştefan, au plecat în întâmpinarea oştii ungureşti. După cum se ştie, lupta hotărâtoare s-a dat la Baia, în decembrie 1467, bătălie din care oastea lui Ştefan a ieşit învingătoare (eveniment la care ne vom opri într-o secvenţă aparte).

Istoricul basarabean Alexandru Gonţa, care s-a ocupat în detaliu de cercetarea acestei campanii militare a lui Ştefan cel Mare, arată că una dintre grupările principale ale oştii moldoveneşti, în lupta de la Baia, s-a aflat sub comanda lui Vlaicul pârcălab. Fiind rănit grav, regele Matia a ieşit cu mare dificultate din încercuire şi, pe timp de iarnă, a străbătut cu greu Carpaţii, fiind urmărit şi hărţuit permanent de detaşamentele de avangardă ale lui Ştefan cel Mare.

După slujba de pomenire a celor căzuţi în luptă şi a ospăţului dat de Ştefan cel Mare pentru vitejii săi în acest război, pan Vlaicul plecă din nou spre Hotin, unde, peste aproape doi ani, primi din nou poruncă de la voievod să taie calea unei mari  grupări de oaste tătărească, care intrase să prade Ţara Moldovei. Cu eforturi conjugate, Ştefan, împreună cu unchiul său Vlaicul, dădu bătălia hotărâtoare pe Nistru, la Lipinţi (nu departe de actuala localitate Lipnic), în care au căzut în luptă sau în captivitate multă tătărime, între care şi fiul hanului Mamac. În aceeaşi dregătorie, dar şi de mare comandant  şi sfetnic al lui Ştefan cel Mare, pan Vlaicul a participat şi la alte mari campanii militare ale voievodului său, acoperindu-se de glorie în marile bătălii de la Vaslui şi Valea Albă, împotriva invadatorilor otomani, în anii 1475-1476.

În timpul aflării la Hotin, Vlaicul a participat la consolidarea cetăţii, la reglementarea numeroaselor litigii de graniţă cu Polonia, a rezistat asediului cumplit al cetăţii Hotin în timpul campaniei otomane din 1476. În aşa fel, pârcălăbia lui Vlaicul la Hotin a trecut sub semnul unor mari primejdii, dar  şi al victoriilor obţinute asupra duşmanilor Ţării Moldovei.

Ultima misiune – pârcălab de Orhei

În condiţiile deosebit de grele ale ameninţărilor permanente din partea otomanilor şi a tătarilor din Crimeea, la 1 februarie 1481, pan Vlaicul este numit pârcălab de Orhei, cetate importantă, renovată de către Ştefan cel Mare prin 1470, când aceasta se afla sub diriguirea primul pârcălab, Radu Gangur. Anume pe timpul acestor pârcălabi, la Orhei se întreprind importante măsuri de ridicare a capacităţii de apărare a cetăţii. În această perioadă, cetatea Orhei a fost înzestrată pentru prima dată cu piese de artilerie. Drept mărturie ne servesc cele două tunuri de bronz descoperite în vara anului 1999 de expediţia arheologică de la Orheiul Vechi condusă de Gheorghe Postică.

În perioada interbelică a secolului XX, cunoscutul istoric basarabean Paul Mihail a intrat în posesia unui rarisim obiect de luptă din epoca lui Ştefan cel Mare – un buzdugan al unui pârcălab de Orhei, pe care nu este exclus să-l fi mânuit chiar Vlaicul.

În rang de prim sfetnic al lui Ştefan cel Mare

În ultima perioadă a vieţii sale (1479-1484), ajuns la o vârstă destul de înaintată, iar pe deasupra înarmat cu o bogată experienţă politică şi militară, înţeleptul şi mult devotatul boier Vlaicul a fost onorat de Ştefan cel Mare, fiind aşezat pe cel mai înalt scaun în Sfatul domnesc. Ultima menţiune a lui Vlaicul în izvoarele vremii este cea din 29 mai 1484, pe când continua să rămână în rang de prim sfetnic domnesc şi pârcălab de Orhei. În vara anului 1484, fie în cetatea Orheiului, fie în luptele grele pentru Chilia şi Cetatea Albă, a încetat din viaţă unchiul şi fratele mamei lui Ştefan cel Mare – pârcălabul Vlaicul.

O fi fost înmormântat vestitul boier de către Ştefan cel Mare, cu toate onorurile cuvenite, la vreo mănăstire sau biserică domnească, una din ctitoriile voievodului, sau poate a fost aşezat alături de sora sa Maria-Oltea, care plecase în lumea celor drepţi în 1465 şi era înmormântată la mănăstirea Pobrata? Sau poate că pârcălabul Vlaicul, ca un viteaz oştean, a fost înhumat în pământul ţării din ultima sa reşedinţă – cetatea Orheiului, care avea o mică bisericuţă, unde venea să se închine înainte de atâtea bătălii şi misiuni importante? Sau poate a căzut în luptele de la Chilia şi Cetatea Albă, amestecându-se pe acele meleaguri cu ţărâna patriei, pentru care compatrioţii săi au vărsat atâta sânge…

Primul sfetnic al lui Ştefan cel Mare – Manoil Grecul

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 17,24 Iunie, 2004

Iarnă grea la Suceava

Iarna anului 1466-1467 veni peste Ţara Moldovei pe neaşteptate. După câteva zile călduţe spre sfârşitul lui noiembrie se zburli timpul şi peste noapte vântul aduse o zăpadă măruntă, umedă şi lipicioasă. Întreaga Suceavă fu acoperită de albul imaculat al zăpezii. În scurtă vreme se instală o iarnă geroasă. Cu toate acestea viaţa clocotea din plin în bătrâna Suceavă. Trecură frumos cu hăituri, urături şi semănături Crăciunul şi Sf. Vasile. Numai la o casă destul de arătoasă din apropierea palatului domnesc domnea o aşteptare grea. Toţi cei ai casei vorbeau în şoaptă, înţelegându-se mai mult din priviri. Aici zăcea pe patul de moarte un mare şi înţelept boier pre nume Manoil. Cine era acest Manoil şi din ce cauză chiar Măria sa voievodul Ştefan îi făcea vizite fie pentru a-l încuraja, fie  pentru a-i cere sfatul într-o chestiune ce nu  suferea amânare? Ba încă şi pe vraciul său îl trimise vodă de câteva ori, poate găseşte vreun leac, care i-ar potoli suferinţele lui Manoil. Bătrânul demnitar fu îngropat cu mare cinste şi pohvală într-o zi însorită şi geroasă, la câteva zile după Bobotează.

Boier de viţă bizantină

Pentru început, iubite cititorule, dacă a-i dori să ştii cine era acest Manoil şi ce îl făcea pe marele voievod să-i poarte atâta cinste acestuia, ar trebui cel puţin să răsfoim împreună volumele unde sunt adunate unul câte unul documentele emise de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare. Aceste hrisoave scrise cu slovă chirilică pe hârtie sau pe pergament, de fiecare dată aduc numele tuturor membrilor Sfatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, care sunt înşiruiţi într-o anumită ordine, deloc întâmplătoare. Aici vei afla numele unor vestiţi boieri şi demnitari, mari vornici şi mari logofeţi, vistiernici şi spătari, comişi şi pârcălabi şi atâţia alţii.  Prin aceasta vroiam să vă aducem la cunoştinţă  că, în primii zece ani de domnie a lui Ştefan, de fiecare dată  (cu excepţia a câteva luni din 1457), primul în rândurile marilor demnitari şi sfetnici domneşti ai voievodului a fost acest bătrân boier Manoil, numit în izvoarele vremii „pan”  Manoil Grecul, Manoil Protopopovici, Manoil cel Mare, Manuil, Mănăilă. De unde venea Manoil şi ce l-a făcut pe Ştefan cel Mare să-l ridice pe acest om la un rang boieresc atât de înalt? Oricât de zgârcite în informaţii nu ar părea documentele şi cronicile din prima jumătate a sec. al XV-lea, dar acestea, atât cele ale ţării, cât şi cele străine, conţin destul de multe date şi referinţe cu privire la viaţa şi activitatea lui Manoil.

Trebuie să recunoaştem  că această personalitate marcantă din sec. al XV-lea ne-a atras atenţia de mai multă vreme, făcându-ne să irosim multe forţe pentru a-i căuta rădăcinile şi a-i urmări activitatea pe parcursul vieţii sale. În cele din urmă am reuşit să constatăm că Manoil se trăgea dintr-o familie de greci stabiliţi în Ţara Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care se refugiase în Moldova din Imperiul Bizantin pe cale  de dispariţie sub loviturile otomanilor.  Tatăl lui Manoil (nu am reuşit să identificăm numele) era preot şi ajunsese la rangul de protopop într-unul din ţinuturile Ţării Moldovei. În anumite împrejurări protopopul ajunsese o persoană de încredere la curtea domnească a lui Alexandru cel Bun şi a fiilor acestuia Iliaş şi Ştefan. Deoarece era o persoană cu multă ştiinţă de carte grecească şi slavonească, protopopul a fost însărcinat cu importante misiuni diplomatice şi bisericeşti în străinătate, făcând parte din delegaţia Moldovei la conciliile de la Florenţa şi Constanţ, întruniri, care urmăreau scopul unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, care din nefericire nu a fost realizată. Pe lângă toate acestea, protopopul l-a înzestrat pe fiului său Manoil nu numai cu nume împărătesc (pe atunci împărat al Bizanţului era Manuel II Paleolog (1391-1425)), dar şi cu multă ştiinţă de carte. Nu se ştie cu exactitate unde şi când s-a născut Manoil, dar calculele noastre par să ne arate că s-a născut pe la mijlocul primului deceniu al sec. al XV-lea, se prea poate chiar în Moldova, căci ajuns la maturitate el se împământenise de-a binelea, cunoştea limba ţării şi nu era considerat străin. I se spunea Manoil Grecul sau Protopopovici datorită faptului că era fiul unui protopop de neam grec.  Se pare, Manoil se cunoştea din copilărie cu fiii lui Alexandru cel Bun, fiind aproximativ de aceeaşi vârstă cu ei.  Aceştia, ajungând voievozi şi cunoscându-i calităţile, l-au atras pe Manoil în activităţile de la curtea domnească şi în scurtă vreme îl vor  include în Sfatul domnesc. Deşi pe atunci în Moldova timpurile erau deosebit de tulburi, de aici încolo, până la domnia lui Ştefan cel Mare eroul nostru va face o carieră strălucită. După cum mărturisesc izvoarele vremii, în această perioadă  îndelungată, de peste 20 de ani (1436-1457), de până la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, boierul Manoil, încadrându-se  în viaţa politică,  plină de mari frământări şi primejdii, a încercat, ca şi alţi contemporani ai săi, sentimente de mărire şi cădere, apărând sau dispărând de pe arena politică, în funcţie de voievodul care reuşea să ajungă la putere.

Slugă la doi stăpâni? 

Pentru prima dată numele acestui boier este întâlnit în cărţile domneşti ale fiilor lui Alexandru cel Bun – Ilie (Iliaş) şi Ştefan, voievozi în perioada 1436-1442, fiind  membru al Sfatului domnesc din 23 mai 1436, dată după care nu va mai dispare din analele istoriei până la 10 ianuarie 1467, când în plină domnie a lui Ştefan cel  Mare se stinge din viaţă.  Deşi cei doi fraţi Ilie şi Ştefan domneau împreună, ei au ajuns la o înţelegere  de a-şi împărţi moşia tatălui lor – Ţara Moldovei – în două părţi. Iliaş stăpânea Ţara de Sus, iar Ştefan Ţara de Jos. În asemenea condiţii pan Manoil se vede cunoştea foarte bine principiul că nu este bine să fie slugă concomitent la doi stăpâni. De aceea acceptă propunerea lui Iliaş voievod de a intra în slujba lui ca adept  fidel şi susţinător al său, precum  şi al fiilor săi – Roman şi Alexăndrel. Afirmăm aceasta, deoarece atât  timp cât  s-a aflat Ilie la tron, Manoil este  permanent printre boierii Sfatului domnesc. Voievodul, acordându-i toată încrederea, îl numi deja prin 1438 în funcţia deosebit de înaltă de pârcălab şi administrator al ţinutului Hotin, unde s-a aflat cu anumite întreruperi până în vara anului 1455.

Trebuie să spunem că pe atunci cetatea Hotinului era una dintre cele mai importante în sistemul defensiv, vamal şi economic al Ţării Moldovei.  Nu întâmplător vechea cetate era râvnită nu numai de cei doi fraţi rivali, dar şi de regele  Poloniei, Marele Duce al Lituaniei ş. a. Cu toate acestea pan Manoil a ştiut să diriguiască cu pricepere cetatea, să o apere când era în primejdie, să-i deschidă larg porţile când veneau solii cu mesaje de pace din partea vecinilor.

În anii ‘30-‘40 ai sec. al  XV-lea  în timpul războaielor fratricide pentru tronul Moldovei, în relaţiile complicate de atunci a fost implicat ca pârcălab de Hotin şi pan Manoil. La un moment dat după tragicul eveniment al orbirii lui Iliaş voievod, Marinca, soţia acestuia, îl sili pe pârcălabul hotinean Manoil să cedeze, în 1444, în mâinile lui Ioan, castelanul de Czystov, şi ale lui Petru Odrovanski, palatinul din Liov,  trei cetăţi din nordul Moldovei –  Hotin, Ţeţina şi Hmeliovul, în scopul redobândirii tronului cu ajutorul polonilor. Însă Manoil nu s-a grăbit să aducă la îndeplinire această poruncă, păstrând cetatea sub controlul său. Aceasta mai însemnă că puternica cetate a Hotinului a continuat în acele vremuri grele să rămână în stăpânirea moldovenilor. În domnia lui Ştefan al II-lea, panul Manoil a fost  în dizgraţie sau în opoziţie faţă de acest voievod, căci făcuse  parte din tabăra lui Iliaş voievod.

Situaţia se schimbă o dată cu venirea la tronul ţării, în 1447, a lui Roman voievod, fiul lui Ilie, în tabăra căruia se afla şi boierul pan Manoil, în Sfatul domnesc el figurează al doilea şi e numit “Manoil cel Mare”.   Manoil rămâne fidel lui Roman chiar şi în perioada când acesta pierde tronul în folosul unchiului său Petru. După unii istorici, Manoil s-a retras împreună cu Roman în Podolia la susţinătorul lor, regele Poloniei, păstrând, totodată, şi controlul asupra Hotinului. În împrejurări necunoscute Roman este otrăvit de nişte boieri ai săi, dar Manoil rămâne în  aceeaşi tabără a fiilor lui Iliaş, de astă dată a lui Alexăndrel, fratele mai mic a lui Roman, pe care îl susţine în tentativa sa de a dobândi tronul Ţării Moldovei  în 1449 cu sprijinul leşilor. Dealtfel,  Manoil este considerat chiar epitrop (tutore) al minorului Alexăndrel,  jucând un rol dintre cele mai importante, fie ca sfetnic, fie ca pârcălab de Hotin, deoarece ulterior în Sfatul domnesc a lui Alexăndrel vodă el ocupă poziţia a doua, rămânându-i fidel până la moartea acestuia în 1455.

În scurta  domnie, de doi ani, Bogdan voievod, tatăl lui Ştefan cel Mare, a avut numeroase ciocniri  militare cu Alexăndrel, care intra în ţară pe la Hotin cu scopul de a-şi redobândi tronul, fără să reuşească. În aceste războaie (1449-1451) pan Manoil s-a aflat în preajma lui Alexăndrel şi a participat activ la acţiunile militare în calitate de pârcălab de Hotin. În timpul când Alexăndrel se  refugiase în Polonia, căutând  sprijin din partea regelui (pe care, de altfel l-a şi obţinut) împotriva lui Bogdan, pârcălabul pan Manoil a reuşit să menţină controlul lui Alexăndrel asupra cetăţii Hotinului. Ca pârcălab de Hotin, el înlesneşte trecerea peste Nistru a unui corp de oaste de moldoveni, susţinători ai lui Alexăndrel şi a polcurilor poloneze. În această acţiune îndreptată împotriva lui Bogdan pan Manoil joacă un rol important, salvându-i pe leşi de la înfrângerea totală în lupta de la Crasna în toamna lui 1450. Pentru Manoil aceste evenimente au constituit încă un examen de fidelitate stăpânului său, soldându-se pentru el, totodată, cu acumularea unei importante experienţe militare. Până la sfârşitul scurtei sale domnii, Bogdan voievod, în ciuda victoriilor obţinute asupra rivalului său Alexăndrel, nu a reuşit să-şi impună controlul asupra cetăţii Hotin, care a rămas în mâna pârcălabului Manoil şi a voievodului pribeag.

Următoarele tentative ale lui Alexăndrel de a veni la tronul ţării, confruntându-se de astă dată cu Petru voievod, vor porni de fiecare dată dinspre Hotin, aceasta arată că relaţiile lui Manoil cu Alexăndrel erau dintre cele mai strânse şi că acest pârcălab continua să deţină controlul cetăţii. Numai după moartea lui Alexăndrel (1455), Petru Aron, în ultima sa domnie (mai 1455 – aprilie 1457), reuşeşte să-l atragă de partea sa pe influentul boier Manoil. Cu începere din vara anului 1455 acesta figurează permanent în Sfatul domnesc, până la detronarea  lui Petru  de către Ştefan cel Mare. Pentru a lichida o eventuală opoziţie de la Hotin, Petru Aron îl aduce pe Manoil în capitală, încredinţându-i al doilea scaun în Sfatul domnesc, dar lipsindu-l de rangul de pârcălab. Prin această manevră voievodul obţinu controlul asupra cetăţii Hotin. Pan Manoil, văzându-se tras pe sfoară, a acceptat cu amărăciune schimbarea, dar nu l-a iertat pe voievod, aşteptând o împrejurare favorabilă pentru a se răzbuna. Ocazia apăru la începutul  lui 1457. Se consideră că un important grup de boieri din Sfatul domnesc al lui Petru Aron, printre care şi pan Manoil, fiind în strânsă legătură cu Ştefan, încă până la intrarea acestuia în ţară, au urzit un complot împotriva celui dintâi. Drept urmare, nouă mari boieri, inclusiv Manoil, au fost  acceptaţi  imediat în Sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, care i-a instalat în scaunele cele mai înalte.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu intenţiile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai domnitorului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani? În asemenea împrejurări considerăm că Manoil a reuşit să se impună în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu  cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat, probabil, ascensiunea sa politică ulterioară.

Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut acestui mare demnitar în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte proprietăţi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

După cum a-i observat din secvenţa trecută, iubite cititorule, prin 1456 şi începutul anului 1457 înţeleptul şi experimentatul boier Manoil a fost pus în faţa faptului  de a arunca din nou zarurile. Atât pe el, cât şi pe alţi boieri din Sfatul domnesc îl dezamăgi  politica domnului Moldovei  Petru Aron de a face cedări în toate „părţile”. De acea a început cu înfrigurare căutarea unui nou domn. Aceasta a coincis cu intenţiile lui Ştefan de a lua tronul domnesc al Ţării Moldovei. Punând una lângă alta zgârcitele informaţii din acea perioadă, se observă destul de clar faptul că o grupare importantă în număr de nouă boieri în frunte cu pan Manoil îl acceptase pe Ştefan ca viitor domn încă înainte de lupta de la Doljeşti din primăvara anului 1457. De aceea  încoronarea tânărului voievod s-a făcut cu susţinerea şi îngăduinţa deplină a acestei importante grupări boiereşti. Cei drept la împărţeala dregătoriilor şi a scaunelor din Sfatul domnesc  acestora li s-a acordat toată cinstea şi încrederea.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu planurile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai voievodului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani (despre începuturile carierei politice ale lui Manoil vezi numărul precedent), inclusiv 10 ani în domnia lui Ştefan cel Mare?  În urma cercetărilor efectuate am reuşit să stabilim  că pan Manoil s-a impus în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat ascensiunea sa ca personalitate politică şi militară.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

Peregrini de la Zograf

Era pe la sfârşitul verii 1462 când în amurgul unei zile de august  bătură în poarta curţii lui pan Manoil doi bătrâni călugări. O slugă deschise în grabă întrebându-i ce doresc, crezând că sunt de la vreo mănăstire din partea locului veniţi în scopul de a strânge „jertfă”. Dar se înşelase fiindcă aceştea veniseră tocmai din Sfântul Munte Athos, dincolo de Ţarigrad (fosta capitală a Bizanţului) şi doreau numaidecât să-l vadă pe pan Manoil. În seara aceea boierul nostru era deja acasă, căci  se întoarse mai devreme de la curtea domnească. Pan Manoil îi primi şi îi ascultă cu luarea aminte. După ce s-au închinat la sfintele icoane monahii i-au destăinuit boierului rugămintea lor. După mai multe războaie şi jafuri cumplite din partea „schizmaticilor” (aşa erau numiţi catolicii de către clerul ortodox) şi a „păgânilor” (turcii otomani) Sfânta mănăstire Zograf de la Athos, după cum mărturisiră călugării, a rămas în ruină şi bejanie. De la bătrânul nostru stareţ, spuse unul dintre călugări, am aflat că vestitul voievod al Moldovei Alexandru cel Bun şi mai târziu fiul acestuia, Iliaş voievod au trimis de multe ori ajutoare la Sf. mănăstire. Acum ei aşteaptă îndurare şi de la tânărul voievod Ştefan al Moldovei. Şi au făcut drum lung până la Suceava, pentru a-l ruga pe pan Manoil, care se auzise că are mare trecere la Ştefan voievod şi că acesta ţinea mult la sfaturile bătrânul boier, să pună cuvânt pentru Sf. mănăstire Zograf ca să fie ajutată de domn. În schimb, monahii de la Zograf se vor ruga zi şi noapte pentru sănătatea şi izbânda voievodului, numai ca acesta să le acorde sprijin şi să refacă sfânta mănăstire. Pentru mai multă încredere monahii promiteau că vor trece numele voievodului la Pomelnicul cel mare al mănăstirii şi că ruga lor va ajunge la ceruri.

Până la urmă nu se ştie când şi cum i-a vorbit pan Manoil lui Ştefan despre grijile şi nevoile Sf. mănăstiri Zograf, dar din informaţiile sporadice, care au ajuns până la noi se ştie cu certitudine că în anii următori şi până la sfârşitul vieţii Ştefan a venit cu ajutoare băneşti, cărţi şi scumpe odoare bisericeşti la mănăstirea Zograf. Până astăzi s-a păstrat o carte ce cuprinde „Vieţi de sfinţi” dăruită de către marele voievod mănăstirii de la Sf. Munte Athos încă pe la 1463, apoi în diferite registre şi cărţi domneşti de danie sunt înscrise importante sume de bani, care erau donate acesteia an de an, sume cu ajutorul cărora erau plătite dările Imperiului Otoman, erau reparate biserica şi chiliile, era întreţinută bolniţa mănăstirii şi multe altele. Drept recunoştinţă  monahii de la Zograf  i-au zugrăvit chipul în biserica mare a mănăstirii alături de împăraţii binefăcători ai Bizanţului şi Bilgariei.

Familia şi averile
Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut  marelui demnitar Manoil în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte averi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele. Alţi urmaşi ai lui Manoil, fie copii sau nepoţi, nu am reuşit să-i identificăm.

Acest sat, Mănăileşti, vândut de fiice în 1493, pare să fie identificat cu cel menţionat într-un uric de danie  al lui  Ştefan cel Mare din 8 octombrie 1487, fiind localizat de unii cercetători în ţinutul Neamţ.  În baza aceluiaşi izvor din 1493 Vladimir Nicu îl localizează în raion Ungheni, Republica Moldova. Conform izvoarelor documentare din a doua jumătate a sec. al XV-lea şi perioada imediat următoare, au existat şi alte sate, locuri, purtând acelaşi nume: lângă Bacău,  “unde a fost Manoil” pe Prut ş.a. Însă legarea acestora din urmă de numele lui Manoil Grecul se complică din cauza prezenţei în această epocă şi a altor persoane cu numele Manoil: Manoil Gârbovul (1440-1445), Manoil Raiciu (1453), Manoil Şerbici (1439-1444), Manoil Iacovei (1471).

Plecarea lui pan Manoil dintre cei vii în 1467 l-a determinat pe Ştefan să revadă componenţa Sfatului domnesc şi să aducă în imediata sa apropiere pe doi mari boieri, care îi vor fi sprijin pentru mulţi ani înainte. Este vorba de pan Stanciul şi de fiul său Mârza, precum şi de unchiul Vlaicul şi fiul său Duma, personalităţi istorice remarcabile din epoca lui Ştefan cel Mare, despre care vom povesti în secvenţele viitoare.

Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 10 Iunie, 2004

 

În paralel cu numeroasele acţiuni de ordin politic intern şi extern, de ample relaţii  diplomatice, de atâtea războaie şi cetăţi zidite şi reconstruite, Ştefan cel Mare, pe parcursul îndelungatei sale domnii, s-a manifestat şi ca un bun creştin cu frică de Dumnezeu şi cu stimă faţă de  memoria părinţilor şi strămoşilor săi, a rudelor apropiate. Fie din îndemnul de a înveşnici numele acestora, dar şi al său, fie de a aduce mulţumire lui Dumnezeu, pentru norocul de a obţine atâtea victorii în războaie, şi pentru a înveşnici memoria celor căzuţi în luptele pentru independenţa ţării, voievodul a ctitorit şi a înălţat numeroase lăcaşuri de rugăciune – mănăstiri şi biserici. Cine nu ştie azi de celebrele sale ctitorii –  mănăstirea Putna, Sf. Ilie de lângă Suceava, Dobrovăţ, minunatele biserici de la mănăstirile Voroneţ, Neamţ, Căpriana, din numeroase oraşe şi sate ale Moldovei. Ştiţi voi oare care a fost prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare?

De la o mare cumpăna din copilărie la prima ctitorie

Oricât de mult nu am dori, iubite cititorule, să te ferim de emoţii negative, totuşi tema propusă în secvenţa de faţă ne obligă să ne aducem aminte din nou de tragicul sfârşit al lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, în noaptea de 14 spre 15 octombrie 1451 în satul Reuseni de lângă Suceava. După cum am arătat şi în alte secvenţe, Ştefan fiind încă copil pe atunci, împreună cu mamă-sa  au scăpat cu viaţă ca prin minune, refugiindu-se peste hotarele Ţării Moldovei. Cum s-au petrecut evenimentele în detaliu în acea noapte groaznică  nu mai spun direct nici letopiseţele, nici tradiţia populară orală. Cu toate acestea unele amănunte se pot întrezări, fiind puse alături atât documentele istorice cât şi rezultatele unor săpături arheologice. Or, acestea par să ne informeze despre faptul că în noaptea aceea blestemată,  după ce voievodul asasinat mai zăcu un timp în băltoaca de sânge, unii oameni din anturajul său, fie că li s-a permis, fie că l-au furat, la propriu, pe voievod şi l-au adus pe căi ocolite la una dintre cele mai apropiate mănăstiri unde şi fu îngropat.  După ce mai multă vreme nu s-a ştiut nimic în această privinţă, cercetările au arătat că Ştefan şi mamă-sa  ştiau unde a fost dus pentru somnul de veci  Bogdan al II-lea.  Aceasta era o aşezare monahicească numită Pobrata sau Probota, situată nu departe de Reuseni, pe Valea Siretului, fiind întâlnită în izvoarele istorice şi cu denumirea de Sf. Nicolae din Poiană, una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova, care a fost întemeiată înainte de 1391, fiind o veche ctitorie voievodală.  Precum arată un vechi document, încă străbunicul lui Ştefan cel Mare, Ştefan I (1394-1399), aici „au făcut şi biserica cea dintâi durată”, iar în 1398 acelaşi voievod dăruieşte mănăstirii şi două sate. În sec. al XV-lea Pobrata a devenit un important centru de cultură şi instruire cărturărească. Pe atunci mănăstirea avea numai construcţii modeste, inclusiv biserica, în care, după cum admit oamenii de ştiinţă, a fost înmormântat Bogdan al II-lea.

De la o vreme, dar mai frecvent după ce se tămădui rana de la picior, tot mai des putea fi văzut la mănăstirea din Poiană şi Ştefan voievod cu suita sa. După Sfânta Liturghie el se retrăgea în chilia stareţului Stahie unde asculta cu luare aminte la cele spuse de bătrânul călugăr. Se prea poate că anume acest stareţ l-a convins pe tânărul voievod că ar fi bine să înalţe la Pobrata o nouă biserică de piatră, în care să fie reînhumat tatăl său, Bogdan. După cum s-a dovedit mai târziu, prin 1463-1464, dar nu mai târziu de luna noiembrie 1465 frumoasa biserică de piatră a fost înălţată. Aceasta s-a dovedit a fi prima mare ctitorie a lui Ştefan cel Mare.  Ceea ce l-a determinat pe Ştefan să facă acest prim pas  din amplul său program cultural-ctitoricesc a fost la sigur că monahii i-au povestit că mănăstirea din Poiană s-a aflat de la bun început sub îngrijirea moşilor şi strămoşilor săi, voievozi ai Ţării Moldovei. Cu atât mai mult că aici zace şi trupul tătâne-său.

Ştefan vodă şi Pobrata

După cum convenise cu bătrânul stareţ, Ştefan vodă a înălţat noua biserică de piatră „mai la vale lângă pârâu” cu meşteri zidari şi zugravi aduşi de la Suceava sau din alte târguri. Din nefericire, această construcţie nu a ajuns până în zilele noastre, deoarece peste câteva decenii în zonă s-au produs masive alunecări de teren, care au deteriorat şi biserica nou zidită. În ultima decadă a sec. al XV-lea  meşterii zidari ai lui Ştefan au încercat să consolideze edificiul, dar un nou val de alunecări, din primele decenii ale sec. XVI-lea, au desfăcut construcţia în trei părţi. În a doua sa domnie, Petru Rareş (1541-1546) înalţă o nouă biserică de piatră la Pobrata, în care au fost strămutate şi mormintele bunicilor săi dinspre tată. Această din urmă biserică de la Pobrata a ajuns până în zilele noastre.

Săpăturile arheologice efectuate în ultimii ani în zona afectată de surpările masive de teren au scos în vileag blocurile ale bisericii edificate de către Ştefan cel Mare, dându-le acestora posibilitatea să-şi facă o reprezentare destul de clară despre aceea cum arăta iniţial prima ctitorie a voievodului. În urma săpăturilor s-a văzut că voievodul a înălţat la Pobrata o biserică de proporţii destul de impunătoare pentru acele timpuri. Arheologici au scos în vileag urme, materiale, care arată că biserica cu hramul Sf. Nicolae a lui Ştefan cel Mare de la Probota a avut şi elemente de pictură exterioară, de unde se consideră că acest fenomen al picturii murale bisericeşti, care a avut o puternică înflorire în sec. al XVI-lea, mai cu seamă în domniile lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) şi Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) îşi are originile la începuturile înfloritoarei epoci a lui Ştefan cel Mare.

După câte se pare voievodul dorea ca mănăstirea Pobrata să devină necropolă domnească unde să fie înmormântaţi nu numai părinţii şi rudele apropiate, dar poate şi el personal. Într-adevăr, săpăturile au scos la iveală gropniţa bisericii, în care au fost descoperite doar două morminte, care, se crede, aparţin lui Bogdan al II-lea şi Mariei-Oltea, care se stinge din viaţă la 4 noiembrie 1465. Ceea ce l-a determinat pe voievod să renunţe la transformarea Pobratei în gropniţă domnească au fost aceleaşi alunecări de teren, care l-au făcut pe voievod să caute în această privinţă alte variante. Începuturile zidirii mănăstirii Putna în 1466 este o dovadă cât se poate de grăitoare în această privinţă.

În scurtă vreme, Ştefan a venit la această mănăstire cu bogate danii. Astfel, în anii 1458, 1463, 1471 şi 1472, Ştefan dăruieşte mănăstirii Pobrata satele: Oniceni, Bodeşti, Tătăruşi, Iurcani, Verejani ş.a.  O bogată şi interesantă danie aceluiaşi lăcaş de rugăciune  face  Ştefan vodă şi în 1466 „pentru mântuirea sufletelor părinţilor şi moşilor şi pentru sănătatea sa şi a membrilor familiei sale”, în fiecare an  de la noi câte 10 buţi (butoaie – n. n.) de vin şi două măji (căruţe – n. n.) de peşte, o maje de morun, iar cealaltă de carp, şi jumătate de piatră (unitate de măsură a cantităţii – n.n.) de ceară de la Târgul Frumos, şi toate bărbânţele (vase speciale de lemn, putină – n,n) de miere din desetina care va fi din satele lor, ceea ce va fi de la oamenii lor de la Botne (zonă geografică a mănăstirii Căpriana – n. n.), şi iezerul de la gura Bâcului şi cu toate gârlele, şi prisaca lui David, pe Bâc, şi în dreptul gurii Bâcului, pe Nistru, să-şi facă două setci (locuri special amenajate de pescuit – n. n.)”.

 Maria-Oltea în drum spre Pobrata

Precum reiese din tradiţia populară orală la această mănăstire s-a călugărit Maria-Oltea, după ce fiul ei Ştefan a urcat în scaunul voievodal de la Suceava. Deoarece în mănăstirea Pobrata  sălăşluiau pe acea vreme doar monahi, este greu de crezut că Maria-Oltea s-a călugărit la această mănăstire. În schimb, după cum putem întrezări realităţile de atunci, atât monahii din partea locului, cât şi cei care veneau la rugăciune la Pobrata văzuseră deseori aici o evlavioasă  femeie  în strai cernit, îngrijind de mormântul lui Bogdan al II-lea sau stând în genunchi nemişcată în faţa icoanei Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Aceasta era Maria-Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, care pe la praznicele mari împărăteşti părăsea feritul ei iatac din palatul domnesc de la Suceava, luând calea spre Pobrata pentru a sta de veghe la mormântul soţului ei.

La sigur că noua biserică de piatră a Pobratei a fost finisată înainte de 4 noiembrie 1465, când se stinge din viaţă Maria-Oltea, deoarece, după cum arată ultimele investigaţii, bătrâna mamă a fost înmormântată alături de Bogdan al II-lea în gropniţa noii biserici zidite de Ştefan cel Mare. Peste o anumită  vreme  la fel ca şi altor moşi şi strămoşi ai săi, din porunca şi cheltuiala lui Ştefan iscusiţi meşteri au confecţionat şi au instalat pe mormintele părinţilor săi spre veşnică amintire frumoase lespezi de marmură.  Ulterior prin vâltoarea veacurilor din acestea au rămas doar unele fragmente descoperite în sec. al XX-lea.

Mai mult timp s-a considerat că în aceeaşi biserică de la Pobrata a fost înmormântată şi prima soţie a voievodului – Eudochia de Kiev, deoarece mănăstirea Putna abia se zidea pe atunci. Cercetările din ultima vreme au arătat că Eudochia doamna a fost aşezată spre odihna de veci în biserica domnească cu hramul Sf. Gheorghe, numită şi Mirăuţi, din Suceava.

Aşa dar, prima mănăstire care s-a învrednicit de construcţia unei biserici de piatră din partea marelui voievod a fost cea cu hramul Sf. Nicolae din Poiană, numită şi Probota Veche (Pobrata).

Despre alte ctitorii ale slăvitului voievod vom povesti în alte secvenţe.

Ani mai buni pentru Ştefan vodă

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 3 Iunie, 2004

Deşi înfrânt şi descurajat după eşecul de sub zidurile Chiliei, Ştefan vodă îşi reveni destul de repede. Rămânând în liniştea iatacului domnesc, pe când i se tămăduia rana de la picior, tânărul voievod a avut timp să mediteze pe îndelete asupra celor întâmplate. În primul rând, se văzu nevoit să recunoască că au trecut vremurile când se putea de obţinut o biruinţă cu armele şi cu meşteşugurile de pe atunci când lua scaunul domnesc. Că vezi bine, ungurul semeţ ştiu să izbească cu putere ne bănuită din bombardele şi husniţele (tunuri medievale – n. n.) de pe zidurile cetăţii. Şi boierii mai în vârstă, altă dată mai iuţi şi mai descurcăreţi, i s-au părut de astă dată nu ştiu cum mai neputincioşi, ne ştiind ce să întreprindă ca izbânda să fie de partea lor. După întoarcerea în cetatea de scaun a Sucevei şi mamă-sa Maria-Oltea mai purta mânie şi nelinişte în suflet pentru cele întâmplate, dar într-una din serile lungi de toamnă hotărî să vină cu blândeţe şi dragoste de mamă, să pună capăt supărării apărute între ei. Din vorbă în vorbă îşi aminti că la cetatea Neamţului era întemniţat un neamţ pre nume Hărman, care spusese că ştie meşteşugul armelor de foc şi că i-ar putea fi de mare folos voievodului.

Treptat, pe măsură ce  voievodul îşi revenea, li s-au mai descreţit frunţile celor din Sfatul domnesc, cu atât mai mult că olăcarii (un fel de poştaşi medievali – n. n.) trimişi cu mesaje în toate părţile veneau cu veşti bune de pace şi linişte la hotarele ţării.  Astfel încât aventura de la Chilia din 1462 nu avu urmări grave, cel puţin  pentru un timp.

Recuperarea Hotinului (1463)

Viaţa îşi urmă cursul ei firesc şi iată că în Sfatul domnesc porniră din nou discuţii şi schimb de păreri în privinţa Hotinului. Insistenţa de care au dat dovadă solii lui Ştefan, în faţa regelui leşesc Cazimir al IV-lea, aduseră veşti îmbucurătoare. Regele era gata să întoarcă cetatea sub stăpânirea lui Ştefan vodă în schimbul recunoaşterii de către domnul Moldovei a suzeranităţii faţă de coroana leşească, susţinerii cu efective a regelui în diverse acţiuni militare de mare interes pentru Ţara Leşească şi păstrării liniştii şi ordinii în zonele de graniţă ale celor două ţări.  S-a convenit fără mare zarvă diplomatică ca Hotinul să treacă sub controlul Moldovei încă în 1463. Însă preluarea reală a cetăţii mai dură un timp, încât realmente moldovenii se reinstalaseră la Hotin abia în aprilie 1464. Indiscutabil această acţiune îl încurajă mult pe tânărul voievod, dându-i încredere în forţele proprii, în capacitatea sa de a rezolva chestiuni dintre cele mai complicate pentru ţară.

Ştefan, sfătuindu-se cu Manoil, Vlaicul, cu alţi sfetnici ai săi,  găsi de cuviinţă să trimită la Hotin o persoană demnă de încredere şi se conveni că este mai nimerit a-l numi pârcălab într-acolo pe vornicul Goian. În trecut, sub alţi voievozi, acesta acumulase o vastă experienţă, aflându-se în mai multe dregătorii importante cum ar fi cea de comis, de paharnic şi de mare vornic. După câte se pare, boierul Goian avea ştiinţă de carte, cunoştea limba latinească şi leşească, atât de necesare pentru un dregător instalat într-o cetate de hotar, unde era deosebit de activă şi vama domnească. Unde mai punem că pan Goian trebuia să cunoască la faţa locului situaţia, atât din cetate, cât şi cea de la hotarul cu Ţara Leşească. Pentru cititorul nerăbdător şi doritor să afle  lucruri mai interesante, ne grăbim să arătăm că pan Goian a rămas la Hotin până în 1467, reuşind să consolideze definitiv administrarea cetăţii şi ţinutului Hotin sub stăpânirea Ţării Moldovei. Despre el se mai ştie că, în calitate de pârcălab al cetăţii Hotin, a participat la lucrările comisiei mixte moldo-polone pentru reglementarea  litigiilor de graniţă dintre cele două state şi că experienţa acumulată aici a fost deosebit de utilă şi la Chilia, unde înaltul dregător domnesc a exercitat aceeaşi funcţie de pârcălab timp de trei ani.

Voievod bun de însurătoare

Nu se ştie cât timp a trecut după acest episod din viaţa lui Ştefan cel Mare, dar  din interesele ţării voievodului i se cerea să-şi găsească mireasă şi să celebreze nuntă domnească cu o cneghină „din rude mari împărăteşti”. În primii ani de domnie a lui Ştefan, fie în Sfatul domnesc, cu participarea celor mai de seamă boieri ai ţării, fie în anturajul mamei sale Maria-Oltea, s-a discutat îndelung pe cine ar fi trebuit să ia în căsătorie voievodul,  făcându-se în cele din urmă alegerea. Până la aceasta o fi fost trimise iscoade şi solii în toate părţile pentru ca alegerea să fie cât mai reuşită.

Spre nenorocul nostru, cronicile vremii nu ne aduc prea multe informaţii când şi în ce împrejurări a cunoscut-o Ştefan pe Eudochia de Kiev, prima sa soţie şi doamnă a Ţării Moldovei. Din zgârcitele informaţii se cunoaşte că tânăra mireasă era sora cneazului sau ţarului, cum era numit în unele izvoare, Simion Olelcovici de Kiev, din Marele Ducat al Lituaniei.  Acesta era un nobil bogat, de viţă veche de cneji kieveni, de neam creştin ortodox, detaliu deosebit de important, dacă ţinem seamă că Ţara Moldovei aparţinea aceleiaşi lumi creştin-ortodoxe. Or, pe atunci, apartenenţa la o credinţă era de importanţă primordială,  nu numai pentru marea boierime din Sfatul domnesc, pentru mama voievodului – femeie deosebit de evlavioasă,  dar şi pentru toată Ţara Moldovei.

După cum „scrie la letopiseţ”, ceremonia de cununie şi nunta au fost celebrate în cetatea de scaun a ţării, la Suceava, în ziua de 5 iulie 1463. S-ar fi cununat tânăra pereche voievodală în biserica Mitropoliei, numită şi Mirăiţi, iar slujba de cununie a fost oficiată chiar de Înalt Preasfinţitul Teoctist, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, însoţit de un mare sobor de episcopi şi preoţi. Dintru început evenimentele s-au derulat, se pare, într-un chip destul de fericit pentru Ştefan voievod şi tânăra sa doamnă Eudochia, deoarece numai la zece luni după căsătorie Dumnezeu le dărui un fiu, pe care Ştefan îl numi după obicei în onoarea bunicului său Alexandru cel Bun – Alexandru. Printre altele, fie spus, în realitate Ştefan era nepotul lui „jupan Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun. La încă un an de zile după aceasta, Eudochia îi aduse pe lume voievodului o frumoasă domniţă pe care au numit-o Elena sau Olena, după obiceiul şi pronunţia rutenească.

Astfel încât Maria-Oltea, mama voievodului, trebuie să fi închis ochii pe veci mulţumită în suflet în faţa lui Dumnezeu că a avut parte în viaţa ei zbuciumată şi de bucuria de a-şi vedea fiul nu numai urcat în scaunul domnesc, dar şi căsătorit cu o frumoasă fiică de „ţar”, care i-a dăruit şi doi nepoţei drăgălaşi.

Chilia este din nou a Moldovei
După ce s-au limpezit lucrurile în privinţa cetăţii Hotinului şi relaţiile cu Ţara Leşească deveniseră destul de bune, Ştefan vodă îşi îndreptă din nou privirile asupra mult râvnitei cetăţi a Chiliei.  Artera comercială care trecea prin Chilia putea să aducă mulţi gologani în vistieria ţării, dar nu numai asta era la mijloc, căci vestita cetate mai putea  apăra dinspre Dunăre şi mare Ţara Moldovei. De astă dată, tânărul domn pregăti campania de luare a Chiliei cu mai multă precauţie şi înţelepciune. Pe de o parte, a trimis iscoadele sale pentru a stabili relaţii cu oamenii din cetate şi din oraş, ca în caz de necesitate să se poată bizui pe aceştia. Pe de altă parte, a dat poruncă unor pârcălabi de-ai săi să meargă la Braşov, Sibiu, Liov şi în alte târguri vestite, pe la marele ateliere ale meşterilor armurieri să-i pregătească în mare taină multe arme de foc, adică tunuri. De astă dată, el a înţeles prea bine că o cetate, pentru a fi luată, mai întâi trebuie „bătută” din toate părţile cu bombarde. Armele trebuiau aduse  la Suceava până la sfârşitul toamnei lui 1464. Ca să nu dea de bănuit nimănui, negustorilor străini care aduceau marfa cerută în ţară li se deschideau toate drumurile şi toate vămile, să fie liberi să-şi vândă mărfurile în Ţara Moldovei. Între timp, pârcălabi, vătafi şi căpitani strângeau şi instruiau oastea care trebuia să meargă spre Chilia. Însăşi voievodul urmărea cu mare atenţie aceste pregătiri, fiind totodată cu ochii în patru la tot ce se făcea la hotarele de sud ale ţării. Ca şi mai înainte, cetatea Chiliei se afla în mâinile unei garnizoane maghiare şi, după cum s-a dovedit mai târziu, regele Matia Corvin  nu a fost informat despre un eventual atac al lui Ştefan asupra cetăţii de la gurile Dunării. Pentru orice eventualitate, Ştefan porunci ca oamenii săi să supravegheze trecătorile  peste Carpaţi şi drumurile ce duceau prin Valahia spre Transilvania.

Ştefan vodă hotărî să lovească Chilia prin surprindere. Cum numai au trecut sfintele sărbători de Crăciun, Sfântul Vasile şi Bobotează, îşi adună  toată „puterea” şi a purces spre Chilia.

Preluând informaţii din cronici mai vechi, atât ale ţării, cât şi ale „striinilor”, Grigore Ureche scrie în cronica sa despre aceste evenimente precum că „…pogorât-au (Ştefan vodă – n. n.) cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Şi sosindu la cetate miercuri spre joi (23 ianuarie 1465 – n. n.), la miazănoapte, au înconjurat cetatea… iară vineri dins-de-dimineaţă au început a bate cetatea şi aşa toată zioa s-au hărţuit până în seară. Iară sâmbătă să închinară cei din cetate şi intră Ştefan vodă în cetatea Chiliei. Şi acolo petrecându trei zile veselindu-să, lăudându pre Dumnezeu, îmblânzia oamenii în cetate…”.

În sfârşit, visul lui Ştefan se împlinise. Chilia era din nou a Moldovei. Pentru o mai mare siguranţă a ales şi a instalat în cetate o garnizoană, în fruntea căreia l-a aşezat ca pârcălab, adică comandant militar şi diriguitor al întregii urbe, pe cumnatul său Isaia. Astfel, Ştefan vodă îşi înscrise încă un mare succes în palmaresul politicii sale de întregire şi consolidare a Ţării Moldovei. În acelaşi timp, anticipând într-un fel evenimentele, vom spune cititorului nostru că luarea Chiliei va pune începuturile unui  şir de mari conflicte cu vecinii săi puternici – Ţara Ungurească şi Imperiul Otoman. Dacă prima a căutat să-şi redobândească cetatea, apoi cea de-a doua putere ostilă Moldovei dorea să pună mâna pe Chilia şi Cetatea Albă, care erau nu numai adevărate perle comerciale, aducătoare de mari venituri, dar şi centre strategice de mare importanţă  pentru apărare sau ofensivă. Dar despre aceste rivalităţi, care s-au  declanşat cu o putere nemaiîntâlnită până atunci, iubite cititorule, îţi vom povesti în alte secvenţe.